Casa de marcat şi grădina

Ieri, Iaşiul a fost în sărbătoare. După ce au auzit de Mr. Vain doar la radio şi l-au văzut pe Mr. Proper doar de la televizor, câteva sute de ieşeni s-au îmbulzit care mai de care să profite de ospitalitatea lui Mr. Bricolage, care, ajuns de curând în oraş, şi-a deschis spre vizitare casa şi grădina.

Aflat în concediu fără plată la Iaşi, reporterul sub acoperire al Revistei Cioburi s-a trezit fără voia lui în mijlocul furnicarului de oameni gata să se calce în picioare, veniţi să mai cumpere câte una-alta pentru gospodărie. Deşi nu a izbutit nici măcar până la finalul incursiunii sale să-şi procure amărâtul de cleşte de cuie după care venise, a reuşit cu greu, dar a reuşit, să smulgă câteva declaraţii la cald câtorva dintre participaţii la asalt, spre ieşire, la coada de la casă.

Reporter: Astea’s condiţii?
Nea’ Miticî (tâmplar din tată-n fiu): Băi, frăţioari, ie nebunii… Io am vinit ca omu’ sî-mi cumpîr o bormaşînă că mă săturasem sî tot dau găuri cu burghiu’ şî ăştia mă calcă-n pişioari. Halal iededucaţie! Sî li fii ruşini! Uiti dimocraţii!

Reporter: Cum e, bre? Înghesuială mare?
Moş Timofte (bunic, venit la Iaşi la nepoţi): Taicî, n-am văzut atâta lume di când venea circu-n sat. Parcî-a-nnebunit lumea!

Reporter: Aţi reuşit? Aţi găsit ce-aţi vrut?
Tanti Lenuţa (gestionară): Da. Io mî bucur c-am reuşit sî găsesc muşama d-asta înfloratî. Aia vechii se toşisi şi era păcat sî nu profit di ofertî.

Reporter: Ce-aveţi acolo? E de firmă?
Nea Voroneţ (om la locul lui) : Abia ce-am apucat sî iau şi io o drujbî. Mai vroiam una şi pentru cumnatî-miu, da’ la ce nebunii ie aicea am lîsat-o baltî. Auzi, ia uiti-ti tu, că ieşti mai tânăr şi io n-am ochelarii la mini. Ari cod di bari sau nu?

Reporter: Sunteţi nervos, ce s-a întâmplat?
Vişan ( zidar priceput cu blugii rupţi în cur): ‘Tu-le muma-n cur cu rafturili lor cu tot. Mi-am rupt blugii când mă cocoţam dupî un sac di rigips. Asta-i bîtaii di joc!

Cam atât. La ieşirea din magazin, reporterul nostru a fost preluat de un agent de pază pe motiv că ar avea cuie în talpă. Din fericire pentru cei prezenţi, problema s-a lămurit fără ca acesta să fi fost nevoit să se descalţe.

Interviuri din casă. Ca să treacă primejdia.

Reporterul de investigaţii periculoase al Revistei Cioburi a aflat de la sursele sale de curent că undeva prin zona redacţiei îşi desfăşoară în mare secret activitatea o organizaţie paramilitară de români-români, specializaţi în distrugerea turnurilor, eliminarea cailor şi capturarea nebunilor. Scopul lor este de a instaura monarhia, cu orice mijloace şi nu se dau în lături să folosească nevinovaţi pe post de pioni. Se intitulează Mişcarea Şahiştilor Mascaţi şi trăiesc printre noi, ceea ce ar trebui să ne dea de gândit. Sau măcar de băut.

Urmăriţi în continuare discuţia pe care reporterul revistei noastre a purtat-o într-unul din avanposturile organizaţiei amintite mai sus, respectiv sub o masă de şah din parcul Carol. Ferea!

Reporter: De ce m-aţi băgat sub masă?

Robert (alias Robi Wan-Kenobi, lider de grup): Pentru că, nu-i aşa, într-un final ajungem sub pământ şi atunci trebuie să o luăm treptat: întâi sub masă, apoi sub  papuc (sau invers, nu mai ştiu exact), mai apoi sub parterul spitalului, la identificare, şi în cele din urmă la doi metri sub nivelul mării. Să te obişnuieşti, de aia.

Bilă (alias Roacheru’, responsabil cu neliniştea): Nu pot spune exact. Încă nu ştiu dacă este vorba de o nouă conspiraţie sau de o mai veche constipaţie.

Şacalu’ (alias Şacalu’, mai mare decât caii): Comentezi sau asa eşti tu curios ca o fată mare în faţa p#lii?

Ghidushie (alias Kasparov jr., înalt cât un turn): Pentru că pot, pentru că-ţi place.

Adriana (alias Pinguinulfurios, militantă împotriva nebunilor): De-aia. Pentru că am făcut karate. 注目

Diana (alias Deedee, bolnavă): He, he, poate prestezi şi tu ceva. Bolnavă, bolnavă dar sufletul tot cere. Pe lângă asta, trebuie să avem grijă când vorbim, răul ne pândeşte la suprafaţă.

Reporter: De unde până unde Şahişti?

Robert: Din moşi strămoşi. Primul a fost Gânditorul de la Hamangia iar noi suntem urmaşii lui. Gândim mai tot timpul, mutăm piese. În special piese de mobilier. Eu lucrez la o fabrică de mobilă, ştiţi…

Bilă: E o poveste mai lungă. Încă de mic copil am fost fascinat de prepeliţe. Aşa că m-am rugat de părinţi până mi-au luat o trotinetă. Apoi mi-am cumpărat şi prima minge de 35. După prima zi de şcoală am înţeles că politica nu este de mine. Aşa că m-am hotărât să devin şahist.

Şacalu’: Ce căcaturi de întrebări poţi să pui… Încă nu m-am edificat în privinţa ta şi a curiozităţii tale aşa că nu îţi răspund nici la întrebarea asta.

Ghidushie: Nepricepându-mă la fotbal, seminţe şi alte măcării, am avut de ales între două sporturi când eram mai mic: şahul si barbutul. Cum nu am noroc la zar…

Adriana: De la „Ş” până la „I” prin „a”, „h”, „i”, „ş”, „t”.

Diana: Aşa îşi zic oamenii ăştia de când am venit aici, eu vroiam sa joc o tablă. I-am vazut cu tablele în mâna dar apoi mi-am dat seama că făceau curat. M-am păcalit. Dar nici nu plec, că e frig. Stau pâna vine primăvara. Şi aşa sunt sensibilă.

Reporter: Ce aveţi cu caii?

Robert: Cu caii am o problemă de când eram mic. Fiind mai crăcănat, am fost luat peste picior de ţâncii de la şcoală, că vezi doamne m-am născut pe cal. Şi mi-am propus să extermin toţi caii numai ca să le demonstrez că nu mă puteam naşte pe un cal. Serios, nu râdeţi…

Bilă: N-am nimic cu caii. Ba chiar mă distrează, mai ales cei care sar peste piese cu penisul în erecţie.  De ce crezi că pionii au cască de protecţie pe cap?

