Guvernul lansează programul Prima căsuţă de e-mail

• Aberația de intelect, Promo •

Rosal Import Export, prin divizia E-BODA, în colaborare cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului vor lansa, începând cu 1 Aprilie, programul Prima căsuţă de e-mail, informează agenţia Ugerpres. Programul vizează, în primul rând, tinerii rămaşi fără cont de e-mail, în urma concedierilor, dar şi pe cei al căror abonament de internet a fost suspendat din cauza neplăţii.

„Dorim să asigurăm tinerilor fără posibilităţi o căsuţă, fie ea cât de mică, pentru a-şi petrece timpul alături de familie sau cei dragi.”, a declarat ministrul Elena Udrea. „Iniţiativa este a mea, una din multe altele pe care le-am avut, spre deosebire de predecesorii mei care nu au făcut nimic. Am decis ca acest program să fie finanţat din bugetul de stat şi nu din fonduri europene pentru că ar fi durat prea mult aprobările. Cine ştie, poate nici nu ar fi venit vreodată aprobarea.. Oricum, banii îi luăm din taxa pe viciu iar plafonul maxim va fi de trei miliarde de euro. La câţi fumători şi beţivi sunt în ţara asta, nu ne facem probleme de bani.”, a precizat doamna ministru.

Reprezentanţii Rosal Import Export au comentat în linii scurte parteneriatul, limitându-se în a declara că „Ne-am săturat de atâta gunoi. Era timpul să facem ceva constructiv pentru societate. Sperăm ca românii să aplice la acest program în număr cât mai mare pentru că este o iniţiativă bună. E timpul să scoatem ţara din mizerie.”.

Programul va fi derulat până în luna septembrie şi dacă va avea succes va fi continuat şi în 2012.

Bună dimineaţa, soartă!

• Frustrări din cartier, Promo •

Sunt convins că fiecare dimineaţă reprezintă pentru clasa muncitoare, indiferent de plantaţia unde fiecare îşi lasă firele de păr sau neuronii, un moment plin de voioşie, optimism şi abnegaţie faţă de sistemul care ne plăteşte pâinea de zi cu zi. Toţi participanţii la traficul matinal cotidian schimbă între ei priviri şi zâmbete de genul „dar vă rog, poftiţi dvs. primul pe zebră, ştiu că vă grăbiţi”, „haideţi, intraţi dvs. primul în autobuz”, „lăsaţi, iau eu următorul metrou”, gândindu-se în mod plăcut la faptul că pot munci, plăti taxe la stat şi întreţine o masă de alţi concetăţeni care au neşansa de a sta acasă şi a beneficia de ajutor de şomaj, chiar dacă ei, săracii, şi-ar dori cu tot dinadinsul să muncească din greu. Da, sunt convins că acest lucru nu se întâmplă niciodată.

Nu acelaşi crez îl manifestă, probabil, un grup de tineri pe care îi întâlnesc în fiecare dimineaţă, în drumul meu spre muncă, atunci când am ochii mijiţi de somn, şliţul descheiat uneori (mă grăbesc, dom’le), cămaşa semi-călcată luată orbeşte din dulap şi cu un somn în oase să-mi ajungă pentru o lună. Sunt tineri în toată forţa, capabili să pună umărul la orice muncă fizică (poate şi intelectuală), mustind a dorinţă de a face ceva în viaţă (sanchi!). Deocamdată ei trăiesc pe spatele altora ca mine şi cred că le convine de minune acest lucru. De fapt, cui nu i-ar conveni? De ce să-i condamnăm? Mai ales că ceea ce fac ei acum are legătură cu frumosul şi sensibilitatea: freacă menta la o florărie. Trei tineri frumoşi stau zi de zi la colţul străzii, împachetând din când în când un buchet de flori. Iar lumea se duce la muncă veselă, voioasă, optimistă. Pe dracu’.

Dacă aţi sti că ajutoarele sociale de la stat s-ar duce la aceşti tineri, ce aţi face? Şase-şase, poartă-n casă.

Lecţie de fotbal

• Educaţie fizică, Promo •

Aseară s-au întâlnit, pe un teren demn de o partidă de oină din anul 1906, două echipe care anul trecut au încercat să aducă cât mai multe puncte României din ” Liga Bogaţiilor”: Steaua Bucureşti şi CFR CLuj. Meciul, devenit un derby şi datorită rivalităţii dintre capitală şi provincie, a fost unul disputat, tăios, cu multe momente de fotbal profesionist, semn că echipele autohtone cresc simţitor în joc şi practic, nu doar în statistici.

În ciuda unei atmosfere incendiare manisfetată de suporterii aflaţi în tribune, Steaua nu a avut un început furibund de partidă, din contră, echipa din Ghencea văzându-se condusă încă din minutul 3 al primei reprize, după un trasor excelent de 40 de metri a lui Leao către Yssouf Kone care, profitând de lentoarea lui Ghionea, l-a executat simplu pe Tătăruşanu, după ce reuşise o preluare excelentă culminată şi cu o viteză de reacţie cu mult peste media atancanţilor din campionat.

