Nici nu a preluat bine funcția de președinte interimar și Crin Antonescu și-a luat o scurtă vacanță. Copreședintele USL a profitat de răstimpul în care Traian Băsescu va fi nevoit să-și strângă din lucruri pentru a elibera, cel puțin pentru trei săptămâni, Palatul Cotroceni și a mers la o partidă de pescuit la Dunăre, unde a prins un somn cum nici un om activ nu și-ar fi putut închipui vreodată. Surprinzător este că președintele PNL a făcut această fabuloasă captură ziua în amiaza mare și nu dimineața, așa cum obișnuia de obicei.
“Toată lumea îl știe pe Băsescu ca fiind un președinte căruia îi place să vâneze rechinii. Eu am preferat întotdeauna un somn bun, chiar dacă l-am prins, de exemplu, în biblioteca școlii și nu la Dunăre”, l-ar fi auzit mărturisindu-i unui sepepist un localnic.
Deși a asigurat că nu va abuza de prerogativele sale de președinte interimar și nu va face nicio grațiere, Crin Antonescu a eliberat somnul stârnind o nouă serie de controverse în rândul rivalilor săi politici. Întrebat de ce a recurs la acest gest, Antonescu a spus că se va întoarce și speră să-l prindă din nou, curând, când va ieși din politică.
Şoferii de cursă lungă pot dormi liniştiţi. Sau nu, nu e deloc liniştitor genul ăsta de afirmaţie. De fapt, pot dormi liniştiţi, dar nu la volan. Sau pot dormi şi la volan dar cu maşina trasă pe dreapta într-o casă de pe marginea drumului. Nu, nu e bine nici aşa. În fond şi la urma urmei e treaba lor unde dorm atunci când nu conduc. Dar apropo de somnul la volan, că de aici am plecat iniţial… Accesul în lumea viselor va putea fi evitat pe viitor de către şoferii suprasolicitaţi de pante înclinate şi de curbe periculoase, dacă aceştia vor apela la noua inovaţie în materie de tehnici de speriat somnul şi anume, căscaţi-vă bine ochii, şapca anti-somn.
Principul de funcţionare al şepcii este simplu. Atunci când şoferul, odihnit tun, se urcă la volan, şapca se aşează pe cap şi se lasă foarte lejeră. Pe măsură ce orele de condus se acumulează, circumferinţa acesteia se micşorează treptat, amplificând şi gradul de iritaţie de la nivelul cefei, tâmplelor şi frunţii. Astfel, mâncărimea de la nivelul capului sporeşte, iar şoferul este ţinut treaz, cu gândul la următoarea oprire când se va putea scărpina cât îl vor ţine buricele degetelor.
Păstrând aceeaşi linie a inovaţiilor revoluţionare, aşteptăm cu nerăbdare şi alte invenţii precum şorţul prevăzut cu un sistem de alertare împotriva datului în foc, ghetele de fotbal anti-offside şi, de ce nu, genunchere şi cotiere pentru căzutul în penibil.
Închide ochii. Prin partea dreaptă pătrunde un sunet suav, ce caută şoaptele venite prin stânga. Zâmbeşti amorţit, în timp ce un tren plutitor roieşte nestingherit pe la toate ferestrele piticilor rămaşi singuri acasă. Privirea este ascunsă de căldură acum şi lacrimile aleargă vesele către hăul rotund deschis mai albastru ca oricând, hârjonindu-se cu sunetul. Culorile s-au trezit şi ele în mijlocul primăverii şi încearcă zglobii să prindă trenul plutitor. Sunt ca nişte copii care descoperă zăpada pentru prima oară, mergând de-a buşilea unul după altul. Roşul se joacă cu verdele iar albastrul cu portocaliul. Un stol de păsări având aripile tatuate cu flori apar din iarbă şi se îndreaptă către bolta pictată de un nor alb, pufos şi tânăr. O moleculă de oxigen se ascunde serioasă într-un colţ, supărată că nimeni nu vrea să se joace cu ea. Încă un sunet şi încă unul, ca într-un marş al armatei care păzeşte portativul, pătrund prin partea dreaptă. În stânga, şoaptele se sting domol.
