Am să profit de contextul mini-confruntării politice contând pentru locul de deputat pe Bucureşti pentru a face un salt în timp şi a-mi expune o teorie referitoare la  unul din principale motive datorită căruia, cred eu, Traian Băsescu a ajuns să ne fie de două ori preşedinte jucător.

Voi lăsa la o parte de la bun început orice element care ţine de jocuri de culise, demagogie, interese, strategii sau orice altceva ce ar putea avea legătură cu modul în care un politician sau un om influent ar putea influenţa direct sau indirect o dispută electorală. Teoria de care aminteam mai sus are strică legătură cu modul în care alegătorul percepe tot acest conglomerat politic de zi cu zi, şi nu în ultimul rând cu modelele  infantile.

Se spune că poporul român, ţinut timp de 50 de ani în lanţurile comunismului, simte şi acum, după douăzeci de ani de incipientă democraţie, nevoia unui tătuc, unei mâini de fier. După un Ceauşescu mai bun, regăsit în persoana domnului Iliescu, şi după Vlad Ţepeşul zilelor noastre, înghesuit în personalitatea domnului Vadim Tudor, şi-a făcut loc în scena politică autohtonă un nou hibrid anacronic în persoana stârpitorului de sistem ticăloşit, Traian Băsescu.

Însă atunci când vorbim despre simpatiile unora vizavi de un astfel de model de conducător, ne referim strict la acei indivizi care s-au dezvoltat social într-un context ca cel al comunismului. În cu totul altă oală se află segmentul de votanţi cu  vârsta cuprinsă între 18 – 35 de ani, care nu a apucat sau a apucat foarte puţin să interacţioneze cu valorile partidului unic. La o bună bucată din acest segment de vârstă a funcţionat cu totul şi cu totul alt principiu, aşa-numitul principiu de singur împotriva tuturor, care face şi subiectul teoriei despre care vă pomeneam la începutul articolului.

Aşadar, care ar fi elementul fundamental ce stă la baza principiului de singur împotriva tuturor care a funcţionat în destul de mare măsură în subsidiarul tânărului alegător? Nimic mai simplu: filmele pe video urmărite în bezna minţii imediat după revoluţie. Acele filme în care cel bun nu are nevoie decât de o armă sau de cunoştinţe temeinice de arte marţiale, de un motiv precis şi,  foarte important, moral al răzbunării şi nu în ultimă instanţă de un aliat din rândul oamenilor simpli apărut în mod neaşteptat, ale cărui intervenţii se dovedesc nu de puţine ori providenţiale,  pentru a nimici clici sau reţele mafiote de care nimeni nici măcar nu reuşise să se atingă până atunci. Avem aici un Van Dame, un Arnold Schwarzenegger, un Bruce Willis, un Sylvester Stallone, un Steven Segal, un Bruce Lee şi lista poate continua mult şi bine, actori care au dat naştere unor personaje ce au obsedat copilăria, pubertatea sau adolescenţa multora dintre tinerii alegători şi au demonstrat că se poate. Da, se poate să câştigi şi singur împotriva tuturor!

PS: Şi atunci, de ce-ar avea cei ce s-ar încadra unui asemenea profil ceva de obiectat guvernului Boc III, când super-eroii de pe video au făcut faţă cu brio provocărilor până în Rambo III, Rocky VI sau Die Hard IV?