Steaua s-a văzut nevoită să atace. După aproximativ 30 de minute scurse din meci se puteau observa hibele celor două echipe: gazdele aveau fundaşii centrali lenţi, previzibili, necomplementari, plus mijlocul, care în afara lui Onicaş( el reuşind câteva intercepţii utile echipei) nimeni nu mişca( Andrei Ionescu, sufocat parcă de ritmul partidei nu a reuşit să iasă cu nimic în evidenţă, ba mai mult a pierdut destule mingi la mijlocul terenului; Nicoliţă, săracul, de cinci ani de zile învaţă să pună un stop şi să dea o pasă de trei-patru metri şi nu reuşeşte, în ciuda faptului că a arat laterala stângă a terenului mai ceva ca un tractor cu rezervorul plin;  Szekely s-a zbătut, dar doar atât), iar oaspeţii erau vulnerabili atât în centrul apărării, unde Gabi Mureşan şi Alcantara se călcau pe degete, cât şi în partea dreaptă unde Tony, lipsit şi de sprijinul lui Mara, nu-i putea face faţă lui Surdu.

După un joc rapid, pe contre, însă neconcretizat cu nicio fază periculoasă la vreuna din porţi, în minutul 41 Bogdan Stancu ţine excelent de minge aşteptând momentul perfect pentru a pasa, o face printre picioarele lui Alcantara, culcat ca un fundaş la fotbalul în sală, preia Surdu care îl execută pe Nuno Claro cu un şut din 16 metri la colţul lung. Sfârşitul primei reprize. Nicio schimbare la pauză, meciul începe cu o uşoară dominare a Clujului. După un corner bătut slăbuţ, care nu prevestea mare lucru, a fost necesară doar o greşeală de marcaj a lui Stancu pentru a-i oferi lui Dario Flores ocazia de a marca primul gol pentru CFR Cluj de la venirea lui în România. O parte din vină îi aparţine şi lui Tătăruşanu, care în loc „să iasă pe centrare” a rămas ţintuit în poartă.

De aici a început dominarea Stelei, parcă înviorată după această palmă primită în minutul 53. Atacurile au început să se intensifice la poarta clujenilor. Schimbare inspirată a lui Cristiano Bergodi: Bogdan Stancu îi lasă locul lui Kapetanos care, la prima atingere de balon, reuşeşte să aducă egalarea pentru trupa roş-albastră. Până la finalul meciului Steaua a mai trecut pe lângă gol de două ori prin Ochiroşi, dar ambele şuturi ale sale au fost trase cu piciorul în plus, adică cel drept.

Per total remiza a fost echitabilă, Clujul ieşind în evidenţă printr-o echipă şablon, cu multe individualităţi, care însă suferă la aportul fizic. Steaua promite, însă mai are mult de muncă, doar experienţa acumulată îi poate face pe tinerii din Ghencea să-şi modeleze jocul, căci la capitolul ambiţie nu stau deloc rău.

Leii puţini din Leu

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   cantina-leu

   Toată lumea vorbeşte de criză financiară, economică sau de altă natură. Mie mi se întâmplă, de cele mai multe ori, să fiu în criză de timp. Iar când se apropie ora prânzului, criză de stomac. Corelat cu partea economică, sistemul meu de ghidare către sala de mese m-a îndrumat în ultimele zile spre vechea locaţie de studenţie. Mai exact, în Complexul studenţesc Leu. Şi, surprinzător, nu la Jegosul, pentru a înmuia neuronii în berea la halbă şi a privi mai apoi tâmp în cioburi, ci în cantina „groapă”, aflată în dreapta intrării în Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii (alături de Jurnalistică şi Psihologie).

   Complexul studenţesc Leu îmi aduce aminte de anii în care foamea nu era o senzaţie greu de înfruntat, mai ales dacă trupa de „beţivi ordinari”, aşa cum îi plăcea administratorei căminului C să ne alinte, era mai tot timpul reunită şi pusă pe şotii. Mai un şotron, mai un diafilm, mai o chitară, uite aşa reuşeam să împăcăm stomacul. În prezent, nu mai reuşim să păcălim la fel de uşor organul cu pricina, în consecinţă mai trebuie să-i dăm şi de lucru. Aşa cum puneam mai devreme, cantina din Leu, cea din dreapta intrării în clădirea facultăţii, mi-a dat ocazia să redescopăr mirosuri şi figuri din trecut. Decorată în vechiul stil al cantinelor comuniste, cu aceleaşi personaje la servire ca acum opt ani şi păstrând acelaşi iz de mâncare gătită cu aceleaşi ustensile de zeci de ani, locaţia cu pricina este, paradoxal, şi o oază de tinereţe, mai ales prin prisma clienţilor săi. Cine reuşeşte să dea o fugă până acolo în jurul prânzului, se poate considera norocos din punct de vedere gastronomic, precum şi economic. Ideal este să prinzi coada de ora 12-12:15 astfel încât să nu amâni cu mai mult de zece minute desfătarea papilelor gustative. Doamnele care servesc sunt amabile aşa cum le stă bine unor personaje de vârsta dumnealor şi chiar te îndrumă către meniul potrivit. Tăvile din plastic şi tacâmurile din inox seamănă cu cele folosite de bunici în perioada interbelică dar nu reprezintă un impediment în momentul în care eşti fericitul interlocutor al ospătăreselor. Deja îmi plouă în gură.

