Din ciclul „să nu ne spălăm rufele în familie” am remarcat zilele acestea o nouă telenovelă stoarsă la maxim de media românească şi anume „Lecţia de kung-fu. Tehnica Drăgulescu”. Să fiu sincer, mi se rupe ce a făcut olimpicul nostru cu nevastă-sa, la fel de mult cum nu mă interesează cu ce metode a trezit femeia monstrul din bărbată-su. Nu înţeleg, în schimb, de ce nu pot dormi unii din cauza asta. Diverşi „meseriaşi” în ale talk-show-ului s-au dat peste cap pentru a smulge măcar o minimă prezenţă în emisiunile lor a unuia din cei doi Drăguleşti, presărând mai apoi discuţia cu semne de mirare snoabe înfipte în retina turmei aflată de cealaltă parte a sticlei dar permiţându-şi totodată să ofere păreri de lupi moralişti şi cetăţeni perfecţi ce sunt ei. În fine, cazul acesta este mai recent însă fenomenul în sine există şi tinde să crească în popularitate atât timp cât audienţele se pot măsura pe seama tradiţiei de a urmări capra vecinului. Poporului îi place să privească păruiala la tv, cu cât mai mizerabilă, cu atât mai bine. Cu cât mai grobiană şi mai dezbrăcată, cu atât punctele de rating se adună. Eu stau şi mă gândesc, până la urmă, la cei care aleg să pună în scenă acest spectacol de mahala, în speţă actorii voluntari (sau involuntari) de pe scena unei vieţi împărtăşită, într-un final, cu cei care îşi odihnesc neuronii privind acest film prost. Ce-i determină, de fapt, să prefere un curăţat public de garderobă, în loc să folosească baia proprie ? Bani, notorietate, orgoliu, răzbunare cruntă ? Căci intenţia de a arăta un exemplu nedemn de urmat, nu cred că-i solicită. Încă o dată, mahalaua rules !
Războiul de o sută de pixeli
Se spune că televiziunea este o armă. Câţiva neuroni au murit aseară, luaţi prin surprindere de rafalele încrucişate trimise de pixelii ecranului tv. Rudele acestora au păstrat în memorie ultimele scene de viaţă ale nevinovaţilor ucişi fără milă. Cadrul era al unei emisiuni tv, de pe un post aflat în bătaia continuă şi, uneori, obosită a telecomenzii. Aşezaţi după sticlă, nişte humanoizi purtau o serie de discuţiii în contradictoriu, asezonate cu expresii ce făceau trimitere la originele procreerii. Motivul de harţă era, se pare, dreptul de stăpânire al vizuinei unde cele patru organisme consumau oxigenul degeaba. Cel de-al doilea sistem de semnalizare pe care îl posedau şi care, în cele din urmă, îi deosebea radical de puţinele jivine aflate printre acareturile din curtea vizuinei, era de cele mai multe ori acoperit de semnale sonore stridente:
„-Făă, să-mi bag <biiip> dacă păstrezi copilul ăla ! Eşti proastă..?
-Ce <biip> mea vrei, fă ?? De ce te bagi ? E treaba mea cu ce-l cresc !
-Aoleuu, să-mi <biip> una, ce proastă eşti..Nici nu ştii ce înseamnă asta, <biiiip> în gură ! Aici nu stai, fă ! Să te duci unde vrei, <biiip> ! Te dau afară, <biip> morţii mă-tii !
-Mă duc, băga-mi-aş <biip> ! Eu îl fac, n-auzi ?? Mă descurc, fă, şi fără tine, mânca-mi-ai <biip> ! ”
Prima rafală de gloanţe venise. A urmat alta, mai puternică, trimisă alături de comentariul realizatorului : „Ideea de a păstra copilul îi surâse Mihaelei. Bucuria îi era umbrită, însă, de lipsa suportului moral al mamei sale dar şi a perspectivei de a fi nevoită să părăsească locuinţa copilăriei.”. Panica se creease deja. Sângele neuronilor căzuţi prime victime ale atacului surpinzător venit via satelit invadă caldarâmul materiei cenuşii. Urmă un nou asalt violent:
„-Ieşiţi afară, <biiip> în gură să vă <biip> ! Asta e casa mea, băă !
-Stai, fă, ai înnebunit ?..Poate îţi <biip> una, m-auzi ? Tu să pleci, hoaşcă !
-Bă, putoare, leneşule, te omor, băă !! Ieşi, bă, afară ! Ia-ţi şi curva cu tine şi plecai, bă!
-Pe cine faci tu curvă, băga-mi-aş <biip> ?? <Biip> mă-tii, ia d-aici pumni, <biip> mă-tii ! Tu să pleci, că te omor, făă !
-E casa mea, n-auzi ? Plecaţi dracu’ că vă omor, <biiip> în gură de putori !
-Tu să pleci, babo, <biiiip> ! ”
Haosul era total, sângele se împrăştia în valuri. Finalul a fost crunt: „Deşi venise hotărâtă să-i roage pe cei doi tineri să părăsească casa bătrânească, situaţia i se dovedi potrivnică bunicii. Tinerii nu vroiau cu niciun chip să ia în calcul această variantă deşi bătrâna nu părea, la rândul ei, că ar ceda în vreun fel.” .
…Acum, totul este o amintire. Cei rămaşi în viaţă îşi plâng morţii, sperând la un viitor mai bun. Din păcate, acesta nu se întrevede în următoarea sută de ani.
La carne, oşteni !