Şacalu’: Acum chiar că te iau la palme… Cine p#zda mă-tii te-a trimis pe tine să ne spionezi, măh? Băh, dacă stăteam acum în picioare şi nu sub masa asta de beton, îţi arătam eu ce am în comun cu caii!!!

Ghidushie: Nu îi idolatrizez, nu sunt ecvestru. Totuşi, ştiu destule posesoare de plăci tectonice care i-ar iubi de vreo două-trei ori.

Adriana: Exceptându-l pe Şacalu  care e mai tare decât caii.

Diana: Cu caii nimic dar ŞaCalu mă scoate din sărite. Nu ştiu exact care-i motivul. Cred că e el talentat. Oricum nu pot spune mai mult în public, că mă dau afară.

Reporter: Monarhia este o soluţie?

Robert: Da, este o soluţie. Uitaţi-vă la mine, ca lider de grup. Regatul meu poate să confirme. Să confirme că este o soluţie proastă, desigur.

Bilă: Depinde şi de cine ar fi rege. Ca să luăm un exemplu, între regele Mihai şi regele manelelor eu aş alege o cină romantică cu Angelina Jolie. Cu condiţia ca chelnerul să fie Brad Pitt.

Şacalu’: Eşti de căcat, văd că nu te laşi. Cred că până la final fundul tău regal o s-o încaseze grav. Aştept să pui ultima întrebare şi-atunci să vezi!

Ghidushie: Prin Buthan şi la mine în casă! Luaţi aminte: În camera mea eu sunt moţul!

Adriana: Ţinutul glaciar este o monarhie absolută, condusă de către unicul Pinguinfurios. Domnesc, nu guvernez. De-aia mă vrea lumea!

Diana: Întrebări mai uşoare nu ai? Mai de fete, aşa. Pâna la urmă neştiind despre ce Doamne iartă-mă vorbeşti, voi incerca să răspund evaziv. Aşa că, daaa, depinde de situaţie. Poate fi o soluţie dar poate la fel de bine să nu fie.

Reporter: Vă urcaţi des în turnuri?

Robert: Nu pentru că eu, de obicei, sunt în pom. Mai schimb pomul din când în când. Când eram mai mic mă suiam în turnurile de la combinatul chimic din oraş, că-mi spuneau amicii să inspir aburul care ieşea pe acolo dacă vreau să devin mai puternic. Copii răi… Ce, ce vă uitaţi la coada mea? Şi nu e coadă, e al treilea picior.

Bilă: Doar când mă apucă sictirul şi mă taie pişarea. Concomitent.

Şacalu’: Eu am rău de înălţime şi nu urc nicăieri, nu vezi că i-am convins şi pe ăştia să mai coborâm un pic de pe băncute?!

Ghidushie: Nu cunosc poziţia, îmi pare rău. Mie îmi place doar pe la spate, între ţâţe.

Adriana: Mai tot timpul. Turnuri de pachete de ţigări şi pahare de vodkă. Noroc că n-am rău de înălţime.

Diana: De ce am face asta? De ce sa ne urcăm în turnuri? Nu am zis că le distrugem? Aaaa… sau vorbeai la modul figurat? Păi aşa da, în fiecare zi ai de urcat câte un turn. Mai drăguţ e când ajungi sus şi te plictiseşti. Tot la modul figurat… Nu, nu asta ai vrut să întrebi?  Bine, eu urc numai până la etajul I, acolo stau.

Reporter: Nebunii nu-şi fac treaba?

Robert: Cu nebunii îţi faci cel mai bine treaba. Ai de făcut o treabă murdară, pac, trimiţi un nebun. Ce, tu te ştergi singur la cur? Şi cine ar face-o pentru tine, nu un nebun?

Bilă: Depinde de dispoziţie. Când se apucă să alerge în zigzag pe terenul de joacă nu-i mai opreşte nici biciul fermecat al lui Şacalu’.

Şacalu’: Da! Domnu’ Bilă are dreptate, nu se mai poate cu ei, şi-au luat-o în cap! De câte ori pui căciuliţa pe nebun o să vezi că începe şi se agită, nu te mai înţelegi cu el, atacă la regină şi vomită după două-trei minute… E grav şi se tratează doar cu alcool!

Ghidushie: Îi vedem la ştiri. Îşi fac treaba cu vârf şi îndesat. Aţi văzut hipopotamul? Tocmai ce m-am ferit de el.

Adriana: Nebuni? Unde? Unde? Ce treabă? Mare sau mică?

Diana: Fac, fac, de aceea incercăm să îi capturăm. Să facă şi la noi cineva treabă. Fiind nebuni nu pun prea multe întrebări şi ne descurcăm mai uşor cu ei. Cei sănatoşi au prea multe de zis şi nu ştiu ce să le răspund.

Reporter: De ce vă ascundeţi?

Robert: Nu ne ascundem, aşa mergem noi.

Bilă: Nu ne ascundem. Ne expunem doar latura care nu se vede.

Şacalu’: De plictiseală!

Ghidushie: Nu mă ascund, sunt invizibil. Dar mă simţi când îţi fac rocada mare.

Adriana: După ce că te-am primit în iglu-ul meu de la Polul Sud, fără hartă, fără busolă, legat la ochi, ţi se pare că mă ascund?

Diana: De oamenii contaminaţi, de oamenii-cereală. Pot face foarte mult rău.

Reporter: Ce vreţi voi, de fapt?

Robert: Eu, ca lider de grup, vreau să ajung prima dată într-un grup. Sex în grup. Dar fără cai.

Bilă: Eu sunt unul dintre nebunii care are gânduri măreţe. Intenţionez s-o ard pe regină.

Şacalu’: Eu vreau să bat pe cineva şi cred că eşti un candidat serios, cu şanse mari să îmi cazi în gheară!

Ghidushie: Nişte simultane cu terţe.

Adriana: Tu să fii sănătos!

Diana: : Eu să beau alcool dar nu pot, sunt bolnavă. Nu ma lasă doctorul. Şi mai vreau ceva dar mi-e ruşine să zic, poate citeşte Mama.

Reporter: Voi fi în pericol după această discuţie?

Robert: O, da! De aici nici musca nu scapă nef#tută!

Bilă: Nu. Doar am spus mai sus că mie mi s-a căşunat pe regină.

Şacalu’: Băh, io acum îmi dau seama că nu vă cunosc, cine sunteţi voi, măh? Aoleu!! Cred că am încurcat masa… Îmi cer scuze. Stai liniştit că pe tine tot te aştept la ieşirea din parc… Aşa, să te dicstrug pisihologic!