   Meniul este destul de variat şi acoperă o paletă largă de gusturi ale clientelei. Ciorbele sunt excepţionale, la fel şi felurile secundare, ca să le zic aşa. Există şi variante de desert, respectiv prăjiturile din cofetăria copilăriei, precum şi sucuri sau bere. Evident, nu se fumează. Atmosfera, aşa cum spuneam, este sub media luxului din restaurantele din branşă dar pentru cei care nu ţin cont de aceste aspecte, chiar nu contează. Am remarcat faptul că, deşi afară aerul are în jur de 35 de grade, în cantină este răcorel. Dar să revnim la partea economică. Păi, cu numai 8 lei noi, am servit aşa: o ciorbă de fasole, iahnie de fasole cu şniţel de pui şi o salată de varză. A, şi cinci felii de pâine. Sau, săptămâna trecută, am avut o altă combinaţie: ciorbă de perişoare, salată orientală, mâncare de fasole verde şi un piept de pui prăjit. Cu pâine, normal. Am plătit numai 12 lei noi. Ia să vedem, ce platou mi-am mai construit…Ciorbă de pui cu tăiţei, ardei umpluţi şi pâine, din nou. În total, şapte lei şi patruzeci de bani. Mai zic? Să nu uit, intrarea în campus, dacă vii cu maşina, te costă un leu, la negru. Sau doi lei cu chitanţă. Programul este de luni până vineri, cu închidere la ora 20:30. În general, dacă un fel de mâncare se termină, nu se mai prepară în ziua respectivă (în special la ciorbe).

   Una peste alta, pentru cei care au gustat în mod constructiv şi distractiv viaţa de cămin, reîntoarcerea la atmosfera unei cantine studenţeşti ar fi de bun augur. Mai ales dacă preţurile au rămas ca în tinereţe iar mâncarea seamănă cu cea adusă de nenea mecanic de locomotivă. Poftă mare, dacă daţi o tură!

Tineri politicieni cu stofă murdară

• Martor şi tartor, Promo •

   Am primit pe adresa redacţiei un mesaj din partea unei cititoare cu drept de vot şi nehotărâtă în acest an cui să-i dea dreptul de a o reprezenta. Am putea spune că, într-adevăr, alegerea este una destul de grea, dacă nu chiar imposibilă.  Stând astfel şi gândindu-ne la alegeri, am observat că mesajul ne poate oferi cheiţa către rezolvarea problemei. Ia să vedem!

   Îl cunoaşteţi pe domnul Cornea Gheorghe Claudiu? Nu? Nici noi. Dar vă putem oferi nişte detalii. Într-una din zilele trecute, undeva pe la ora când se visează strategiile de dezvoltare ale economiei, deci pe la ora două dimineaţa, un grup de cetăţeni români, tineri, plătitori de taxe, se întorceau către casele lor, luate cu credit de la bancă şi aflate în cartierele curate, civilizate şi liniştite ale oraşului, aşa cum sunt aproape toate cartierele din ţară. Că doar aleşii poporului se îngrijesc de aceste aspecte. Dar să nu fim ironici. Aşadar, grupul de mai sus, coborând dinspre Poarta Schei din Braşov, îşi luă avânt către trecerea de pietoni apărută în cale pentru a-şi muta paşii pe cealaltă parte a carosabilului. Gândurile şi râsetele le fură întrerupte, întocmai ca în filmele cu gangsteri şi poliţişti, de scârţâitul roţilor unui Renault negru care era cât pe ce să li se suie în spatele lor de cărăuşi de rate la bancă şi impozite la stat. Prima reacţie a fost similară cu cele întâlnite uneori şi pe stadioanele de fotbal (înjurături, degete mijlocii, şerveţele aruncate pe parbriz). Eee, acum devine interesant. Din maşină, într-o întreagă scenă de suspans, că să vezi ce matahală o ieşi, că hai să mergem, iese un personaj similar celor asociate cu brandul Hi5, îmbrăcat rozaliu, strălucitor şi cu urmă de pipiţă pe scaunul din dreapta. Şi dă-i replici!

   Reacţia domnului posesor de cai putere a fost, probabil din obişnuinţa căpătată în momentele când sunt opriţi de poliţie în trafic cei ca dumnealui, să pună mâna pe telefon. Cum dom’le, da’ cine sunt tinerii ăştia neobrăzaţi care îndrăznesc să-i tocească plăcuţele de frână pe trecerea de pietoni, ia hai să apelăm poliţia! Lucru cu care grupul posesor de inimă în gât a fost de acord, chiar s-a oferit să susţină un dublaj al apelului. Diferenţa a fost faptul că ei chiar au chemat băieţii cu caschete, în timp ce şoferul a apelat o altfel de poliţie, şi anume personală, aflată în două BMW-uri negre. Între timp, bogatul său bagaj de înjurături se revărsa peste întregul peisaj. Şi pentru a fi sigur că momentul acesta le va rămâne veşnic în amintire, domnişorul paietat a scos arsenalul greu, respectiv cartea sa de vizită (!) pentru a le arăta el supuşilor cine este stăpânul şi că nu vor scăpa nemustraţi. La şirul de întrebări cum că „stai aşa, dar legea nu este aceeaşi pentru toţi? Nu toţi trebuie să respectăm regulile de circulaţie la fel? Încălcarea lor nu atrage aceiaşi pedeapsă pentru toţi?” au apărut brusc nişte interferenţe între căile de comunicare interioare ale băieţaşului. Privind către don’şoara care asista pasivă la scenă, din maşină, a mai stors câteva mizerii vocale după care a demarat în trombă. Şi cum poliţia recomandă să nu conduci nervos, dumnealui a vrut să dovedească faptul că miliţienii au şi ei dreptate câteodată: doi motociclişti au fost la un milimetru de a fi şterşi de maşină şi de pe faţa pământului de către individ.

