România, o piaţă cu aceeaşi piesă

• Editorial, Frustrări din cartier •

   Tot timpul m-am întrebat care sunt rapoartele cu lumea din exterior a celor care mai tot timpul îşi petrec existenţa prin pieţe. Piaţa ştie mai toată lumea ce este. Locul acela de unde cumpărăm de-ale gurii, unde ne târguim cu vânzătoarea de pătrunjel, unde miroase a legume şi gunoi, unde se află o mare parte din segmentul otv-ist sau al ştirilor de la ora cinci. Piaţa reprezintă o lume în interiorul altei lumi, cu valorile sale, cu regulile sale şi cu eroii mai mult sau mai puţin murdari ai săi.

   Lăsând la o parte cele vândute acolo, imaginea „pieţarului” o asociez mereu cu cel aflat de cealaltă parte a tarabei, pe tărâmul său de saci, lădiţe şi hârtii pătate de mâncare. Zi de zi, cel puţin cât este sezonul în toi, vânzătorii din piaţă sunt acolo, la locul lor, făcând acelaşi lucru. Aceleaşi discuţii, aceleaşi invidii, aceleaşi îndeletniciri. Teoretic, nu pot aspira la mai mult, la un alt nivel. Taraba este tot ce au, mai departe nu pot ajunge. Pentru că nu există mai departe. Lumea lor este mică, limitată, fără orizonturi aşa cum, poate, şi le imaginează cei diferiţi de ei. Îşi pot compara morcovii, cartofii, pepenii, ţelina. Pot compara poziţia tarabei. Atât. Ei se retrag în spatele produselor, sperând că şi azi vor avea bani pentru acasă. Şi când pleacă de acolo, nu vor aduce nimic, bun sau rău, din exterior.

   Piaţa poate fi o ţară. O ţară unde regulile sunt făcute de oameni, în felul lor, respectate doar dacă li se pare normal. Acolo unde indivizii stau ascunşi în spatele a ceea ce-şi vând, chiar dacă acesta este sufletul. Zi de zi, fără a aspira la o ieşire din transa colectivă, târguindu-se pentru orice şi încercând să-şi submineze vecinul de parcelă. Bârfind fiecare ştire pătată cu sânge sau sclipici şi aruncând cu zâmbete retarde în oricine este din afară. O ţară fără orizonturi legate de progres.

   România este o piaţă. Iar pieţarii ei vor atârna tot timpul în spatele tarabei proprii, mulţumiţi de lumea lor dar, paradoxal, privindu-i cu invidie pe cei care vin şi cumpără. Iar când se închide poarta, aşteaptă ziua de mâine, ştiind că vor face la fel.

Piaţa românească….jale şi durere!

• Editorial, Frustrări din cartier •

            Am locuit până nu demult în zona pieţei Ialomiţei din Drumul Taberei.  Zi de zi, dimineaţă de dimineaţă, am trecut printre cei care de la ora 5 dimineaţa aşeaza marfa şi se pregătesc  pentru puhoiul de cetăţeni care le va goli tarabele. Sunt foarte sigur că aşa arată cam toate pieţele din Bucureşti şi nu numai, din toată ţara: ţărani, „discriminaţi” şi alţii puşi pe căpătuială de sezon, tarabe nespălate, zoaie scurse pe caldarâm, încât ţi se lipesc pantofii, şi nelipsitu-l “nu vă dau ceva?”. Excepţiile nu confirmă regula în cazul de faţă, cele câteva pieţe modernizate de către edili nu sunt altceva decât acţiuni de a câştiga voturile oamenilor .

   Nu se poate trece cu vederea faptul că starea deplorabilă  în care se află majoritatea acestor locaţii nu constituie o prioritate pentru autorităţi. Nu vreau să mă fac înţeles greşit, nu sunt pro-pieţe de cartier dar, măcar în momentul în care mă decid să merg într-un asfel de loc, nu aş vrea să plec de acasă cu inimă îndoită, cu greaţă sau cu teama hoţilor de buzunare. Prioritatea a dispărut în momentul apariţiei supermarketurilor, hypermarketurilor şi a altor lanţuri de magatine axate pe “food” ce au sufocat interiorul oraşelor mari. Da, fac referire la Bucureşti pentru că ar trebui sa fie un exemplu, NU?