Ghidushie: Nu sunt grobian dar nu-mi place să dau şah mat. Ce zici, o punem de-un pat?

Adriana: : Depinde ce înţelegi prin pericol. E atât de alb aici…

Diana: Nu cred. Pe unde o iei spre casă?

Interviuri din casă. Astăzi, casa scării

Reporterul sub acoperire al Revistei Cioburi a reuşit să obţină, în exclusivitate, o audienţă la sediul celei mai obscure formaţiuni politice din zona sud-est europeană, pentru a discuta inteligent cu membrii acestui partid ancestral, protejat în principal de flacăra violet a ochiului de la aragaz. Abordând problematici legate de situaţia tristă a societăţii româneşti dar studiind şi posibilităţi de reglementare a declinului global, reporterul nostru a închegat o discuţie, pe cât de interesantă, pe atât de odihnitoare pentru creierele cititorilor. Aşadar, fiţi geană pe soluţiile de exterminare a săracilor, de decolorare a spaţiilor verzi sau de transformat în mod real râurile în izvoare de bere, miere şi laptişor de matcă, propuse de fondatorii Partidului Pentru Renaşterea Identităţii Corporale:

Reporter: În primul rând, vă mulţumesc pentru această discuţie. Cum aţi pornit la drum, ce v-aţi propus să modificaţi în structura umanităţii?

Dl. Robert (membru fondator, responsabil cu propaganda infantilă): Eu am pornit la drum într-un premergător şi, spre deosebire de colegii mei, am evoluat destul de repede astfel că acum pot să merg, uneori, şi fără. Fără echilibru, desigur. Depinde cât de mult beau… Nu mi-am propus să modific nimic în structura umanităţii dar am reuşit (şi încă nu-mi dau seama cum, s-ar putea să fie o conspiraţie…) să-mi modific structura coloanei vertebrale iar acum sunt fericitul posesor a patru hernii de disc, una mai frumoasă decât alta. Din fericire, încă pot să urinez şi să-mi târăsc piciorul stâng fără să las un şanţ mai adânc de 4 cm.

Dl. Bilă (membru fondator, responsabil cu studii de presă. Presa de struguri): Am pornit la drum cu foamea în glandă şi cu buzunarele goale şi vrem să implementăm un nou model de guvernământ nemaiîntâlnit în nici unul din manualele de filozofie politică – este vorba despre aşa-numitul model fiecare cu pizda mă-sii, care, credem noi, va revoluţiona societatea modernă. În acest sens, zi de zi, de mai bine de zece ani, pregătim cu minuţiozitate o lovitură de stat degeaba.

Dl. Ghidushie (preşedinte şi unic membru al organizaţiei de tineret): sfrrrrr…..

Dl. Motzoc (sponsor al partidului, membru în comitetul de decizie, mare industriaş): Am pornit împins de la spate. Ca de obicei. Mi-am dat seama că nu mai putem trăi într-o astfel de societate în care beţivii să fie ostracizaţi, discriminaţi. Beţivul trebuie să îşi câştige locul bine-meritat în societate, să devină un ideal al tinerilor de astăzi, să asigure continuitatea acestui neam măreţ de alcoolici.

Şacalu’ (membru în comitetul de decizie, responsabil cu dreptul de veto): Eram mic (cam cât domnul Boc) atunci când am pornit la drum şi l-am întâlnit pe domnul Robert,  responsabil cu propaganda infantilă, şi m-am simţit atras de ceea ce promitea dânsul ca voce a acestui partid. Eu nu mi-am propus să schimb nimic, eu doar particip la sedinţe pentru rândurile de bere care se servesc după…

D-na Adriana (responsabilă cu automatul de cafea şi cu scandalurile): Filtrele de cafea! E musai.

Reporter: Ce doctrină urmaţi, pe ce poziţie a spectrului politic vă situaţi?

Dl. Robert: Doctrina pe care încercăm să o urmăm nu este una foarte clară, în sensul că încă mai lucrăm la ea. Avem agenţi prin toate partidele şi încercăm să furăm de la fiecare ce este mai bun, pentru că vrem să avem o bază de aplicare perfectă. Până acum am reuşit să furăm două copiatoare din 1992 de la ţărănişti, un palton de nutrie de la socialişti şi un capac de wc din lemn de mahon de la liberali. Le vom pune cap la cap dar aşteptăm mai întâi să învăţăm cu toţii din partid să citim.

Dl. Bilă: Spre deosebire de marea majoritate a personajelor din eşicherul politic autohton, noi nu împărtăşim doctrina fără ecouri, la cât mai multe zerouri. Ca şi poziţie a spectrului politic, închipuiţi-vă doctrina noastră stând în şpagat cu o labă a piciorului pe extrema stângă, cu cealaltă labă pe extrema dreaptă, lăsând testiculele să atârne într-un mod relaxat, unul pe centrul stânga, iar celălalt pe centrul dreapta. Astfel, direcţia de partid este dictată de cel plasat pe axa centrală, penisul. Marele avantaj al acestei doctrine este că înlăturăm din start abaterile ideologice pe orizontală, vectorul politic putând suferi modificări doar pe plan vertical. Cu alte cuvinte, chiar dacă mergem în sus sau în jos, noi o ţinem înainte.

Dl. Ghidushie: sforrrr…..

Dl. Motzoc: Păi, eu îs de părere că ne aflăm pe drumul cel bun. E bine, adică nu-i rău. Oscilăm, doctrinar vorbind, între sobrietate politică şi turmentare socială. Echilibrul politic, dacă mă-nţelegi, este pentru fătălăi. Cel mai important este să ştii să te orientezi în direcţia în care bate vântul sau damful, după caz. Cred că suntem cei mai realişti membri de partid pe care îi poţi găsi seara la un PET de Timişoreana pe scările sediului partidului.

Şacalu’: Doctrină? Nu cunosc termenul… Ca poziţie, prefer să stau deasupra!

D-na Adriana: Ca şi in spectrul culorilor, să zicem că oscilez între non culori: alb şi negru. Adică pe dungă.

 

Reporter: Aţi avut vreodată candidaţi la vreo funcţie politică? Unde?

Dl. Robert: Da, chiar eu am fost desemnat în nenumărate rânduri să candidez la funcţia de administrator al scării de bloc unde avem sediul numai că de fiecare dată mafia bătrânilor m-a învins. Cu siguranţă că e mâna Partidului Pensionarilor care nu vrea să-i fie divulgate furturile de căldură din caloriferele oprite ale locatarilor. Şi degeaba am făcut nenumărate sesizări la comisia de cenzori pentru că de fiecare dată a apărut câte ceva: ba că a murit unul din membrii din cauza frigului, ba că altul a fost forţat să se ducă la azil, ba că a intervenit o comoţie cerebrală… Coincidenţe? Eu cred că nu! Acum a rămas în comisie o singură bătrână care are cataractă, deci, vedeţi justiţia e oarbă. Dar nu renunţăm.