   Dar pentru a nu oferi un final lipsit de personajele amuzante, apar şi poliţiştii până la urmă. ’Nă seara! Trebuie date declaraţii dar chiar şi aşa nu prea e nimic de făcut, că aşa sunt ăştia, că pot contesta şi alte ideologii moderne…Scărpinatul e de bază!

   Dar hai să ne cunoaştem mai bine, îi propunem domnului Cornea. Am remarcat faptul ce este consilier judeţean, deci membru al Consiliului Judeţean Braşov în Comisia pentru activităţi Ştiinţifice, Învăţământ, Cultură şi Culte, un nume la fel de pompos precum apariţia în sine. În acelaşi timp deţine şi o funcţie de consilier local în Zărneşti. Şi cum viitorul ţării este de aur, mai ocupă şi funcţia de Prim vice-preşedinte al organizaţiei de tineret PD-L din Braşov. Ultimele sale  declaraţii de avere şi de interese sunt din ianuarie 2008 (sursa fiind site-ul Consilului Judeşean Braşov), unde sunt trecute ca proprietăţi un cont de 35 000 lei la bancă, 1600 mp în Zărneşti precum şi participaţia de 50% la SC CFC Creative SRL. Firmă care, cercetând Ministerul Finanţelor, nu a avut niciun fel de activitate de la înfiinţarea sa (mai 2007) şi până în prezent. Pentru 2009 nu este declarat nimic, dă-o dreacu’ de lege. Aaa, să nu uităm, candidatura sa din 2008 a fost girată de primarul Braşovului, George Scripcaru.

   Întorcându-ne de unde am plecat, se pare că nu am găsit rezolvarea problemei. Greu, dom’le, cu votul ăsta. Noi propunem, în continuare, să trecem la curăţenie. Să adunăm toate gunoaiele şi să le dăm foc. Acesta, deocamdată, este cel mai bun răspuns.

 

Am avut o tentativă de a-l suna pe domnul consilier şi de a-i da ocazia să ne povestească varianta dumnealui. Dar pentru că cititorii noştri sunt mai credibili decât orice politician român, am luat-o de bună pe cea de mai sus. Oricum, sperăm că articolul va fi citit şi de domnul Cornea Gheorghe (ne vom îngriji noi de asta, doar are adresa de e-mail pe cartea de vizită), invitându-l chiar la un drept la replică online şi public. A-propos de adresa dumnealui de e-mail, cititorii-votanţi îi pot trimite oricând mesaje de încurajare.

carte-de-vizita-1

Schimbarea si noi

• Frustrări din cartier, Jumătatea plină, Promo •

93ba52bc-c283-4fd6-b3e6-6ffb577ca10e_w203_sEste ciudat cum cotidianul îţi influenţează percepţia asupra lucrurilor care te înconjoară zilnic. Ar trebui să scriu acest articol observând jumătatea plină a vieţii noastre de zi cu zi. Nu pot spune decât că îmi este foarte greu. M-am obişnuit să observ grotescul, mizeria, opulenţa şi prostul gust într-un asemenea grad încât frumuseţea, bunul simţ, discreţia sau curăţenia rămân aproape în mod constant în plan secund. Şi cred că aceasta este o problemă generală la noi, românii. Ne scăldăm în această lătură socială, ne obişnuim cu această stare de fapt încât dacă realitatea noastră dă semne de îmbunătăţire căutăm disperaţi mizeria, sordidul pentru a ne simţi din nou “ca acasă”.

Cred că am stat aproape un sfert de oră ca să pot găsi perspectiva paharului plin. Greu, foarte greu. Însă, dacă nu ne complacem şi vrem mai mult cred că putem găsi toţi acelaşi răspuns. Frumosul, confortul, plăcerea şi tot ceea ce ar însemna “jumătatea plină a paharului” porneşte strict din noi.
Nu cred că schimbarea vine din impunerea unui anumit model celorlalţi. Schimbarea, chiar şi socială, derivă din oameni, din cine suntem şi cum ne manifestăm în raport cu ceilalţi şi cu sine. Cred în schimbarea autoimpusă. Cred în schimbarea pe care o naştem fără să ne dăm seama atunci când suntem nemulţumiţi de noi dar suntem fericiţi de ceea ce facem. Fericirea nu naşte orgolii, nu naşte veleităţi, nu acumulează valori ci le îmbunătăţeşte pe cele deţinute deja. Un om fericit este totdeauna atent la cei din jur. Un om fericit nu-şi risipeşte timpul cu jocuri de culise ci oferă mulţumire şi celorlalţi.

Mediul în care trăim rezonează cu ceea ce simţim şi facem. Însă, dacă acest lucru nu se întâmplă, tindem să modificăm acel mediu astfel încât acesta să se potrivească realităţii percepute de noi. Ce ar putea ieşi rău dacă suntem fericiţi?

Cred că este foarte important să nu uităm că nu putem schimba nimic din ceea ce se găseşte în jurul nostru. Tot ceea ce putem schimba suntem chiar noi. Schimbându-ne pe noi nu putem decât să propulsăm înainte societatea în care trăim. Schimbarea socială nu poate fi autentică decât dacă este înţeleasă, trăită personal.