            În fiecare zi capitala absoarbe zeci de mii de oameni şi îi aglomerează în pieţe. Sunt atâţia şi atâţia care vin să-şi vândă produsele producţie proprie aici. Ideea cum că e singura lor sursă de venit şi că nu au din ce altceva să trăiască, decât din comerţul ilegal cu fructe, legume, lapte sau dracu’ mai ştie ce, mi se pare incorectă. Cum poate individul ăla să-mi garanteze că nu se va strica laptele până seara sau că găina lui s-a ouat de dimineaţă înainte să se urce el cu ouăle în rata de Urlaţi – Bucureşti?… În momentul în care sănatatea mea este în joc, prefer să am pe cine să reclam sau să dau în judecată doar citind eticheta de pe produsul cumpărat.

            Sunt, într-adevăr, reglementări legislative în sensul garantării calităţii şi respectării normelor impuse pentru diferite tipuri de produse dar cine cunoaşte un lucrător la Garda Financiară, Poliţia Economică sau Administraţia Pieţelor, ştie la fel de bine ca mine că dacă ar fi s-o dăm pe lege, 90% din tot ce-nseamnă piaţă…ar dispărea. Ori, în momentul acesta, putem spune fie că ne batem joc de noi mergând la piaţă, fie că îşi bat joc de noi prin neaplicarea legilor în vigoare.

   Tolerarea unei activităţi comerciale la negru nu face decât rău economiei noastre şi în ideea că am avea un fel de agricultură ecologică în curţile sau pe terenurile oamenilor, aceasta toleranţă nu se justifică. A trece cu vederea această activitate, prin neimplicare din partea aparatului administrativ al statului, este cu atât mai gravă când se bat cu pumnul în piept că implicarea lor socială e masivă. Ne îmbătăm cu apă rece!

Mărarul din geantă

• Martor şi tartor, Promo •

mararCa cetăţean clandestin al capitalei, întâmplarea a făcut să-mi stabilesc tabăra în proximitatea unei pieţe. Acesta este motivul pentru care în fiecare dimineaţă, cu precădere în timpul săptămânii, traseul pe care trebuie să îl străbat până la staţia de autobuz, în periplul meu zilnic către fabrică, este presărat de tot felul de comercianţi, care în lipsa unui loc amenajat în perimetrul pieţei, îşi vând produsele în plin trotuar, departe de spaţiile special amenajate. Degeaba tot împart autorităţile discursuri verticale şi amenzi, căci imediat ce poliţiştii comunitari au terminat de lătrat, pieţarii de stradă se regrupează instant de-o parte şi de alta a râului de oameni ce curg în ambele sensuri ale trotuarului. E ca un joc de-a şoarecele şi pisica cu care autorităţile par că s-au conformat.

Ce mă distrează pe mine în fiecare dimineaţă, atunci când recurg la obişnuitul slalom printre mămăiţele cu tot felul de fructe, legume  şi zarzavaturi, este că sunt abordat constant, ca la piaţă, poate, poate oi cumpără şi eu ceva. Într-un fel e firesc şi explicabil să se întâmple aşa, ţinând seama că gestul nu este decât un simplu automatism dobândit în timp de majoritatea vânzătorilor de tarabă.

Dar tocmai aici se naşte întrebarea. Cât de potenţial cumpărător poate părea un individ încercănat, păstrând încă urmele jilave ale urdorilor sub ochii căzuţi de somn, cu o faţă mată şi imobilă, cu geanta atârnată de umăr şi cu nişte dopuri înfipte în urechi, păşind bezmetic de somn pe un trotuar împânzit de vânzători care nu au ce căuta acolo? Când mă abordează câte un Romeo sau câte un Fernando, spunându-mi că au câte un ceas super ieftin pentru mine, atunci problema e simplu de lămurit. Le replic un nu ştiu frate, nu’s din Bucureşti şi îmi văd în continuare de drum. Dar când mă preia câte o mămăiţă cu câte două, trei – mereu ultime – legături de pătrunjel sau cu câte un ultim dovlecel, şi mă roagă în plină stradă să le iau ca să plece şi ea acasă, deja spontaneitatea mea mi se scutură subit. Păi bine, bre… Ce-aş putea să fac eu cu o legătură de mărar sau de pătrunjel acuma în drum spre uzină? Să mi-o pun în loc de mustaţă? Sau cu dovlecelul? Să îl tai în cubuleţe şi să mă joc tetrix cu ele în pauza de masă? Mie d-abia mi-a dat cucul de la ceas deşteptarea, nici nu mi-am înghiţit bine gălbenuşul, şi mata crezi că mie îmi arde de făcut piaţa?

Dar nu le zic nimic. Mi s-ar lungi urechile dacă aş face-o. Ele nu încearcă săracele decât să-şi vândă marfa cu orice preţ. Aşa că trec impasibil dimineaţă de dimineaţă gândindu-mă din ce în ce mai serios la posibilitatea de a o pune muncitoreşte de o tocană de legume la bucătăria fabricii.