Dl. Bilă: Înainte ca traseul meu politic să se intersecteze cu cel al partidului din care fac parte astăzi, am candidat de mai multe ori la o funcţie administrativă din partea Partidului nu foarte Popular Creştin Demodat. Dar am pierdut de fiecare dată pentru că a fost alterată carnea de mici. În mod cert am fost sabotat de adversarii politici.

Dl. Ghidushie: sforrrrr….

Dl. Motzoc: Dacă au fost vreodată candidaţi din partea partidului nostru, eu nu mi-i aduc aminte. Deşi, recunosc, într-o dimineaţă m-am trezit în lift cu semnul “VOTAT” pe chelie. Vorba poetului: “M-au făcut copiii om de zăpadă!”.

Şacalu’: Îmi amintesc de unul dintre ei… îl chema Panaitescu, parcă. Am vrut să câştigăm prin intermediul dansului preşedenţia Comitetului de acordare de scutiri de taxe pentru băuturi alcoolice şi tutun… S-a sfârşit prost, candidatul nostru fiind un pic bâlbâit şi peltic, a gustat, de încurajare, circa 500 ml vodka înaintea confruntării finale, pe care a pierdut-o în faţa domnului Strugurel Vârtoşescu,  membru marcant al Academiei de Studii asupra Vinului şi efectelor sale.

D-na Adriana: În copilărie am avut trei găini, un cocoş, un porc şi o raţă care candidau la funcţia de preşedinte al coteţului. Au sfarşit pe rând în stomacele noastre.

 

Reporter: Cărui tip de alegător vă adresaţi?

Dl. Robert: Ne adresăm în primul rând alegătorilor de la parter pentru că dumnealor sunt la baza societăţii de bloc şi e normal, fiind la nivelul solului. În plus de asta, nu le scapă nimic şi doar aşa putem învinge mafia Partidului Pensionarilor, cei care controlează de atâta amar de vreme destinele societăţii în care stăm. Adică unde avem sediul. Şi plus că ne lasă să intrăm de fiecare dată când venim băuţi şi nu avem cheile de la interfon.

Dl. Bilă: Spre deosebire de ceilalţi politicieni, gruparea noastră politică se adresează alegătorilor care au ceva în cap. Nu contează dacă este o bască muncitorească sau o căciulă de astrahan.

Dl. Ghidushie: sforrrr….

Dl. Motzoc: : Ne adresăm oricui ne ascultă. Ultima dată, am pus cearşaful pe mine şi am ieşit în agora disertând despre etica şi logica formală din politica românească. La finalul dimineţii am ajuns acasă fără bani, vin şi ţigări dar acompaniat de un nou membru de partid – Tudora – veselă şi fluturându-şi coada.

Şacalu’: Eu nu mă adresez niciodată şi nu ştiu clar dacă avem alegători în afară de membrii de faţă. N-am câştigat niciodată nimic, deci…

D-na Adriana: Alegătorului culegător de bureţi.

Reporter: Sincer, cât sunteţi de bogaţi? Vă ajunge?

Dl. Robert: Contrar celor aruncate ca zvonuri răutăcioase de către bătrânet, eu sunt foarte bogat cu duhul, fapt care se vede şi din multitudinea subiectelor abordate pe blogul personal (nu vi-l spun căci este urmărit de serviciile secrete şi am reuşit până acum să ascund identitatea adevăratului autor!), ca să nu mai vorbesc de finele analize pe care le pot face. Ultima dată, când am făcut o astfel de analiză, mi-a ieşit ficatul gras, ceea ce, iată, îmi oferă o altă sursă de bogăţie, mai ales pentru perioada iernii. Deocamdată îmi ajunge ce am, o să fac o listă cu ce o să mai vreau şi o s-o pun ca manifest în scară, în locul listei de întreţinere (pe aia oricum nu o citeşte nimeni).

Dl. Bilă: Nu suficient. După cum spuneam la o întrebare anterioară, eu personal am plecat la drum cu buzunarele goale. Am de gând să strâng atât de mulţi bani în cont încât să nu suporte Oracle-ul, încât să se depăşească limita maximă bigint. Din afaceri legale şi modeste comisioane, desigur.

Dl. Ghidushie: sforrrrr….

Dl. Motzoc: Nu bogăţia este măsura acestui partid! Ci justeţea şi ideologia orientată către nevoile maselor. Prin urmare, toţi banii pe care îi avem strânşi sunt şi vor fi investiţi în consumul de alcool, pentru că doar aşa ne putem apropia de popor. Când este omul mai sincer, dacă nu la beţie?

Şacalu’: Eu fac comerţ cu grecii prin intermediul unui amic din Slobozia de Ialomiţa şi am strâns până acum ceva avere. Mă gândeam să mă înscriu şi la emisiunea „Fermier, caut nevastă” dar dacă îmi iau nevastă nu pot să mai răspund la întrebarea nr. 2 , „Vă ajunge?”…depinde de nevastă!!

D-na Adriana: Nu trebuie să ştie lumea, că dacă-mi dă careva cu o piatră-n cap să-mi ia averea?

Reporter: Furaţi? Pe bune, acum…

Dl. Robert: Am furat de la taică-miu pasiunea de a strânge bani albi pentru zile negre numai că, deocamdată, nu am găsit banii. Zile negre sunt din plin, mai ales când doamna Nuţi de la etajul doi ne mai aleargă pe hol cu pechinezul ei, că de ce tot schimbăm becul de pe palier cu unul care nu vrea să se aprindă. Ce vină avem noi că becul nu se aprinde? Deci, da, mai furăm şi becul de pe palier. Pe bune…

Dl. Bilă: Ne mulţumim să furăm doar startul. Apoi, restul vine de la sine.

Dl. Ghidushie: sforrrr…..

Dl. Motzoc: Păi, ce beţiv nu şi-o fură din când în când? Să fim serioşi! Face parte din farmecul vieţii.

Şacalu’: Maxim am zis!!!!!

D-na Adriana: Uneori. Pixuri, post–it-uri de pe la birou. Daa’, aerul pe care-l respir e cu împrumut? Că aş putea că fur şi aer. Îl iau cu găleata şi-l duc în casă.

Reporter: Ar trebui să vă vedem vreodată conducând destinele umanităţii?

Dl. Robert: Da, ar trebui să ne vedeţi. Cu siguranţă că da, sunt sigur de asta. De ce să nu facem şi noi asta? Clar, trebuie s-o facem. La anul voi cere să fiu desemnat candidatul partidului pentru funcţia de conducător al destinelor umanităţii, categoria B. Chiar am carnet, deci nu cred că ar fi vreo problemă. Bine, să nu-şi bage coada iar mafioţii ăştia de pensionari.

Dl. Bilă: Daţi-ne votul de încredere şi vom salva omenirea! Sau dacă nu votul, măcar o armă.

