Colaterale venite din trecut

• Editorial, Frustrări din cartier •

Să nu-mi spună nimeni că România este o ţară dizgraţioasă, numai bună de a fi acoperită sub un grandios nor de napalm. Nimic mai fals. România este, în cea mai mare parte a ei, un tărâm desenat cu atenţie de natură, cu mici detalii perfecte ce pot fi surprinse doar de un obiectiv macro cosmic. Dar România este tânără. Fiind tânără, este proastă, pentru că nu i-a plăcut aşa mult cartea şi a dat-o mai mult pe golăneală, precum o fetişcană superbă, venită de la ţară, cu sâni perfecţi, picioare numai bune de adulmecat şi ochi care îţi taie răsuflarea. România e atât de naivă încât îşi ţine cu dinţii locuitorii săi, românii, copiii ei, adunaţi din aventurile cu turiştii turci, tătari, nemţi, austrieci sau, în general, cu orice turist migrator şi tare în coaie. Românii, spre deosebire de fetişcana care i-a adunat în jurul ei, sunt ca o grămadă de plozi care cer tot timpul de mâncare, fac mizerie, strică toate jucăriile pe care mă-sa le fură de cele mai multe ori, urlă, se cacă pe unde îi apucă şi nu reuşesc niciodată să treacă în clasa următoare. România, încă arătoasă, începe să dea semne de uzură, fiind mai tot timpul după curul  puradeilor ei români.

România a avut la un moment dat nişte rude, să le zicem părinţi (sau bunici), fiecare dintre aceştia având la un punct şansa de a păşi pe un alt drum. Asaltată de turiştii evului trecut, neamurile României ar fi putut să ajungă fie austrieci (unii spun că unguri), fie turci, fie ruşi sau, pur şi simplu, ar fi putut rămâne rumâni. Soartă sau nu, iubire sau nu, ambiţie sau orice alt rahat proiectat istoric, însă rubedeniile din trecut ale României au decis că e mai bine să rămână unite, cu riscul de a pierde din plozii care trăgeau atunci de fustele lor. Curve sau nu, rudele bătrâne au dat muie turiştilor (după ce au supt pule străine secole întregi) şi au plămădit ca într-un spectacol de iluzionism ieftin fetişcana cea frumoasă, cu sâni, ochi şi pulpe de Cosânzeană. România s-a născut chinuit, prematur dar a crescut frumoasă şi fără bube în cap. Plozii de lângă ea, cei pe care îi criticăm vehement unii dintre noi, vorbesc româneşte în majoritate şi se poartă ca atare.

Eu nu urăsc România. Poate urăsc românii, doar pentru că nu se pupă cu viziunile mele cotidiene. Nu-i condamn. Urăsc, în schimb, Unirea. Mare, mică, nu are importanţă. Şi urăsc şi mai mult bunicul meu Ardeal pentru că, în loc să arunce o privire la vecinii săi mai mari şi mai gospodari, s-a uitat la ochii frumoşi ai rudelor vorbitoare de aceeaşi limbă, dorindu-şi să locuiască sub acelaşi acoperiş cu acestea. Iar eu, colateral, mă număr printre plozii trişti ai României, privind cu jind la roşeaţa din obraji a nepoţilor vecinilor din Vest.