Credeţi că se întâmplă acest lucru în România? Eu cred că da.

Datorită jobului am reuşit în ultimul an să ajung de mai multe ori în Republica Moldova. Mentalitatea simplistă – minimalizându-se implicaţiile oricărei acţiuni, discursul comunist, şpăgile pe faţă, nesimţirea, rasismul sunt la ele acasă. R. Moldova este România de acum 15-20 de ani. Nu, acesta nu este un concurs între două state cu aceeaşi naţiune, ci doar cred că astfel se poate înţelege mai uşor diferenţa dintre oamenii schimbaţi şi cei care nu au avut această şansă, între societatea în care trăim noi şi cea din Moldova. Din păcate, de multe ori nu vedem schimbarea, nu vedem diferenţele pentru că trăim în acelaşi loc majoritatea vieţii noastre. Principala diferenţa dintre noi de atunci şi noi de acum este că atunci nu vedeam sau ne prefăceam că nu vedeam. Cred că asta este principala caracteristică a românului comunist şi a celui postdecembrist: orbirea. Eram orbi şi nu vedeam mai mult decât aveam voie, nu gândeam mai mult decât ni se permitea sau decât am fost învăţaţi să gândim. Astăzi vedem urâtul, vedem nedreptatea. Şi chiar dacă nu toţi, suntem destui care ne revoltăm, care vrem mai mult. Credeţi-mă, este mai mult decât sperau părinţii noştri. Este mult prea puţin pentru generaţiile care vin. Şi asta mă bucură nespus. Nemulţumirea lor de acum mă bucură pentru că îşi vor căuta mulţumirea mai târziu. Vor continua schimbarea. Mârlanii, ipocriţii, profitorii, descurcăreţii, etc vor dipărea încet în hohotele noi generaţii. Mă bucur că sunt nemulţumit în continuare şi mă bucur că am prieteni nemulţumiţi. Încă mai avem speranţe.

Primatele, parcarea şi neuronii distruşi

• Frustrări din cartier, Promo •

   gibon

   O cititoare nervoasă din cale afară ne-a trimis la redacţie filmul unei păţanii cotidiene, prea banală pentru a fi băgată în seamă. Dar pentru că şi noi suntem cu nervii la pământ iar existenţa noastră este involuntar legată de cotidian şi banalitate, ne-am hotărât să expunem cele povestite de domnişoară, în speranţa că reuşim salvarea câtorva neuroni ai dânsei. Nu cităm nimic, forma fiind a autorului. Fondul, în schimb, este real şi pe bune.

   Aşadar, într-o frumoasă după-amiază de primăvară, pe final de post al Paştelui, duduia cu pricina se decise brusc să viziteze pe cineva în Drumul Taberei. Odată ajunsă la obiectiv, următorul pas a fost parcarea autoturismului proprietate personală. Unde anume? Pe spaţiul public, normal. Public, adică public. Nu îngrădit, nu plătit de vreun gibon, nu adjudecat (cel puţin în teorie) de nimeni. Pac, pac, vorba altui gibon (cerem scuze organismelor de protecţie a animalelor pentru această analogie), sus maşina pe trotuar şi dus la bun sfârşit vizita. La revenirea pe spaţiul neîngrădit menţionat mai devreme începu desfăşurarea acţiunii. Un nene, genul de sectorist după vorbă, după port, tocmai îşi lăsase amprentele pe ştergătoarele autoturismului domnişoarei, îndreptându-le falnic către cer. Gest total deplasat, din moment ce în această poziţie ştergătoarele nu vor curăţa niciodată parbrizul maşinii. Ca atare, starea de nervozitate apăru de urgenţă în scenă, bucuroasă că are de mâncat nişte neuroni tineri. Schimbul de replici ivit între cititoarea noastră şi domnul de mai devreme nu are rost a fi prezentat, cert este că urmarea a fost apelarea Poliţiei Comunitare. De către duduie, evident.

   Pentru că Drumul Taberei este în Bucureşti iar Bucureşti este în România, este lesne de înţeles promptitudinea şi respectul faţă de cetăţeanul plătitor de servicii comunitare manifestate de capetele-goale-purtătoare-de-caschete-contra-soarelui. În speţă, doi poliţişti comunitari, veniţi ca urmare a solicitării cetăţenei agresate verbal (şi cât pe ce şi fizic) de către masculul trecut de a treia tinereţe (după aspect), netrecut de grădiniţă (după capacităţile intelectuale) şi singur pus stăpân pe bucata de trotuar unde domnişoara îşi parcase maşina. Fără a bate câmpii degeaba, firul istorisirii este bubuit de un scurt-circuit în momentul în care unul din cei doi tablagii găsi soluţia: ”Domnişoară, haideţi să evităm situaţia tensionată, nu mai parcaţi aici..Nu vedeţi că domnul îşi ţine aici maşina mai tot timpul?”. Încercând din răsputeri să-şi înfrângă reacţiile unui criminal în serie, replica reclamantei rămase oarecum în eter: „Domnule, acesta este un spaţiu public. Dumneavoastră vă auziţi când vorbiţi? Nimeni de pe acest trotuar, în speranţa că legal avem voie să parcăm aici, nimeni nu are dreptul de a revendica vreun centimetru pătrat! Primul venit, primul servit, nu?”.