Ochii rămân închişi. În stânga şi în dreapta e o linişte atât de curată încât albul roşeşte în preajma ei. Undeva, pe fundalul curat al orizontului etern, se nasc aripi iar sunetul din dreapta întârzie să apară. Şoaptele din stânga recită poezia calmului albastru, rătăcind safire printre flori şi fire de iarbă renăscute. Sus, în marginea orizontului etern, o stea zâmbeşte către peisajul încetinit de timp, chemând privirea iar bagheta ei rosteşte cântec de adormire. Culorile, pălind uşor, se scurg alături de molecula de oxigen, rămasă fără suflet. Piticii închid ferestrele, sătui de zgomotul trenului plutitor, pierdut şi el în eter. Doar stolul de păsări, având acum aripi tatuate cu îngeri, îşi continuă dansul către înalt. Privirea ta, rămasă fără lacrimile fugite în hăul rotund, zăreşte o lumină deasupra norului alb, pufos şi cu tinereţea pierdută.
Ridicându-se diafan, lasă în urmă ultimul rând al poveştii unui strop de Univers.
Priponit în marginea serii, privirea mi s-a desprins spre cerul copleşit de întuneric.
Razele soarelui s-au încurcat în nişte cabluri suspendate. Mai au timp până dimineaţă să se descurce şi singure. Făt-Frumos s-a ascuns ca laşul în basm.
Aici jos, sub o coastă a unui mic parc, pielea cenuşie a oraşului monstru s-a iritat cu un petec de flori roşii, aprinse.
Pe o bancă cu o firmă luminoasă, o ciocârlie învaţă să cânte fredonând o melodie de-a lui Gheorghe Zamfir. Devreme în noapte, celelalte păsări de zi îşi vând la tarabe trilurile înregistrate pe DVD-uri cu bărboşi pletoşi pe copertă.
Fructele ferite de bâzâitul ţânţarilor mai păstrează fantoma trunchiului de care au fost proaspăt înstrăinate. E o dramă pe care o poate înţelege doar pământul.
Un fluture de noapte urcă de-a lungul unui lujer de fum. După o aşa zi, oraşul monstru respiră încă greu; transpiraţia îi duhneşte a motorină şi a cauciuc încins.
Dincolo de pădurea de betoane, îşi are casa un pitic cu nasul roşu şi umed, plin de pământ. Nu iese niciodată din vizuină de teamă să nu-l mănânce maşina cu colţi de tinichea.
Somnul îmi miroase a ploaie. Adorm, numărând solzii de pe spatele oraşului monstru.
Un accident muzical teribil, ale cărui efecte domină de ani buni creierii ascultătorului român de muzică bună, a dat naştere stării des întâlnite în cazuri de acest gen: COMA. Stare de inconştienţă, în care indivizii sunt încă în viaţă, procesele interne continuând să funcţioneze dar nefiind în stare să răspundă în mod conştient la stimulii mediului înconjurător. Aceasta este definiţia medicală. Transpusă în termeni muzicali, fenomenul în sine reprezintă o trecere către o dimensiune paralelă, a celor puţini, cu sunete şi vorbe ingenios legate, cu vise colorate şi urlete cristaline. O reacţie la rănile cotidiene, acutizate odată cu trecerea timpului, COMA reprezintă ideea apărută în 1999 şi ajunsă până în 2009. Până când?
Cei şase membri ai trupei, vocalii CĂTĂLIN şi DAN, ghitaristul CĂLIN, bassistul SORIN, tobarul RĂZVAN şi dj HEFE, au pornit proiectul personal de transcendere, într-un fel, către noua faţă a rock-ului românesc, inexistentă în cultura undergound locală. Debutul a luat forma unui deget pe rana deschisă a sufletului muzical românesc, o parodie a scenei de atunci. A venit şi primul album în 2001-“Somn”, o gură de oxigen menită să ambiţioneze şi mai mult tratamentul iniţiat de cei şase băieţi. În paralel, vitaminizarea s-a făcut prin concertele din cluburi, dozele cele mai puternice fiind date în deschiderile de la Sepultura, Soulfly sau Deftones. Din punct de vedere al celor care reacţionau pozitiv la soluţiile muzicale ale trupei, drumul trebuia continuat cu siguranţă. Sound-ul care îmbina liniile plăcut melodice cu riff-urile şi strigătele unor versuri bine alese începuse să adune un nucleu solid, capabil să-i motiveze pentru viitor.
