Un septembrie încă îmbrăcat cu straie ţipătoare de vară m-a prins astăzi undeva, în capitala patriei, cu mintea transpirată de gânduri încărcate de grade Celsius. Trafic, praf, RATB indecent, proiecte de predat, oameni, toate acestea udau din belşug rădăcinile unui arbore de năduf şi de cuvinte nu tocmai auzite pe la biserică, care începuse să crească agresiv cu fiecare oră bifată pe cadran. În tot acest amalgam de senzaţii pline de sudoare, remarc în dreptul unei unităţi militare câteva pancarte cu un slogan menit să crească inima oricărui iubitor la extrem al ţării: “ARMATA ROMÂNĂ-FORŢĂ-PROFESIONALISM-RESPECT !”. O adiere palidă îmi aduse un fir de praf în ochi. Am continuat în gol drumul pe care îl aveam de urmat, încercând cumva să găsesc o imagine asociată cu rândul citit mai devreme. Am găsit-o după câţiva metri. Din mijlocul unui nor de fum, sustras parcă din mijlocul unei scene de luptă de la Griviţa, cu Sergiu Nicolaescu în toate rolurile, apăru el, soldatul, viitor erou, cu sudoare în priviri si mustind de forţă din toate încheieturile. Arma sa era gata de luptă, desenând în aer urme ale mişcărilor perfecte şi identice ale ritualului de război. Ca un real participant la clădirea profesionalismului militar românesc, oşteanul duse mâna la chipiu, salutându-şi cu respect colegii apăruţi din spatele negurii aliate lor, aşa cum codrul a purtat pavăză românului în toată această istorie zbuciumată a neamului nostru. Urmă un moment emoţionant pentru poporul gură cască aflat în faţa gardului unităţii militare: fumul se ridică, oştenii se adunară unul lângă celălalt, victorioşi, culegând micii de pe grătar cu o dexteritate invidiată şi de către cel mai experimentat artilerist, în timp ce PET-ul de bere trecuse deja de primul tur prin paharele aliniate regulamentar în faţa lor. Întocmai unei lacrimi, o picătură de răcoare se prelinse pe sticla aruncată mai apoi în iarbă. Apa îşi continuă, în final, circuitul său în natură, lăsând pietrele neclintite. Soldatii au aţipit, poate. Sau, poate, ne veghează.