Dl. Ghidushie: sforrrrr…..

Dl. Motzoc: Puteţi să ne votaţi şi să întoarceţi privirea. Crezi că ne pasă? Poţi se te chiorăşti cât vrei… Ce dacă am ochii tulburi, picioarele îmi tremură şi scot sunete indescriptibile? Sunt perfect orientat!

Şacalu’: La cât se bea la şedinţele de partid, cred că destinele umanităţii se pot descurca şi singure, fără mine sau fără noi. Dacă ar fi să conduc ceva, ar fi un camion de bere pe care să-l deturnez către sediul partidului!

D-na Adriana: Băă, voi chiar sunteţi chiori?

Reporter: Aveţi duşmani politici?

Dl. Robert: Prietene, până acum despre cine am tot vorbit? Pensionarii ăştia nenorociţi care ne tot pun beţe în roate, numai să fure ei. Sistemul de la cap se împute, trage şi tu o nară pe hol, nu simţi că pute a moşi şi babe? Ce, ei or să-mi plătească mie pensia? Eu de ce le-aş plăti-o lor?

Dl. Bilă: Da. Shredder şi Vanghelie.

Dl. Ghidushie: sforrrrr….

Dl. Motzoc: Aha. Alcoolicii Anonimi. Şi sunt şi anonimi.

Şacalu’: Am avere, am şi bani dar şi-o mie de duşmani / Intru-n Parlament şi-arunc cu banii, să se-oftice toţi ţăranii / Pot şi duc şi beau şi f#t ca maşina de cusut / O fi politica o curvă da’ şi io i-am dat la m#ie! Scuze că n-am gasit rima la final… Nu că ar avea vreo legatură cu întrebarea dar am vrut să recit ceva pentru prietenii mei care mă susţine!

D-na Adriana: Să moară duşmanii mei de ciudă că se ştiu ei! Sunt cu geana pe ei, că vor să-mi facă de petrecanie. Au pus paparazzi pe mine să apar în Click.

 

Reporter: Pe final, un mesaj către oameni… Convingeţi-i că aveţi coa#e.

Dl. Robert: Păi… A, fără poze? Ok, am înţeles. A, nu în sensul anatomic… Păi, vorbeşte, dom’le, clar. Deci, da avem forţa şi tupeul necesare să schimbăm odată pentru totdeauna administratorul de bloc. Veniţi şi votaţi, chiar dacă nu locuiţi în scară cu noi. Mă rog, în apartamentele din scară, la asta mă refeream. Vă facem viză de flotant şi puteţi vota la urna mobilă pe care o punem chiar noi la dispoziţie. Nici nu trebuie să ieşiţi din case, ne ocupăm noi de tot. Şi nu pupaţi avantaje, da? Nu-i tupeu ăsta?

Dl. Bilă: Nu mai fiţi proşti votând iar şi iar cu aceeaşi politicieni. Fiţi proşti votând şi cu alţii, adică cu noi. Referitor la coa#e, v-am făcut mai sus o prezentare din care reiese clar că acestea atârnă la loc de cinste în ecuaţia doctrinei pe care partidul nostru o împărtăşeşte.

Dl. Ghidushie: sforrrr….

Dl. Motzoc: Fac chetă de un PET! Cine se bagă?

Şacalu’: Aş putea să mă desfac la prohab, ca să faci o poză dar sunt un băiat simţit. E şi doamne de faţă! Ca mesaj către oameni, veniţi să ne vedeţi la şedinţe, le ţinem în Control, miercurea cu Electropolis şi în week-end cu râuri de bere!

D-na Adriana: Pot să-mi îngroş vocea. Şi am sânge-n coa#e mai mult ca mulţi alţii!!!!!

 

 

 

Domnul Ghidushie nu a reuşit să surprindă întrebările noastre deoarece cu o seară înainte participase la şedinţa de partid săptămânală şi, fiind reprezentantul aripii de tineret, pur şi simplu are nevoie de mai mult somn. Şi în curând de un alt ficat…

Interviuri din casă

Doamnelor, domnilor, stimabili cititori ai Revistei Cioburi, iată că a venit momentul să lansăm pe biţi o serie de interviuri, îndelung cerute pe adresa redacţiei, cu cine alţii decât componenţii lotului de aruncat litere, respectiv oamenii din spatele tastaturii de la Cioburi.

Pentru că dânşii sunt iubitori de muzică şi pentru că, la un moment dat, fiecare dintre dumnealor a ars-o aiurea pe lângă sau într-un band, iată că am fost surprinşi să aflăm că, în timpul liber, după cele opt-zece ore petrecute la redacţie (sanchi), ciobarii o freacă într-un garaj, cu instrumentele în mână, încercând să răzbată prin complicata lume a peisajului underground. Într-una din pauzele de ţigară (nu vă gândiţi la prostii) am reuşit să interceptăm răspunsurile dânşilor la întrebările noastre. Voila:

Reporter: Spuneţi-ne, vă rog, cum se numeşte trupa şi ce stil cântaţi.

Robert (zis Robi Wan-Kenobi): Eu în primul rând nu cânt, sunt senior-editor şi i-am dat afară pe Motzoc şi pe Şacalu’. Bine, în prealabil, Şacalu’ şi-a scris demisia voluntar.

Bilă (zis, uneori, şi Trilă): Am căutat mult un nume care să ni se potrivească. Multă vreme ne-am gândit să ne spunem după numele nerostit al câinelui lui Nechifor Lipan, ciobanul din Baltagul. Dar cum nu a fost niciodată rostit nu avem nici noi de unde să-l ştim. Aşa că am convenit să ne numim Trupa fără nume. Sună bine şi chiar ne reprezintă. Ca gen, aş putea spune că abordăm un soi de pop-flok cu accente eRecto.

Ghidushie (zis BOCanci, wtf??): Singur în lanul de porumb. Stilul e nou, arhetip, se numeşte fluieratul mut.

Motzoc (ex-membru, zis Mot’Ottoole): Păi cred că Freaka da Menta. Stilul este atât de comun încât nici nu îl pot descrie.

Şacalu’ (ex-membru, ex în general, zis tot Şacalu’): Cum a zis Robert.

Reporter: Care credeţi că este tipul de ascultător care vă apreciază?

Robert: În general, este tipul de la cablu. Sunt şi tipe, să ştii…

Bilă: Surzii. Întotdeauna am avut parte numai de reacţii pozitive din partea lor.

Ghidushie: Păstrând modestia aş putea spune că… TOŢI. Chiar dacă nu recunosc, fărâma de umanitate din fiecare se regăseşte în jurul meu.

Motzoc: Nu ştiu cine apreciază stilul ăsta. Nu am avut curiozitatea să aflu. Dar bănuiesc că aceiaşi rătăciţi ca şi mine: depresivii, ofticaţii, beţivii, frustraţii… iu gat ză picciăr.