   Întrucât discuţia a scos la iveală şi alte personaje sosite în ajutorul domnului îndrăgostit de ştergătoare, respectiv soţie şi nepoată, dar şi pentru că trecutul celor patruzeci de ani lucraţi în armată, declaraţi de sus-numit, reflectă în totalitate inflexibilitatea şi gradul de înţelegere a anumitor chestiuni de ordin civilizat pentru nenea „proprietar” de trotuar, preferăm să nu o mai lungim ci să prezentăm sub forma unor linii scurte alte aspecte interesante ale povestirii. Ce am reţinut, aşadar: domnii poliţişti încercau să o convingă pe domnişoară să nu mai parcheze acolo pentru că, oricum, ea nu era din zonă şi astfel ar fi evitat discuţii fără rost (deşi, repetăm, spaţiul era public). De asemenea, a urmat reproşul că solicitarea de intervenţie a fost fără fond, din moment ce agresiunea fizică nu a existat, ca atare nu va fi niciun proces verbal. Nu mai conta faptul că a fost agresat un bun proprietate personală şi că datoria celor doi poliţişti era de a preveni şi acest gen de lucruri. Şi că era nevoie de câteva vînătăi ca totul să fie în regulă. Lehamitea şi izul de alcool al miliţienilor erau prezente prin definiţie.

   Domnişoara nu s-a lăsat învinsă de sistem. A mers la Inspectoratul de Poliţie pentru a depune o reclamaţie împotriva celor doi bugetari. Replica domnişoarei de la ghişeu este demnă de filmele balcanice: „Doriţi să mergeţi în instanţă?…Dacă nu doriţi să mergeţi în instanţă atunci nu are rost să faceţi plângere.”. Orice alte cuvinte sunt de prisos.

   În timp ce ne pregăteam să dăm pe ţeavă textul de mai sus, primim deodată o scrisorică de la prietenul domnişoarei, martor şi dumnealui la păţania descrisă mai înainte. Pentru că ne pregăteam să închidem redacţia, având deja rezervată masă la o cârciumă (şi nu puteam amâna, nu?), am decis să prezentăm textul în forma brută. Aşadar, minunaţi-vă:

 

   „Sosesc, în schimb, ajutoare pentru partea vătămată, prietenul ei, coproprietar al maşinii şi rezindent în acea zonă de <<bon ton>>. Tipu’ e nervos, are treabă la birou, are multe pe cap, numai de imbecili care nu-i lasă gagica-n pace nu are chef , dar ce să facă… Întreabă pe un ton răstit perechea de dinozauri ce au cu nevasta, cu maşina şi, în general, cu viaţa lui de om. Bătrânul cimpanzeu nu recunoaşte că i-a agresat cel puţin gagica şi că domnişoara a parcat pe locul lui. Trecut prin încă 4-5 experienţe similare, prietenul vede roşu în faţa ochilor şi începe să le explice pe un ton urlând, pe înţelesul celor patru primate (să nu uităm de cei doi poliţişti)  sensul cuvintelor „domeniu public”, adică şi dacă vii cu crucişătorul intergalactic direct de pe Alfa Centauri ai voie sa andochezi acolo, nimeni nu e proprietar sau chiriaş pe domeniul public, indiferent că stă în zonă de 500 de ani. Un poliţai dă din cap umil şi uşor speriat, dându-i dreptate după care o taie repejor în maşină, unde deja era aşteptat de celălat organ. Multumiti fiind că a apărut altineva să rezolve conflictul, se retrag în glorie.

   Femela gibonului decrepit, o babă cu părul vâlvoi şi priviri rătăcite, pare a intra uşor în panică şi încearcă să fie mai împăciuitoare. Dând dovadă de nişte preocupări academice, umbla cu un teanc de fotografii ale maşinilor din zonă, fiecare cu un bileţel cu notiţe. Îi spune tânărului că ea poate aranja ceva cu locurile de parcare şi dacă scapă de o anumită rablă de acolo îi dă lui locul, de parcă ea era fericita posesoare. Bătrânul cimpanzeu nu se lasă uşor, bolmojeşte de ceva, o adunătură de proprietari care au hotărât anumite chestii, în fine, ceva greu de reţinut. Nu pune botul la logica elementară a tinerilor care-i explică pentru a mia oară că nu el este proprietar, argumentele astea nu ţin la tataie. Unicul neuron atrofiat îl îndeamnă să-l pună cu botu’ pe labe pe tânăr, întrebându-l dacă a făcut armata, argument suprem de bărbăţie şi vitejie în mintea „rumunului” retard. Tânărul  îi raspunde nonşalant că nu iar Moş Asfalt concluzionează: „ Nici nu meriţi să discut cu dumneata”. El a făcut 40 de ani de armată. Se vede. Pare-se că acel unic neuron pe care cei doi bătrâni „caveman”, aduşi de soartă, de comnunişti sau de mai ştiu eu cine, din fundul ţării în cartierul dormitor, este pe cale să facă implozie. Suprasolicitat, Tataie Carieră Militară, Comandant Suprem al Loganului, Contraamiral al Trotuarului din Faţa Blocului începe să interpeleze trecători pe stradă, surescitat, ţipând în gura mare că d-aia a ajuns ţara de râpă, din cauza unor tineri ca ăsta, cu cercei, că trebuie organizare, că nu se mai poate cu tineretul ăsta, etc.