În 2006 apare “Nerostitele”, al doilea album şi produs 100% din surse proprii. Nesperat dar inspirat, procesul a beneficiat de intervenţia delicată a bassistului Bill Gould, practicant permanent la FAITH NO MORE. Au urmat, firesc, efectele secundare-videoclipuri, având şi aportul lui Marian Crişan, câştigător Palme d’Or pentru scurt-metraj. Mult mai complex dar mergând pe aceeaşi linie melodică şi emoţională, acest al doilea album stabileşte trupa COMA ca un nume de neocolit pe scena underground. Produsul 2008-„Light” înseamnă perioada de convalescenţă pentru albumul al treilea, rămas deocamdată ascuns în mintea celor șase mebri ai formaţiei.
Personal, am urmărit trupa de la debutul său, căutând, de fiecare dată când am avut ocazia, semnale muzicale din partea lor. Şi cum proiectul nostru online este unul fraged, având nevoie de infuzie de vitamine, am cerut o reţetă din partea doctorului redacţiei, reţetă pe care am prezentat-o spre examinare celor şase specialişti COMA. Iată observaţiile:
RevistaCioburi: De unde şi până când Coma?
Călin: Din pasiune şi până când o să ne plictisim.
Cătălin : De la zero şi cât ne-o fi dat să o mai ducem. Dacă nu i se întâmplă ceva între timp vreunuia, sper să fie cât mai mult.
Dan: Frate…Coma…Cam de prin 2000 din gura lui Hefe şi cred că pentru totdeauna. Sper! 😀
R.C.: Dacă aţi apărea în manualul de istorie, ce ar trebui scris?
Călin: Nu ştim în manualul de istorie, dar în manualul de limba română vom apărea cu siguranţă, la curentul literar numit post-alternative-metal sau poemcore. În special datorită lui Cătă. La bac se va da din Chelemen.
Cătălin: Ceva de care copiii mei să fie mândri. Dar mai întâi trebuie să facem copiii să vrea să citească acest manual, că dacă nu…degeaba se va mai scrie ceva.
Dan: Simplu: „COMA… CE BĂIEŢI!!!”
R.C.:Tupeu sau plăcere?
Călin : Se exclud reciproc? Plăcerea tupeului de a face ceva singur.
Cătălin: Tupeu şi plăcere…Primul, din păcate, nu în doză suficientă…încă.
Dan: Plăcereeeee. Obţinută cu puţin tupeu.
R.C.: De ce voi si nu alţii?
Călin : Care alţii?
Cătălin: Dacă ne întrebam asta, nu mai făceam nimic. Ar trebui să dea un răspuns cei care ne ascultă.
Dan: Păi, pentru că suntem toţi într-unul: unu’ gras, unu’ slab, unu’ chel, unu’ pitic, unu’ cool, şi unu’ frumos. Deci…perfect!
R.C.: Dacă v-aţi întoarce în timp, în ce trupe aţi vrea să fiţi?
Călin: Eu într-o trupă de arcaşi călare.
Cătălin : Nu cred că pot înlocui pe cineva dintre cei care m-au inspirat.
Dan: Păi, în timp, mai demult, aş fi vrut să fim Led Zeppelin sau Black Sabbath…
R.C.: Fire-ul a murit ?
Călin: Niciodată! Fire-ul e o stare de spirit, OOOooo!
Cătălin: Niciodată!!!
Dan: Păi, e ca rocku’…Nu a murit, dar se predă în mod elegant (nu e vorba mea asta dar îmi place cum sună).
R.C.: De ce nu vă ascultă mulţi?
Călin: Nu vrem să ne asculte cei mulţi. E mai mişto să ne asculte cei puţini.
Cătălin: Cine ştie…Nu am urmărit reţete de succes…Am urmărit să fim sinceri cu noi înşine. De aici şi până „la mulţi” pentru noi intervine soarta. În orice caz, cei „puţini” au fost în ultimii ani cât toţi ceilalţi laolaltă şi pentru noi a contat foarte mult.
Dan: …Ne ascultă suficienţi.
R.C.: Cum ar fi un concert cu care să vă lăudaţi?
Călin: Ca cele din ultimul an.
Cătălin: Ca cele de până acum.
Dan: Frate, habar nu am…Nu am trăit aşa ceva până acum…Hai, frateeeeee, cum nu !? Cu toate ne lăudam. În ultimul timp au fost PERFECTEEEE!
R.C.: Nu vă ajung albumele scoase?
Călin: De anul ăsta nu ne mai ajung, aşa că lucrăm la al treilea. ”Light”-ul nu se pune ca album.