Un septembrie încă îmbrăcat cu straie ţipătoare de vară m-a prins astăzi undeva, în capitala patriei, cu mintea transpirată de gânduri încărcate de grade Celsius. Trafic, praf, RATB indecent, proiecte de predat, oameni, toate acestea udau din belşug rădăcinile unui arbore de năduf şi de cuvinte nu tocmai auzite pe la biserică, care începuse să crească agresiv cu fiecare oră bifată pe cadran. În tot acest amalgam de senzaţii pline de sudoare, remarc în dreptul unei unităţi militare câteva pancarte cu un slogan menit să crească inima oricărui iubitor la extrem al ţării: “ARMATA ROMÂNĂ-FORŢĂ-PROFESIONALISM-RESPECT !”. O adiere palidă îmi aduse un fir de praf în ochi. Am continuat în gol drumul pe care îl aveam de urmat, încercând cumva să găsesc o imagine asociată cu rândul citit mai devreme. Am găsit-o după câţiva metri. Din mijlocul unui nor de fum, sustras parcă din mijlocul unei scene de luptă de la Griviţa, cu Sergiu Nicolaescu în toate rolurile, apăru el, soldatul, viitor erou, cu sudoare în priviri si mustind de forţă din toate încheieturile. Arma sa era gata de luptă, desenând în aer urme ale mişcărilor perfecte şi identice ale ritualului de război. Ca un real participant la clădirea profesionalismului militar românesc, oşteanul duse mâna la chipiu, salutându-şi cu respect colegii apăruţi din spatele negurii aliate lor, aşa cum codrul a purtat pavăză românului în toată această istorie zbuciumată a neamului nostru. Urmă un moment emoţionant pentru poporul gură cască aflat în faţa gardului unităţii militare: fumul se ridică, oştenii se adunară unul lângă celălalt, victorioşi, culegând micii de pe grătar cu o dexteritate invidiată şi de către cel mai experimentat artilerist, în timp ce PET-ul de bere trecuse deja de primul tur prin paharele aliniate regulamentar în faţa lor. Întocmai unei lacrimi, o picătură de răcoare se prelinse pe sticla aruncată mai apoi în iarbă. Apa îşi continuă, în final, circuitul său în natură, lăsând pietrele neclintite. Soldatii au aţipit, poate. Sau, poate, ne veghează.
Avem un popor, cum procedăm ?
Am tot auzit zilele acestea, de la diversi cunoscuti intorsi din Elvetia de la Campionatul European, cum ca s-ar gandi ei sa se mute acolo definitiv. De ce ? Pentru ca este totul frumos, curat, flori in geam, lume relaxata si stupid de amabila, infrastructura, caini cu covrigi in coada si multe alte chestiuni odihnitoare pentru retina si materia cenusie. Acum este clar ca acestea sunt discutii si situatii vechi, dezbatute incepand de la statia de metrou pana la camera de cafea din sediul de multinationala. Ceea ce ma intriga pe mine este faptul ca desi le tot discutam, ne aratam cu degetul, injuram prostia si mediocritatea, cu toate acestea situatia nu devine roz. De ce nu exista in capitala unei tari membra UE, Bucuresti de exemplu, flori la geam, cladiri istorice renovate, drumuri fluide, spatii verzi indestulatoare, lipsa tonelor de praf si noxe si multe altele ? De ce neamtul isi matura singurel trotuarul din fata casei si romanul nu ? Imi aduc aminte cata indignare din partea celor pe care nea Base a vrut pe vremea cand era primar sa-i oblige sa-si spele trotuarul din fata resedintei…Cica nu li se parea normal sa faca ei asta. Eu cred ca este o diferenta mare intre noi si ei. O diferenta pe care nu o vom recupera niciodata si nu din cauza ca nu avem timp ci din cauza ca nu putem. Nu vrem. Nu ne intereseaza. “Las-o bre, ca merge asa !” este un mesaj definitoriu pentru Romania. Este brandul de tara.
Am ramas un pic uimit citind presa de azi si urmarind criticile aduse nationalei de fotbal a Germaniei, de catre presa germana si de catre oficialitatile sportive din aceeasi tara, cum ca nu au jucat bine, ca nu merita laurii victoriei desi, sa fim seriosi, s-au calificat in finala competitiei ! Culmea este ca jucatorii au plecat capetele, au recunoscut lipsurile, si-au vazut lungul nasului. Ai nostri inca sunt nemultumiti de faptul ca nimeni nu apreciaza remizele obtinute cu vicecampioana si campioana mondiala desi acest lucru ne-a adus doar un rusinos loc 3 in grupe. Cum ar veni, haideti sa apreciem mediocritatile ! Inca o mare diferenta intre ei si noi. Evident, nu cred ca o vom recupera vreodata.
Eu zic, totusi, ca marea problema este lipsa spiritului de comunitate. Il mai putem gasi, poate, in unele mici localitati din Ardeal (din cate am vazut eu, fie sasesti, fie unguresti, prea putine de sorginte romaneasca). Ne lipseste respectul fata de vecinii de societate. “Fac ce vreau eu ca doar este spatiul meu !”. Corect, daca spatiul tau ar fi unul izolat si nu ar incalca dreptul la confort al celorlalti. Vorba ceea, scrie in Constitutie. E adevarat, pestele de la cap se impute. Daca cei care construiesc si intretin un sistem nu vor incepe sa educe natia asta cat de curand eu cred ca nu mai avem nicio sansa. Daca tu, ca parinte, nu insufli copilului tau niste valori definitorii pentru o societate moderna cine sa o faca ?
Revin la o intrebare care-mi vine in minte obsesiv (uneori): cati dintre fumatori folosesc scrumiera din masina sau cosul de gunoi de pe strada pentru a-si arunca mucul de tigara ? …De ce, mah, “animalilor” ?