   Lăsând elucubraţiile retardice la o parte, Moş beşleagă ar trebui să ştie că ţara a ajuns de râpă din cauza unor organisme unicelulare ca el, complet inutili societăţii, parazit într-o armată de securişti timp de patruzeci de ani, cu o pensie frumoasă plătită şi de tinerii cu cercei, care muncesc cât şapte să ţină în spate specia asta decrepită care a votat pentru „stabilitate”, l-a votat pe Iliescu cinşpe’ mandate. Reperele pe care le are vis-a-vis de cât ţi-e plapuma, de bun simţ, de propretate poate se aplică în pădurea din care a ieşit, în niciun caz în societatea unei urbe. Totodată, tinerii ăştia obraznici muncesc ca să plătească şi „organele” – Poliţia Comunitară – o adunătură de trântori analfabeţi, căcăcioşi şi complet incompetenţi, în pofida sloganului „ Siguranţă şi Încredere”. A cui siguranţă şi a cui încredere, mă întreb. Că a unei domnişoare pe stradă, ziua în amiaza mare, în niciun caz.

   Din păcate nu este nici primul, nici ultimul caz. Cartierele dormitor, neadaptarea la spaţiul şi societatea urbană a populaţiei bipede silvico-speologico-rurale care a început de peste juma’ de secol să invadeze oraşul duce adesea la astfel de conflicte între cele doua specii, omul şi veriga lipsă dintre cromagnon şi neanderthalian. Din păcate se înmulţesc prin pui vii, sunt prolifici şi se adaptează repede noilor condiţii, reuşind să se impună speciei autohtone. Soluţii de deparazitare? Sincer, nu ştiu…Poliţia Comunitară nu va face nimic. Probabil, la următoarea fază, îi sparg faţa, îi dau foc la maşină iar pe babă o târâi de păr înapoi în peşteră, de unde a venit. Dacă tot ne întoarcem la origini…”.

  

Vă rugăm, nu faceţi asta acasă!

Mulţumim lui Bogdan Alexandrescu pentru participare J

 

22 Decembrie 2008, cu Iliescu (încă) în prim-plan. Se va termina blestemul ?

• Politica e un pornostar •

    Suntem în Decembrie 2008. Mai exact, 22 Decembrie 2008. Acum nouăsprezece ani se dărâma un regim jignitor pentru orice naţiune. Spontan sau nu, protestul popular a reuşit scrierea unui alt capitol din istoria României, sângele întins peste străzile martore acestui eveniment fiind pecetea rămasă pentru urmaşi. Indiferent care a fost scenariul de bază al mutării politice din Decembrie 1989, cert este că orizontul poporului a căpătat altă culoare. Durerea a devenit speranţă. Cei care şi-au jelit morţii, fie atunci, fie în perioada neagră a regimului comunist, au renăscut privind către şansa copiilor încă neatinşi de plaga dictaturii.
   Suntem în 22 Decembrie 2008. Ion Iliescu, primul preşedinte al României „libere” a participat, alături de alţi români, la comemorarea eroilor căzuţi pentru libertate acum nouăsprezece ani. A fost huiduit şi lovit cu ouă de un bătrân, după ce ieri a primit o rafală de monede. Gestul, condamnabil în opinia unora, a stârnit, probabil, o umbră de satisfacţie în sufletul altora. Nu sunt în măsură să judec incidentul. Este definitoriu pentru PSD-ist, în schimb, răspunsul dat de fostul preşedinte: „…este opera unor dezaxaţi care trebuie ignoraţi. Este ura tâmpită a unor oameni lipsiţi de cultură, lipsiţi de moralitate elementară şi de respect”. Stimate domn, să ne gândim un moment cum a tratat aceşti „dezaxaţi” regimul care v-a crescut pe dumneavoastră. Regimul în care v-aţi format convingerile şi în timpul căruia aţi pus semnătura pe documentele ce declanşau distrugerea de vieţi. Să ne gândim la „ura tâmpită” faţă de valorile anticomuniste, faţă de cultură, faţă de opinii individuale. Să privim moralitatea torţionarilor, a poliţiei politice, a întregii nomenclaturi. Să ne amintim de lipsa de cultură, fapt care a dus la cretinizarea unei naţiuni întregi. Şi, nu în ultimul rând, haideţi să ne gândim la ignoranţa faţă de morţii din Decembrie ’89, aşa cum aţi construit-o dumneavoastră. De ce nu aveţi onoarea să nu mai întinaţi idealurile tinerilor de atunci ? Când veţi sfârşi, domnule Iliescu ?
   Suntem în 22 Decembrie 2008. În urmă cu aproape o lună au avut loc alegeri. Alegeri libere, aşa cum se întâmplă de nouăsprezece ani în România. Aşa cum şi-au dorit oamenii ieşiţi în stradă în Decembrie 1989. România de azi nu seamănă cu cea de acum aproape două decenii, asta-i clar. În schimb, tumoarea a rămas aceeaşi, manifestându-se sub forme din ce în ce mai odioase. Iar leacul împotriva sa va fi cea mai bună ofrandă adusă eroilor comemoraţi zilele acestea.