Cătălin: :))))) …NU!
Dan: Deocamdată, nu.
R.C.: Vreţi să vă prindă pensia cu carte de muncă?
Călin: Da. Ce ar fi mişto, ar fi să nu depindem de ea. De pensie.
Cătălin: Nici acum nu aş vrea să fie nevoie. Vremurile se mai schimbă, însă…Poate până atunci va fi cum vrem.
Dan: Vrem, nu vrem, oricum nu ne apucă…Păi, nu vine sfârşitul lumii?!?
R.C.: Daţi cu cineva de pământ…
Călin: Păi, n-am cu cine. Că cine e ok nu merită iar cine nu e ok nu merită efortul.
Cătălin: Deocamdată, nu. Dar nu suntem nici orbi şi nici surzi. Mai vedem…
Dan: …m-aş lua la tăvăleală puţin cu Scufiţa Roşie.
R.C.: Pe cine nu aţi înjura?
Călin: Pe nimeni dar câteodată îţi mai scapă. Niciodată pe cei apropiati. Bine, pe cei din trupă, în glumă doar.
Cătălin: Pe cine nu merită.
Dan: Pe mama.
R.C.: Când beţi sunteţi aroganţi?
Călin: Când bem, râdem mult. Şi când nu bem, râdem la fel de mult.
Cătălin: :)))) Unele persoane şi-ar dori…Din păcate nu se întâmplă.
Dan: Nu vreau să vorbesc în numele formaţiei…Cât despre mine, am observat că de multe ori mă cam dezbrac.
R.C.: Are rost să comunicaţi cu fanii?
Călin: În general sunt acelaşi gen de oameni ca şi noi. Cu majoritatea, probabil, am putea fi foarte buni prieteni, aşa că nu am simţit-o niciodată ca o comunicare cu fanii. Pur şi simplu am vorbit cu nişte oameni cu care avem pasiuni comune.
Cătălin: Ei ne fac să vorbim. De ce nu le-am răspunde? Nu îmi place să fiu tratat cu preţiozitate de oamenii pe care îi apreciez. De ce aş face la fel?
Dan : Dap!
Iar ca supliment medicamentos, am primit dozele de mai jos :
Recomandăm COMA pentru orice afecţiune cotidiană, cauzată de fauna dăunătoare socială, profesională sau muzicală.
„Mă aflu în secolul 21, anul 2008, undeva într-o capitală europeană. Nu mă întrebaţi de unde cunosc aceste date. În general, nu am multe de povestit. Mănânc, dorm de rup, mai alerg uneori pentru dezmorţirea oaselor. Humanoizii care îmi ţin companie sunt de treabă, frig nu-mi este, probleme nu am…Care-i treaba, atunci ? Păi, azi noapte, în timp ce visam că tocmai ce prinsesem toate păsările alea care trec enervante prin dreptul geamurilor şi făceam instrucţie cu ele, m-am trezit brusc deranjată de un zgomot ciudat. O tulesc nervoasă din mijlocul patului (mulţumesc pe această cale celor doi colegi de apartament care au ales un material bestial pentru pătură, vă pup !), îmi reglez din mers dispozitivul cu infraroşu, scot la înaintare mustăţile proaspăt reînoite şi mă îndrept către zona emiţătoare de sunete. Pfuai, se auzea de la mine din baie ! Dar, ciudat, de undeva dincolo de perete. Mă concentrez, încerc să focusez punctul cu pricina şi aştept. Mă aşez pe burtă şi încerc să-mi fac un plan de bătaie. Zgomotul continuă sacadat, enervant şi parcă mai tare. Între timp, aud mişcare şi din zona dormitorului. Unul dintre tovarăşi se trezise la rândul său şi mă tot sâsâia..Nu am înţeles care-i şpilu’. Fac o paranteză cu această ocazie pentru a-mi exprima curiozitatea făţă de anumite interjecţii (deci, cunosc şi ceva gramatică, da ?) pe care cei doi humanoizi le folosesc uneori în discuţiile care le poartă cu mine. Mă amuză, pe de o parte, când îi văd cum se chinuie să-mi spună ceva cu toate că nu folosesc limbajul meu. Pe de altă parte, mi se par plictisitori văzându-le feţele alea schimonosite…În fine, tot simpatici îmi rămân… Revenind la şoarecii noştri, deci, ăla mai gras dintre ei mă tot sâsâia. L-am lăsat, nu i-am spus nimic, fiind preocupată cu scanarea zonei din faţa mea. El, ce face ? Vine gălăgios, mi-aprinde lumina, spune ceva pe treaba lui, acolo, ce mai, îmi strică toată pânda ! Băi, boule, pardon, omule, îi zic eu de colo, ce faci, nu vezi că sunt aici concentrată, am stat ca proasta aici degeaba ?