Şacalu: Nu ştiam ca avem şi ascultători….

Reporter: La ce instrument cântaţi?

Robert: Prietene, nu ţi-am spus că nu cânt? De cele mai multe ori îmi desfac pixul şi suflu biluţe de hârtie cu el în ochelarii lui Motzoc, el fiind, se ştie, un sensibil…

Bilă: Eu mi-am descoperit pasiunea pentru muzică în timp ce suflam într-un diapazon improvizat din nişte bucăţi de ţevi de calorifer uitate de instalator, după ce mi-a schimbat caloriferele din fontă. La puţin timp am început să iau lecţii de harpă neconvenţională (un instrument ale cărui coarde sunt confecţionate din fire de coadă de cal sur) de la un maestru desăvârşit al instrumentului din Tecuci, de altfel singurul rămas în emisfera nordică. Actualmente vreau să mă perfecţionez în arta buhaiului, cu toate că uneori mă surprind pe mine cât de bine ştiu să-i cânt în strună neveste-mii.

Ghidushie: Clapsugel în momentul de faţă. Am oarecare prietenii şi cu renumitul cimpoi cu frână.

Motzoc: La coarda sensibilă. (Cine a venit cu întrebările astea? Alo! Redacţia!)

Şacalu: Tobe… mai trebuie să dezvolt, de ce? Ok… mă exteriorizez, mă transform într-un animal… nu cânt extraodinar dar măcar există fundal sonor pentru piesele folk.

Reporter: Când veţi ajunge mari?

Robert: Eu nu vreau să ajung mare. Oamenii mari sunt răi şi îşi bat joc de copii. În plus de asta, va trebui să-mi schimb hainele, pantofii şi nu o să mai am bani de griş cu lapte.

Bilă: Nu ne-am propus să ajungem mari. Am început ca o trupă de anonimi şi suntem hotărâţi să păstrăm aceeaşi direcţie. Scopul comun este ca piesele noastre să devină cât mai necunoscute.

Ghidushie: Ar fi trebuit să fie defectivă de plural, doar eu pot răspunde la întrebare, ceilalţi având deja o burtă matură. Simplu: întotdeauna după ceilalţi.

Motzoc: PLM. Niciodată. Sau poate la pensie.

Şacalu: Eu… aşa sunt, un pic mai mare. Nu înţeleg glumele astea de rahat ale voastre… vreau să spun specia reporter. Te rog frumos să te porţi frumos, dacă nu, te pleznesc!

Reporter: Câştigaţi bani din această activitate?

Robert: Colegii mei aşa îmi spun, numai că în fiecare lună îi ia doar unul. Mie încă nu mi-a venit rândul. Da’ nu înţeleg de ce. Ce dracu’…?

Bilă: Da, aş putea spune că da. Cu cât petrecem mai mult timp împreună la repetiţii, scutim banii care în mod normal ar trebui să se ducă pe băutură. În acest sens, pot spune că trupa a devenit deja o afacere serioasă.

Ghidushie: Adesea, îi strâng cu grijă într-un loc secret. Nici acum nu mi-am amintit unde-i am.

Motzoc: Da! Când sunt şedinţele de redacţie, iubita mea soţie şi prietenă (pe care o salut cu această ocazie – Bună, Bambilică!) îmi alocă un mic buget pentru bere. Din salariul meu. De la cel de-al doilea loc de muncă.

Şacalu: Da şi nu îţi spun câţi! Cert e că mi-am luat o casă la Snagov şi acum pot să ascult manele cât vreau io de tare, meseriaşule!

Reporter: De ce cântaţi într-un garaj?

Robert: Colegii mei cântă într-un garaj pentru că eu i-am împrumutat să-şi cumpere instrumentele, să închirieze un loc decent pentru repetiţii (găsiseră ceva prin Primăverii) şi urma să-i primesc înapoi după ce deveneau faimoşi şi putrezi de bogaţi. Apoi, când au deschis gura, mi-am dat seama că mai bine îmi vindeam un rinichi decât să investesc în ei. Aşa că au ajuns în garaj. Nişte ţărani…

Bilă: Pentru că la un moment dat n-am mai avut loc în cămară.

Ghidushie: Prefer să-l numesc buncăr antiatomic. Că n-am bani de o cutie mai mare.

Motzoc: Băi reporter, tu nu ai altă treabă? Dacă mă milogesc la nevastă-mea să îmi dea bani de două beri obosite, crezi că stau într-un căcat d-ăla de Crib de MTV? Sunt văru’ lu’ Ozzy? Cânt în garaj pentru că acolo dorm, beau, mănânc, mă fut şi uneori mă şi cac (când e prea frig afară). Şi e şi moca.

Şacalu: E în trend! Trebuie să plăteşti chirie înainte să te afirmi şi oricum dau bine interviurile în spaţii închise, morbide şi urât mirositoare, exprimă mai mult decât vorbele! Zi tu, Motzoc, dacă nu e aşa! O să cântăm în baru’ lu’ Motzoc… pestre vreo 2-3 ani (râsete înfundate).

Reporter: Băgaţi şi versuri la mizeria de muzică pe care o faceţi?

Robert: Ha, ha, ha, ha, ha!

Bilă: În primul rând, cine eşti tu de îţi permiţi să afirmi că ceea ce cântăm noi se numeşte muzică? Am crezut că e vorba de un interviu serios, nu de unul făcut la băşcălie. Revenind la întrebare… Răspunsul este da. Avem şi versuri pentru mizeria asta a noastră. În general sunt versuri din cultura popoarelor migratoare. Ne place genul ăsta de vers pentru că e plin de dinamism.

Ghidushie: Liric la greu. Supervisor de poeţi alcoolici.

Motzoc: Asta este o întrebare bună. Nu le-aş spune versuri, însă prind la public. De exemplu, nevastă-mea tace când îi lălăi suav la ureche. Ceea ce e mare lucru.

Şacalu: Bilă e cu versurile. E mai pe liric, nu te uiţi un pic la el?

Reporter: E mai bine să nu vă vedem într-un concert?

Robert: E mai bine să nu, pentru că după aceea va trebui să muriţi. Eu o să vă curăţ  , pentru că o să vedeţi în ce căcat era să-mi bag banii…

Bilă: În principiu, da. Oricum sună infect şi biletul e super-scump. Ce-i marfă e că nu e deloc aglomeraţie.

Ghidushie: Clar. Totuşi persoanele de sex feminin pot trece pe la un casting în speranţa că ne vor asculta şi auzi live.

Motzoc: Depinde. Nu beţi alcool şi nu fumaţi? Trăiţi sănătos? Spuneţi nu drogurilor? Vă bucuraţi că nu mai există magazine de vise? Vă plac discuţiile interesante de la Bahmu’ şi Nora pentru Mamă? Sunteţi cititori fideli ai Libertatea/CanCan/Click? Vă petreceţi vacanţele cu părinţii? Dacă da, ce rost ar avea să vă chinuiţi?