Vremea trece, relele rămân

• Politica e un pornostar •

În perioada anilor 1950, când regimul torţionar comunist era în linie dreaptă către distrugerea ultimelor conştiinţe naţionale şi intelectuale, dreptul de vot corect era deja o amintire. Nu este cazul să amintesc câte suflete au suferit în acea perioadă (şi nu numai atunci) dar ar fi bine de precizat că metodele de reeducare au dat roade aproape în totalitate , în sensul modelării „omului nou” comunist. Tehnica de subjugare psihică era una bine pusă la punct, parcursă în etape bine definite, finalizarea fiind de cele mai multe ori similară cu spălarea creierului. Majoritatea nefericiţilor ajunşi prin subsolurile închisorii de la Piteşti, elevi şi stundenţi aproape toţi, ajungeau la un moment dat să-şi asume, nemeritat de altfel, trecutul „pătat” şi „crimele” comise înainte de aceşti ani împotriva sistemului comunist. Ajungeau în postura de a crede că erau direct răspunzători de schimbările în bine ale destinului propriu dacă vor lua calea „cea dreaptă”. Atitudinea lor, schimbată, va conta în deciziile ulterioare ale călăilor. Puteau să schimbe în bine viitorul atât timp cât colaborau. Li se spunea că numai aşa vor contribui la dezvoltarea României viitoare, prin însuşirea doctrinei „perfecte”.

Ne aflăm astăzi în anul 2008, la aproape 20 de ani de la dispariţia regimului comunist. A trecut jumătate de secol de la încheierea experimentului de la Piteşti, macabru şi unic prin executarea sa, în neagra listă de exterminare a personalităţii umane. Suntem la două zile de alegerea reprezentanţilor poporului în Parlament, deci ne bucurăm de posibilitatea de a vota corect şi cinstit. Avem acest drept, dobândit în cele din urmă, cu riscul pierderii de vieţi în decembrie 1989. Urmărind campania electorală, am observat cum accentul se pune pe puterea de a decide. Există multe spoturi media care îndeamnă lumea să voteze, scoţându-se în evidenţă forţa noastră de a produce o schimbare. Putem schimba viitorul în bine dacă alegem calea cea dreaptă şi nu rămânem ancoraţi în trecutul plin de indiferenţă. Făcând o similitudine exagerată, avem aceeaşi şansă pe care au avut-o cei închişi în camerele degradante de la Piteşti de a-şi schimba atitudinea în „bine” pentru a mulţumi călăii. Eu nu voi colabora. Din punctul meu de vedere, întreaga clasă politică românească este formată din călăi ai neamului. Decizia de a vota înseamnă de a oferi acestora ocazia de perpetuare a batjocurii asupra ţării. Alţii îşi vor oferi sprijinul iar rezultatul, inevitabil, va fi acelaşi. Însă prefer să nu fac parte din grupul de „colaboraţionişti”. Pentru că oricare din variantele propuse de „eligibili” se înscrie în aceeaşi categorie de torţionari politici şi morali la adresa întregii naţiuni. Nu pot să iau parte, prin oferirea votului meu, la continuarea distrugerii unui popor. Pentru mine, experimentul actual de spălare mentală este nul. Şi mă chinuie gândul că, orice aş face eu sau cei ca mine, distrugerea va fi oricum înfăptuită.

 

Cine nu are bătrâni, îi găseşte în campania electorală

• Politica e un pornostar •

Întâmplător şi involuntar, mi-a nimerit privirea zilele acestea peste clipurile electorale ale diverşilor candidaţi la alegerile parlamentare din această toamnă. Evident, toate de prost gust, cu meclele ălora foarte afectate de situaţia economică, de popor, de viitor, de băşinile trase în aer. Mi-e scârbă doar gândindu-mă la acest subiect, nici la bere nu merită de dicutat (nu că la bere s-ar discuta treburi lipsite de importanţă sau sens…) însă am remarcat o chestiune: toţi uninominalii ăştia, în călătoriile lor iniţiatice printre triştii dintre blocuri şi mormanele de gunoaie, apar doar alături de fosile. Toţi sunt doar în mijlocul unui grup de carne expirată, ascultând ofurile legate de pensie mică, medicamente lipsă, debranşare de la căldură, în fine, problemele vârstei a treia. Nimic altceva. Nu tu o faţă mai tânără, un tocilar ochelarist, o blondă cu ţâţe mari, un Dorel plin de vaselină şi cu pâlcul de puradei după el, un corporatist sau măcar un roacher deşănţat…Nţţ. Doar muiane pline de riduri şi apăsate de apropierea doamnei cu coasa. Doar problemele astora contează. Strategiile de viitor includ, în primul rând, bunăstarea expiraţilor. Păi, într-un fel, este normal. Doar ăştia se mai duc la vot. Sunt singurii care mai cred într-o luminiţă falsă de la capătul buletinului de vot, chiar dacă, pentru mulţi, luminiţa aceea ascunde şi o scară (în sus sau în jos, depinde de numărul de riduri) spre capătul de linie. Iar ipocriţii care cerşesc ştampila în căsuţa lor de pe foaie s-au prins de mult de lucrul ăsta. De fapt, asta au vrut. Tinerii orium îşi bagă pula, de multe ori la propriu, şi nu îi mai interesează despre cine ce anume spune, candidează, promite, plănuieşte. Până la urmă au dreptate, fiecare în felul lui. Sictirul politic a triumfat. Revoluţia a murit.

Promit că mai votez doar după ce împlinesc 60 de ani. Sau poate că nu.