…Mă ia în braţe, mă dă la o parte, eu îi explic în continuare ce făceam, tot degeaba. Se pune şi el la pândă, în fine, îmi găsesc şi eu pe lângă el o poziţie şi-mi continui treaba. La un moment dat, pleacă şi apare cu o maşinărie în mână. Un fel de pistol cu un tub, ceva de genul ăsta. Îl las să-şi facă damblaua, mai bag ceva la maţ între timp iar apoi încep să verific ce a făcut prostu’. Zgomotele între timp au dispărut, omul a stins lumina şi s-a dus în culcuşul său. Eu mi-am dat seama despre ce este vorba, hai să-i zic şi lui meseriaş. Termin verificarea (pusese nu ştiu ce soi de cremă pe la tuburile alea din baie, mi s-a lipit şi mie de mustăţi, în fine, un nepriceput) şi hai să-l anunţ despre ce cred eu că se află în spatele sursei de zgomot. Nici n-am făcut bine primul pas că iar începe gălăgia din perete. Pac, mă aşez iar în poziţie de cercetaş, activez dispozitivele de urmărire când colo ce să vezi ? Apare iar humanoidul ! Băi, nene, lasă-mă să-mi fac treaba ! E un şobolan acolo, ce nu înţelegi ?! Te descurci tu cu el ? Păi numai să-l vezi şi fugi ca iepurele de aici…Şi iar încearcă să mă dea la o parte, eu mă ţin tare acum, apelez la gheare (căcat, mi le-au tăiat ăştia iar), zgomotul iar dispare, futu-i gura mă-sii ! Mi-au stricat noaptea, mi-a sărit şi somnul, lăsaţi-mă în pace ! În fine, mi-am făcut un duş, am mai servit ceva şi m-am dus în pat. Şi, na, am stat cu spatele la voi !”
Varianta scurtă: azi-noapte, în anul de graţie 2008, într-o capitală europeană, într-un cartier cu apartamente de cel puţin 100 000 de euro, un vrednic şobolan rodea de zor în peretele unei băi, la etajul 7. Până la urmă, fenomenul este normal. Normal pentru şobolani, să roadă.
Filip ar vrea să doarmă. Să aibă o cameră doar a lui, cu razele de soare până la fereastră. Filip îşi doreşte un aşternut albastru şi răcoros, o draperie diafană şi zumzet de primăvară la orizont. Se gândeşte că l-ar primi pe Moş Ene călare pe o adiere de vânt, oferindu-i culori una după alta. Iar apoi, ascuns sub un cearceaf, ar aduna din fiecare lacrimă câte puţin, îndeajuns pentru a-şi clăti fruntea. După aceea, harnic, ar semăna răsaduri în grădina bunicilor şi-ar şterge florile de roua apărută dimineaţa, uşor, cu grijă la fiecare petală. Ar alerga apoi pe câmp, până la râu, să-şi spele mâinile iar mai apoi, mergând în sus, către izvor, Filip ar vrea să caute trifoi cu patru foi. L-ar pune în ierbar şi l-ar ţine o veşnicie. Apoi, ar dormi. Filip este obosit în visul său. Este obosit de visul său. Ar sta întins pe covorul de verde, cu gândul la stele şi privirea către apus. Filip visează să nu se trezească. Cel puţin, nu acum.
Nici nu a preluat bine funcția de președinte interimar și Crin Antonescu și-a luat o scurtă vacanță. Copreședintele USL a profitat de răstimpul în care Traian Băsescu va fi nevoit să-și strângă din lucruri pentru a elibera, cel puțin pentru trei săptămâni, Palatul Cotroceni și a mers la o partidă de pescuit la Dunăre, unde a prins un somn cum nici un om activ nu și-ar fi putut închipui vreodată. Surprinzător este că președintele PNL a făcut această fabuloasă captură ziua în amiaza mare și nu dimineața, așa cum obișnuia de obicei.