Proba alergarea de urs

Proba la educație fizică de la un liceu din Curtea de Argeș a fost întreruptă din cauza apariției unui pui de usr pe terenul de sport.

Profesorii au decis întreruperea probei pentru că nu au găsit ursul înscris pe listele liceului respectiv și nu au reușit să ia legătura cu părinții acestuia pentru clarificarea situației

Sport à la Ţopescu

    După ce se văzu senator cu acte în regulă, după ce aşteptă să treacă sărbătorile de iarnă, iarna în sine, să vină primăvara, în fine, după ce s-a dumirit un pic, domnul comentator Cristian Ţopescu s-a hotărât să se apuce de treabă, fiind dator celor din colegiul unde a fost votat. Drept urmare, proaspătul senator a decis că electoratul merită să aibă un Parlament mai sănătos, mai slab, mai vioi şi, în consecinţă, a sugerat colegilor săi că ar fi bine să facă o ţâră de efort pentru a scăpa de kilogramele în plus. Speriaţi că ar putea fi vorba despre kilogramele de aur din declaraţiile de avere, aleşii poporului au încercat să fenteze sfaturile domnului Ţopescu, forţându-l pe acesta să-şi pună inventivitatea la muncă. Pentru a-i obliga, într-un fel, să facă măcar un pic de sport (are şi omul un fix cu sportul, îl înţelegem), Cristinel a solicitat administratorilor Palatului Parlamentului ca lifturile instituţiei să intre în revizie o zi pe săptămână iar astfel senatorii şi deputaţii vor folosi scările şi, deci, vor face mişcare fizică mai multă. Cum să zic, ştiau oamenii de ce l-au votat pe Ţopescu….
   Plecând de la rândurile de mai sus, aş sugera câteva metode mai eficiente pentru a pune parlamentarii la efort: greva şoferilor de la Parlament şi acordarea de abonamente gratuite pe R.A.T.B. şi metrou pentru deplasare, dotarea scaunelor din sălile de şedinţe cu perne cu pioneze, utilarea cantinei din Palatul Parlamentului cu linguri găurite şi furculiţe fără dinţi, popularea clădirii parlamentare cu câini vagabonzi (are balta peşte) sau ungerea pardoselilor cu ulei.
   Mă gândesc la faptul că ideea domnului Ţopescu ar putea să încurce un pic socotelile planului său pentru că revizia ar putea dura mai mult de o zi, doar se ştie modul de lucru neaoş. Şi dacă o mai fi cazul de licitaţie pentru desemnarea firmei câştigătoare a reviziei, caiet de sarcini, contestaţii, aprobare proiect, atunci cu siguranţă s-a chinuit omul degeaba şi cere spor de stres.
 

Cu microfonul în prizdă

Ieri dimineaţă dacă nu mă înşel, când mă uitam sau visam că mă uit la televizor, pe sport.ro mi-a atras atenţia o secvenţă de vreo zece-cinsprezece secunde în care două dudui trăgeau de un microfon. Prima dintre ele, care părea o reporteriţă 4×4, adică de teren, adică una care transmitea în direct din teritoriu, o făcea puţin mai discret deoarece chiar era în toiul unei transmisii în direct (sau cel puţin aşa lăsau impresia imaginile). Cea de-a doua duduie, care se dorea aterizată cumva pe neaşteptate în cadru, trăgea de microfonul ăla cu vigoarea şi încăpăţânarea unui copil dornic să-şi recupereze jucăria înstrăinată.

Dar de ce să îţi doreşti, ca femeie, cu atâta abnegaţie un microfon!? Răspunsul n-a întârziat să apară în josul ecranului, ambalat într-un mesaj de genul: “pentru că bărbaţii iubesc doar sport.ro”. Apoi s-a revenit în studio.

Acuma, dincolo de simbolul falusului subtil strecurat sub husa microfonului ce vibra complice la dorinţele arzătoare ale duduii neglijate de bărbatul devorator de sport, mi-a năvălit în cap – ăla de pe umeri – o erectă nedumerire: cum poţi face sex, bărbat fiind, cu un post de televiziune altfel decât nebăgându-ţi pula în el? Copyrigher-ii ăia şi-or fi pus-o? Problema adică…

 

13-14, deschis pentru spectacol

Se zice că fotbalul se joacă pe goluri. Pare-se că la Cluj s-a luat de bune vorba. Derby-ul local dintre Universitatea şi CFR, din cadrul Cupei României la fotbal, s-a încheiat cu un spectaculos 13-14, scor înregistrat după încheierea loviturilor de departajare, finalul primelor 90 de minute găsind pe fiecare din cele două echipe cu câte trei goluri marcate şi trei goluri primite.