Şacalu: Da… sau nu. Eşti curios personal sau vrei să ştii dinainte dacă o să moară animale pe scenă, dacă facem sex sau ne pişăm pe public?

Reporter: Câteva cuvinte despre ţară şi popor…

Robert: Despre ce ţară şi ce popor? Ha, te-am prins! Nu te aşteptai la reacţia asta a mea, nu? Sunt deştept şi spontan, băi, m#istule! Hai, marş, lasă-mă cu căcaturilea astea. Ptiu, ce m-ai enervat…

Bilă: Mie personal îmi place mai mult la ţară decât la popor.

Ghidushie: O ce ţară, ce popor, dă-mi o bară şi-un topor. Cu siguranţă Shakazulu a dat aici o nebuloasă.

Motzoc: Ar mai fi ceva de spus? No comment.

Şacalu: Să-mi bag………… ….. . ….. …. ….. …  ! Cine ….. mea te-a pus să întrebi despre lucrurile care ne deranjează cel mai mult? Băh, tu vrei un interviu relaxat sau vrei să pleci cu vânătăi la mufă?

Reporter: Când o să emigraţi?

Robert: Păi, ce sens are? Serios, ce sens are? Zi, măi, deşteptule! De ce p#la mea întrebi dacă nu ştii? Sunteţi de căcat, băh, voi şi cu Dan V#iculescu al vostru…

Bilă: Am vrut de mai multe ori să emigrăm în SUA. Dar am renunţat de fiecare dată pentru că nu ne-au lăsat să luăm şi garajul cu noi.

Ghidushie: În speranţa că voi domina şi deţine globul pământesc, niciodată căci voi fi tot timpul acasă.

Motzoc: Probabil niciodată. Care ar fi rostul? Există destui proşti şi aici încât să mă cred deştept.

Şacalu: După lansarea primului album! Deci mai avem de aşteptat vreo 10 ani, nu de alta dar Bilă e foarte atent cu versurile, eu mai am de învăţat la tobe, Motzoc sigur nu o să cânte în următorii trei ani pentru că îşi face bar, Ghidushie e prea mic să emigreze iar Robert, care este uneori şi vocalul nostru piţigăiat, nu poate să susţină un concert singur!

Reporter: Hai, la revedere!

Robert: La revedere eşti tu şi cu Dan V#iculescu, f#tu-vă-n gură de bolşevici împuţiţi!

Bilă: E în regulă, oricum trebuia să plec şi eu.

Ghidushie: Pace şi prosperitate intergalactică.

Motzoc: Succesuri.

Şacalu: Marş la căcat!

Nu, nu au pagină de myspace. Dă-i dracu’ de retarzi…

Un moment rupt de realitate la Casa Universitarilor

   Perioada anilor 1848 a reprezentat pentru meleagurile autohtone o vreme a schimbărilor, atât din punct de vedere politic, social cât şi cultural. A fost momentul  Constituţiei, al lui Cuza, al Unirii Principatelor, al revoluţiei, al formelor romantice de orice fel. Bucureştiul, în mod special, a primit valul artiştilor care au redescoperit imaginea medievală, transpusă în viziuni arhitectonice, lăsând moştenire monumente de artă, protejate sau nu în prezent, unele fiind dispărute, din păcate.

   Casa Librecht, una din clădirile apărute în jurul anilor 1866, cu influenţa detaliilor construite aparţinând neogoticului central european adus de Schlatter, poate fi vizitată şi azi pe strada Dionisie Lupu, la numărul 46. Clădirea a aparţinut lui Cezar Librecht, ministrul poştelor în guvernul din timpul domnitorului român Cuza, unul din protejaţii acestuia şi care şi-a construit o avere bazată pe o întreagă reţea mustind a corupţie şi legături care nu sunt străine nici politicienilor contemporani. Cazul său, celebru la vremea respectivă, l-a făcut să-şi piardă o parte din avere, printre care şi imobilul amintit mai sus. Unii spun că respectiva clădire ar fi pierdut-o la jocurile de noroc, în favoarea familiei Obrenovici (Maria Obrenovici, amanta lui Cuza şi mama viitorului rege al Serbiei), alţii spun că ar fi fost luată sechestru de autorităţi. Cert este că imobilul a ajuns în patrimoniul Universităţii Bucureşti, după ce a mai fost asociat cu familiile Rosetti, Filipescu sau cu celebra Zizi Lambrino, amanta lui Carol al II-lea (depinde de surse). Pe vremea comuniştilor aici a funcţionat un club cu circuit închis, al profesorilor universitari.

   Astăzi, Casa Librecht, respectiv Casa Universitarilor, aşa cum este cunoscută mai bine, aparţine de Ministerul Educaţiei şi este deschisă publicului larg. În interiorul acesteia funcţionează un restaurant (la subsol plus terasă pentru oricine este în trecere) iar saloanele elegante sunt folosite pentru nunţi, botezuri sau alte evenimente organizate de grupuri de persoane. Întreaga zonă este liniştită, fiind ferită de gălăgia arterelor aglomerate, înconjurată de multă verdeaţă, grădina din interiorul curţii find destul de mare. Lume bună, cu media de vârstă în jurul a cincizeci de ani, purtând discuţii mai mult sau mai puţin academice, linişte, muzică în surdină, servire amabilă. Excelent.

   Fiind călduţ afară, am ales terasa, construită ca anexă a clădirii, înconjurată de grădină şi protejată cu un tavan betonat de orice intemperie. Mobilierul este confortabil, mesele distribuite lejer şi linişte. Am remarcat senzaţionalele difuzoare de pe vremea inginerilor comunişti, agăţate obosit de pilonii de susţinere ai terasei, precum şi imaginea ospătarilor cu experienţă, cu stilul de servire al localurilor de stat. Amabili, oricum. Am observat că sticlele goale erau aşezate frumos, pe marginea terasei, în dreptul mesei de unde erau luate, astfel încât fiecare să ştie cât a consumat. Înăuntrul clădirii, la subsol, este amenajată secţiunea folosită iarna, cu tavane având arcuri gotice şi înalte. Acum, singura entitate care se lăfăia pe aici era bezna. La parter, Casa Universitarilor mai păstrează o parte din elementele originale (mobilier, picturi) şi sunt amenajate mai multe saloane, de obicei folosite pentru evenimente organizate. Am descoperit, astfel, Sala de şah, Sala de lectură. Într-unul din aceste saloane tocmai era în toi o petrecere octogenară.