Moment de criză

• Idei fertile •

    Filip a început ziua, săptămâna, luna cu faţa la cearceaf. O poate confirma ceasul său, ajuns acum doar un morman de plastic şi arculeţe, rămas în gaura peretelui de rigips spre care a fost îndrumat să zboare. „Să-mi bag scula în ea de muncă…Gata, azi le pun o bombă şi mâine mă trezesc când vreau eu !”. Izbi cu piciorul uşa de la baie, se pişă în chiuvetă în timp ce-şi curăţa cartofii prăjiţi de aseară dintre dinţi şi mai apoi scoase pieptenele căzut în wc de săptămâna trecută. „Uite, că nu s-a topit…E bun plasticul, nu-l arunc.”. Îl trecu un pic pe sub jetul de la robinet iar pe urmă îşi făcu cărare pe mijloc, fiind gata de muncă.
   Ajuns în parcare, găsi ştergătoarele de la Trabant ridicate. „Mii de scule…”. Scoase ciomagul primit de la bunică-su în copilărie, ca să dea după câini când mergea cu oile, şi se îndreptă spre cea mai apropiată maşină de a lui, plin de spume. Îi sparse parbrizul. Deodată se apucă să fută ciomege celorlalte maşini din parcare. Ştergându-şi transpiraţia de pe faţă, scoase pieptenul curăţat la baie mai devreme şi îşi aranjă freza. Porni spre muncă, nu înainte de a verifica buteliile cu gaz sarin şi cu napalm din portbagaj. În torpedou, grenadele erau neatinse.
   Filip conduce prudent. În ciuda dificultăţilor întâmpinate în trafic, conduce prudent şi încearcă să ignore bastarzii care-i taie calea sau care fac haz de comoara lui de maşină. Se chinuie să o spele aproape în fiecare zi pentru că îi place verdele caroseriei cum străluceşte în lumina farurilor. Astăzi plouă. Filip este trist când plouă şi nu îşi poate stăpâni nervii, atunci când aceştia ies la suprafaţă. Astăzi, în traficul infernal, Filip este roşu până în vârful urechilor şi spumegă. Un claxon, un semafor, al doilea claxon, al doilea semafor….al douăzecilea claxon, al douăzecilea semafor. Gata !…Prima grenadă explodă la zece metri în spate. Cuiul acesteia alunecă dintre degetele lui Filip cinci secunde mai târziu. Nu se mai auzea niciun claxon iar ploaia curăţa zgomotos drumul înghiţit de Trabant. „Hm…Maşini de căcat…”.
   Filip urăşte birourile mari, pline de cretini care urlă când au ei chef, care vorbesc doar în limbaj de specialitate şi care se dau cu parfum cât încape. De multe ori îşi închipuie că se urcă pe masa lui şi trage cu o mitralieră de jur împrejur, spărgând geamuri şi ţeste. Se uită scârbit la adunătura de costume fandosite sorbind arogant din ţigară şi cafea. Da, este hotărât. Astăzi îşi va oferi un moment de linişte. Aşa gândi Filip când opri motorul maşinii în faţa clădirii de sticlă. Trase după el una din buteliile din portbagaj şi strecură grenada rămasă în buzunar. Cu un zâmbet mişelesc se strecură în liftul ce-l ducea la etajul lui, printre feţe tencuite şi mirosuri de vagin amestecate cu parfum de levănţică. Tremura. Calcula. Un strop de sudoare îi alunecă peste nas exact când uşile se deschiseră la destinaţie.
   Şeful lui Filip era un dobitoc ajuns acolo pentru că a lins nişte cururi. Şi le-a lins atât de bine încât căpătase un defect de vorbire. Îi puţea gura şi înjura mai tot timpul. Filip era un alt retard, pe lângă ceilalţi, născut să aducă bani companiei. Şi trebuiau să fie cu toţii mulţumiţi că aveau onoarea de a munci aici, chiar şi gratis. Zile libere le trebuiau doar celor handicapaţi. Unui om normal nu-i trebuie. Săptămâna trecută, de exemplu, Filip a cerut învoire pentru că murise bunică-su. „Morţii cu morţii, viii cu viii. Alege !”, veni răspunsul răspicat. Mergând şters pe culoar, Filip se îndrepta către biroul şefului ţinând strâns grenada în palmă. Butelia cărată din maşină o lăsase să curgă în colţul biroului. Explozia se auzi din stradă. Lumea se uita curioasă către cer, încercând să găsească locul bubuiturii. Dar acum era linişte. Şi mult gaz sarin peste capetele celor din birouri.
   Ploaia se înteţise. Trabantul gonea turbat prin oraş, mânat de gândurile tulburate ale şoferului. Mai avea un singur lucru de făcut azi…
   …Filip se odihneşte pe marginea scaunului, cu ochii înroşiţi de la fumul de ţigară. Muzica de pe fundal este deranjată de mişcarile sacadate ale femeii de servici care ştergea cu mopul pardoseala barului. Pe masă, un pahar pe jumătate gol, reflecta murdar figura nebărbierită a individului, rămasă aţintită spre picăturile de ploaie ce se scurgeau pe geam. La ştiri, oraşul este în alertă. Filip mai cere de băut. Refuzul barmanului îi căzu ca un topor în moalele capului. Oraşul este în alertă.
   În urma sa se dezlănţui potopul. Eliberând napalmul din cuşcă, Filip îşi găsise liniştea nocturnă. Mâine va fi o altă zi.