Nu am urmărit partida, în cazul în care aceasta a fost difuzată în direct pe calea undelor, şi nici imagini înregistrate n-am apucat să vad până în momentul de faţă, dar îmi pot închipui că a fost un adevărat regal fotbalistic, cum ar zice unii comentatori sportivi. Molcomi, molcomi, da’ "ardelenii" au avut timp şi mai ales răbdare 😀 să înscrie 27 de goluri.

Un astfel de rezultat nu poate decât să îmi facă propria condiţie de microbist să exulte. Şi totuşi, vă daţi seama cât de nociv ar fi un astfel de scor cu Ilie Dobre la pupitrul de comentator?

La un calcul rapid, avem 27 X Goooooooooooooooooooooooool (unde Goooooooooooooooooooooooool = 30s ) = 810s, echivalentul a 13 minute şi jumătate de urlete cumulate. O astfel de statistică ar face să tremure difuzorul oricărui aparat de radio.

Fotbalul mare şi capetele mici

Imediat după încheierea partidei de ieri seară de la Cluj, în care – mă încăpăţânez s-o dau :D – Chelsea a câştigat un punct, selecţionerul echipei naţionale de fotbal a României îşi expunea telefonic impresiile vizavi de meci.

Vă daţi seama că dincolo de explicaţiile raţionale Piţurcă a pătruns adevărata cauză care a dus la semieşecul londonezilor în confruntarea cu CFR-ul: o echipă mare echipată în galben nu are cum să triumfe la Cluj.

Hai România! La Constanţa… acolo culoarea galben are iz de victorie. Scuipa-ţi-aş în sân, Piţurcă!

AS Roma – CFR Cluj: 1,2,şi

Fraţilor, au învins! Una din cele mai sonore şi reprezentative victorii ale fotbalului românesc a fost înfăptuită cu marele aport al străinilor. De ce nu mă miră!?

Tot respectul pentru CFR Cluj. Jos pălăria!

Ştiu că aparent nu are nici o legătură, dar promit solemn că, din respectul alimentat în seara asta pentru numele ce-l poartă echipa clujeană, infuzie realizată în urma vizionării meciului, data viitoare când voi apela la serviciile Căilor Ferate Române îmi voi procura negreşit un bilet de călătorie. Apoi putem vorbi de o nouă premieră pentru CFR.

“Păcală în China”

Mi-am scrântit imaginaţia preţ de minute bune să găsesc un titlu mai inspirat decât cel dat de autorul articolului din Evenimentul Zilei ce face subiectul acestui post, însă cu insucces. Aşa că l-am dat cu citat.

Despre ce este vorba: marţi, la Beijing, un înotător român a ratat participarea la preliminariile probei de 200 de metri bras fiindcă n-a ştiut la ce oră e concursul.

Ce mi se pare mai ilar din toată întâmplarea asta de pomină şi mă umple de o oarecare compasiune, este că însuşi omul a recunoscut cu seninătate (după scrisele celor din EZ) că imediat ce i-a observat la televizor pe cei din seria sa gata să facă pleosc cu şlipii în bazin, îi venea să râdă şi să plângă în acelaşi timp. Păi cum să nu-ţi vină să râzi, omule, când toată faza e demnă de Cascadorii Râsului. În zadar a fugit să ajungă la timp pentru intrarea în concurs, era deja prea târziu.

Parcă mi-l închipui pe săracul om negociind cu chinezii de la intrare în încercarea sa disperată de a intra în cursa deja începută: “Pliz, let mi pas. Ai em ă suimăr hiăr. Hai bă ţîţîiţilor, lăsaţi-mă dracului să trec că ăştia au deja un tur de bazin înainte!”. Presupunând că ar fi reuşit să treacă de pază, mă gândesc ce ar mai fi putut face în condiţiile alea? Să ceară organizatorilor să reînceapă cursa, imediat ce ar fi înotat şi el aceeaşi distanţă pe care o parcurseseră ceilalţi concurenţi, tocmai pentru a nu avea un plus de energie? Sau să sară în apă pe culoarul său la ultima întoarcere şi să înoate cei 50 de metri rămaşi?