   Revenind la terasă, am fost încântat de la intrarea în curte de amabilitatea unuia din paznici, care m-a pus în temă cu istoricul clădirii, în termeni generali. Istoric detaliat mai apoi de unul din ospătari. La mese, aşa cum spuneam, lume în vârstă, profesori, actori şi diverşi alţii. Meniul îmbietor, altul în fiecare zi (era datat!) dar în mare având aceleaşi produse. Raportat la zonă, preţurile sunt în regulă. Berea Ursus este 4,2 lei sau Tuborgul 5,8 lei. Mâncarea este gustoasă şi la fel de acceptabilă ca preţ (sarmale de porc cu varză 12,7 lei, ciorba de văcuţă la 400 g costă 6,6 lei). Pasionaţii de vin pot găsi o varietate bunicică de soiuri, la preţuri bune. Atmosfera este foarte plăcută, o lume ruptă de Bucureştiul năvalnic, cu bătrânei respectându-şi tabieturile, tineri bohemi şi rătăciţi prin viaţă, grupuri vesele şi părând dintr-o lume uitată în trecut. Casa Universitarilor este un alt fel de cârciumă, unde cei care nu se pierd în linişte pot discuta despre orice

   Aşadar, daţi o fugă pe strada Dionisie Lupu numărul 46. Savuraţi un moment diferit de cotidian şi păstraţi-l în minte. S-ar putea să vă doriţi şi a doua oară un popas la Casa Universitarilor.

Baia de prostime

Ţrrr!

-Da, să trăiţi!

-Boc, iar ai fost la coasă?

-Da, păi…

-Băh, eu nu ţi-am zis să te duci la coasă! Am zis să mergi printre oameni, să dai mâna cu ei!

-Păi…

-Cine vine să dea mâna cu tine, Boc, dacă ai coasa în mână?

-Au fost…

-Ce au fost, băh? Nişte găozari care oricum votează cu PSD! Îţi dai seama ce prost eşti, băh?

-Vă rog…

-Ăia dau cu ştampila în prostănac şi tu le coseşti iarba! Hă, hă, hă, mai lipsea Ridzi, băh, să cânte pe o scenă în spate şi Androneasca să-ţi facă de mâncare la grătar, hă, hă, hă!

-Nu-i aşa…

-Ce nu-i aşa, băh? Păi, eu mă duc să mă fluiere bozgorii şi tu ce faci, Boc?

-Păi, da, da’ românii au rămas impresionaţi…

-Impresionat am rămas eu de palincă, Boc! Între noi fie vorba, e foc!

-Da, da!

-Taci, Boc! Data viitoare când mai ai chef de coasă, vii la Cotroceni şi-ţi dau eu de lucru! De acum înainte te duci la festivaluri, la tineri şi stai între oameni!

-Da, dar…

-Dar ce?

-Păi, ştiţi, mi-e frică…Dacă mai aruncă cu ouă în mine?

-Hă, hă, hă, băh Boc, da’ naiv mai eşti! Aruncă SPP-iştii dacă le spun eu, băh! Şi dacă mai dai cu coasa, o să te facă omletă, Boc!

-Am înţeles…

-Şi să vezi ce-i fac eu lu’ Udrea, că umblă brambura pe la festivalurile de jazz. La o horă, ceva, nu-i mai place. Să se zbenguie un pic, aşa cum făcea la palat, de-i săreau piepţii de bucurie. Of, Boc, ce vremuri! Şi cum venea ea vara de afară, la aerul condiţionat din cabinet…

-Să trăiţi, nu e cazul…

-Da, Boc, aşa e! Nu e cazul să mă îngrijorez. O sun acum şi ne potrivim următoarea vizită! Undeva, pe la munte, la un hotel al lui Cocoş! Să discutăm de tichetele alea!

-Hi, hi, ce tare…

-Tare, băh, Boc, ca un lup de mare!

-Da, aşa e.

-A-propos, pe aia cu lupul o ştii?

-Ce anume?

-Poanta, Boc, că doar nu povestea lui Colţ Alb! O ştii?

-Nu…Trebuie să întreb eu ceva?

-Nu, Boc, nu e ca aia cu Marean. O ştii sau nu?

-Pe aia cu Marean?

-Boc, te pleznesc!

-Hi, hi! Mă scuzaţi, nu o ştiu. Pe aia cu lupul.

-Sigur, Boc?

-Sigur, sigur.

-Bine, poate nu râzi. Fii atent aici. Noo, nu o zic, băh.

-Vă rog, vă rog, vreau să râd!

-Nu o zic, Boc, că era şi cu Udrea şi nu e treaba ta!

-Măcar alta, mai ştiţi?

-Boc, fie! Îţi zic alta că-mi eşti simpatic şi glumele mele sunt cele mai tari. Pe aia cu coasa o ştii?

-ăăă, nu.

-Boc dă cu coasa,  poporul nu ia casa, hă, hă, hă!

Clanc!

Prima casă, primă crasă.

 

  casa Programul Prima casă” a ținut capul de afiș al discuțiilor guvernamentale din ultima perioadă. Problema nu a fost dezbătută în profunzime, direcția de prezentare fiind mai degrabă dacă măsura este una electorală sau nu. În ziarele de profil economic, apar câteva cifre dar fără concluzii eficiente.  Tam-tam de moment, praf în ochi, viața continuă.

   Nu ne propunem să tragem niciun fel de linie vis-a-vis de chestiunea de mai sus. Sunt câteva întrebări la care am dori să obținem un răspuns:

-de ce fondul garantat de stat este de 60 000 euro? Nu cumva astfel se stabilește un preț minim pentru locuințe?

-de ce se ia din fondul pentru IMM-uri?

-care sunt criteriile reale prin care au fost alese băncile participante la program?

-în ce fel va fi relansat sectorul de construcții, din moment ce există destule apartamente noi nevândute iar sub 100 000 euro se găsesc doar apartamente în blocuri vechi?

-cine sunt rechinii imobiliari care vor câștiga din acest program? (având în vedere și faptul că TVA-ul pentru apartamentele sub 380 000 lei este de 5%)

-cum se va evita specula? (care cu siguranță va exista)

-cine va avea drept de lichidare, în cazul neplății ratelor?

-cine va putea, de fapt, să-și cumpere locuință, din moment ce băncile nu vor schimba în niciun fel condițiile de creditare?

-de ce de 1 miliard de euro propuși în prima fază pentru acest program, de ce acești bani nu se investesc în infrastructură, putându-se crea locuri de muncă astfel?

 

   Nu știm dacă răspunsurile vor veni și vor fi corecte. Din păcate, guvernul actual, întreaga clasă politică de altfel, nu mișcă niciun deget pentru a lua niște măsuri reale pentru îmbunătățirea situației economice. Punând la socoteală și prezența unui an electoral, ne putem aștepta la pastile nepotrivite în continuare. Și în loc să căutăm un doctor mai bun, lăsăm evenimentele să treacă degeaba, sub efectul unui „oricum nu avem ce face” și „las’ c-om trece și peste asta”.