Orice-ar fi, sportivul nostru ne-a demonstrat că există şi o altă modalitate de a pierde frumos, ba chiar relaxant aş spune. Să stai la masaj şi să urmăreşti în direct la teleu cursa în care, surprinzător, tu eşti absent. Mă gândesc dacă păţania în sine nu este o premieră în nataţia mondială. Parcă aud: sportivul român este primul înotător care a pierdut o cursă de nataţie la masa verde de masaj.

Şi cei din turmă vor fi cei dintâi

După Euro 2008, îmi propusesem să nu mai ating multă vreme teme legate de sportul cu balonul rotund, în special dacă acesta din urmă ar fi fost alergat sau bătut pe terenuri mioritice sau de către vreo echipă din ţarcul fotbalistic autohton. Dar n-am putut să mă abţin…

Cum este şi firesc în perioada care precede startul noului campionat, majoritatea formaţiilor din Liga I se antrenează asiduu, susţinând stagii de pregătire atât la noi în ţară cât şi la ei în străinătate. Ca atare, sâmbăta trecută, zapând plictisit printre zecile de canale, m-am înţepenit pe o frecventă ce difuza (cred că în reluare) unul din meciurile de pregătire ale vicecampioanei, F.C. Steaua Bucureşti, susţinut în compania celor de la Swindon Town, formaţie din liga a treia engleză. Semi-interesul acordat acestui aparent test susţinut de roş-albaştrii s-a datorat în suficientă măsură şi comentatorului care nu mai contenea să se minuneze de cele petrecute cu ceva minute înainte. Ce să fie, ce să fie? Ce credeţi că se întâmplase? Nimic mai simplu şi mai firesc: Steaua era condusă cu 1-0, deşi cel care marcase era Ghionea. Şi ce lovitură de cap imparabilă… “Blestemul Nicoliţă” revine sau… redevine. Steluţă dezorientată. Probleme în constelaţia becaliană. Semi-forţa fie cu voi!

Eu zic că terenul a fost de vină. Dacă se juca acasă era cu totul şi cu totul altceva. Pe piciorul şontorog al plaiului, pe gura spartă de suporter a raiului mai ai nişte floricele, nişte copăcei, nişte brichete, nişte nervi ambalaţi în pumni, si nu numai iarbă tunsă, tribune şi garduri despărţitoare. Doar în umbra vestiarelor şi a prestaţiilor lamentabile, mioarelor nu le este bine. Altfel (te) paşte pericolul autogolului la umbra unui copac, de exemplu. Acuma stau să mă gândesc… cine indică mai precis nordul? Muşchii de pe arbori sau muşchii lu’ Becali? Nu m-ar mira ca războinicul să angajeze doi, trei oameni s-o caute pe Lapona Enigel, să-i confişte vectorul de deplasare, să-l inmulţească cu (-1) şi să stabilească poziţia exactă a nordului. În halul ăsta s-ar termina şi cu problemele de orientare în teren ale băieţilor.

Să revenim cu picioarele pe gazon, la meciul care era în plină desfăşurare; şi tot aşteptând aşa replica campionilor de argint am asistat la o nouă fază de marcă: portarul Cernea iese neinspirat din careul de şaisprezece metri şi respinge mingea cu capul în piciorul atacantului englez care profită de bunătatea românească şi marchează pentru 2-0, executând o simplă formalitate. “Sindromul Carlos” reapare. Ce uşurare…

2-0 la pauză pentru o echipă de liga a treia engleză – ce nici măcar nu avea numere pe tricou – împotriva unei formaţii româneşti, ce de vreo câţiva ani buni joacă doar cu numele, nu este deloc un motiv să rămâi în faţa televizorului fără a schimba canalul. Gândit şi făcut! Ulterior am aflat că steliştii au revenit – culmea, nu în urma a două autogoluri ale adversarilor – iar meciul s-a încheiat 2-2.

Semi-eşecul sau, mai inspirat, semi-succesul nu confirmă decât cvasi-forma de zile mari a vice-campionilor. Dar înainte de a judeca e bine să ştim şi să acceptăm că există un Carlos, şi mai nou şi un Bănel, în fiecare din noi.