Nebunia în direct
Chiar nu se poate comenta așa ceva. Priviți și vă minunați.
Mai jos – cererea dreptului la replică al tinerei starlete în devenire (sursa fiind realitatea.net) .
"Buna, eu sunt Adela Lupse. prezentatoare de televizune,concursuri interactive, la posturile de televiziune ANTENA1.
Va contactez pt ca in urma stiri plus video.ul de 2 minute, secventa din emisiunea mea, aparute peste tot in presa romaneasca, la canalul National TV in care CN A ul a amendat televiziunea cu 5000 de ron si in urma comentariilor, si parerilor, sugestiilor, mai putin bune despre mine si despre fetele care prezinta astfel de emisiuni, vreau sa fac liniste, pace, vreau sa fac lumina, vreau sa explic cum stau lucrurile si de fapt care este motivul si strategia pt care noi reactionam in felul asta….
Vreau sa am dreptul la replica sa lamuresc chestiile astea, vreau sa vorbesc, sa explic ce si cum sta treaba, asa mi se pare corect din partea mea ADELA LUPSE, pt publicul meu, mic dar pe acela pe care l respect. Vreau sa se stie , ca Nu fac nimik iesit din comun, nu fur, nu sparg, nu injur, nu omor pe nimeni si nici nu am culc cu nu stiu acti barbati, nu sunt ultima fata de pe strada si nici o curva…..sau mai stiu eu ce……..
Toate astea nu se vad… eu si colegele mele nu suntem bine vazute , bine ca sunt bine vazute, toate panaramele care afirma ca se culcaa cu 1000 de barbatiiiii .. si care se tarasc pe coate pe la alte leleviziuni si fac scandal.. care apar peste noapte, care nu au nimik de zis….. alea sunt bine vazute vad..
Vreau sa pun punct. de 7 ani de cant se dau aceste emisiuni, niciuna din fete nu a reusit sa faca nimic s au multumit cu catalogarea de joasa speta din partea oamenilor…. M am saturat .. GATAA…..STOPPPP.. PANA AICI….
Suntem si noi fete normale, nu suntem nebune, adica eu una nu sunt, am faculatea de jrunalism, am 4 ani de tv in spate.. deciii STOP…. nu se mai poate… cu toate chestiile astea…. Cred ca toate au o limita, si cred ca si noi avem dreptul la o replica nu i asa.:)…..
De aceea vreau sa am dreptul al replica, vreau ca prin un interviu sau un telefon sau orice altceva…. sa lamuresc treaba,,,…. sunt deschisa la orice discutie.. in orice emisiune dar vreau sa VORBESCCCCC. Numai bine si astept un raspuns…. cat de repede posibil.
ADELA LUPSE
Va multumesc.."
Sursa: www.realitatea.net
Gloata şi criza de turmă. Fără nicio legătură.
Scenariu posibil:
„Sâmbătă am vrut să fiu romantic. Am văzut io la tv că se deschide nu ştiu ce mare magazin de ţoale şi am zis să-i ofer nevestei o partidă de cumpărături. Apoi, m-am gândit că o invit la masă, în restaurantul magazinului de mobilă din vecinătate, şi ăla nou. Şi apoi mergem să belim ochii la beculeţele din centru. Sigur o dau pe spate şi o să mă fut, ca să fie cercul complet. Ce meseriaş sunt io.
Pe drum mi-am dat seama că aura de guru al seducţiei îmi scade. Acelaşi drum îl aveau încă vreo cîteva mii de berbeci. Nu contează, tot eu îs mai şmecher. Cele două ore parcurse în gloată mi-au dat ocazia să-mi storc creierii pentru alte idei adiacente planului iniţial.
Gata, am ajuns, am parcat. Normal, cât mai aproape de magazin. Să nu fie greu de cărat la final de sesiune. Bine, am căutat zeci de minute locul de parcare, dar merită. Cavalerul din mine îşi permite acest timp. Şi ce zic eu ? Hai prinţeso la masă întâi, mâncăm în oraş doar, nu ? Pfoai, ce mai freamăt…Planul funcţionează. Lasă, mami, stau eu la coada asta de zeci de metri, te sun când ocup o masă..Ştiu ce mănânci, du-te şi devastează-le rafturile !
Am mâncat, am băut, am rupt locul. Sunt mulţumit de mine. Consoarta mă adulează. Hai la şoping ! Hai să luăm ţoale ! De firmă, normal. Îmi permit. Azi sunt romantic, ce pula mea. Şi dă-i din coate, intră în turmă, demolează raftul ! Mamă, e ca în Occident. Mi s-a ridicat părul de pe spate de bucurie, ce idee bună am avut. Sigur mă fut diseară. Şi încă nu am terminat ziua. Cine ştie, poate dau şi o muie.
Plecăm. Începusem să mă îngrijorez că nu mai apucăm beculeţele alea. Şi bradul ăla bestial din sârmă, de la Universitate. Hai, că mergem. Turma rămâne acolo. Nişte fraieri, nu au ştiut când să vină. În centru, plin de lume..Mamă, ce mişto. Uite, femeie, beculeţele, lumea, centrul, fumul de la grătare, jandarmii..Să-mi bag, ce eveniment marfă ! E şi la tv. Iar tu, prinţeso, ai fost acolo. Este că sunt meseriaş ? De aia mă iubeşti..Stai să vezi acasă tot romanticul din mine. Mă iubesc !”
Eu nu înţeleg unde este criza financiară din România. Există în continuare blocaje în trafic către centrele comerciale noi şi vechi, există în continuare magazine ticsite de oameni, există în continuare vânzări. Sunt convins că se va opri, la un moment dat, acest fenomen. Dar, deocamdată, mi se pare definitoriu pentru societatea noastră de consum şi de neoprit în a fute banii aiurea sloganul următor, auzit într-o reclamă la radio: „we wish you a happy shopping and a happy new dress”. Ca să nu mai spun de faptul că moş Crăciun a început să-şi facă apariţia din noiembrie. De câteva ori, sub formă de urs, împachetând ciocolată şi servind sucuri.
Liniştea de după
S-au terminat alegerile. Pentru moment, circul de la tv dispare. Îmi doresc să dispară de urgenţă şi figurile parşive ale politicienilor foşti candidaţi, de prin oraş. Gata, nu m-aţi convins, s-a terminat mascarada, puteţi arde acum ! În curând se vor aprinde ornamentele de Crăciun pe străzi şi este de ajuns jegul care va fi vizibil-color şi noaptea.
Nu am votat iar asta nu mă face iresponsabil. Nu pot să spun, totuşi, că mi-ar fi fost indiferent rezultatul scrutinului. Nu înţeleg de ce se tot laudă unii şi alţii că ei sunt adevăraţii câştigători. Adevăraţii regi şi regine ai magiei albe din Parlament. Niciunii dintre ei nu au cu partidele lor mai mult de jumătate din locurile disponibile pentru lăbeală. Acum urmează, de fapt, micţiunea. Oricare vor fi alianţele, votanţii vor primi un mare duş cu toxine. Urmează un nou ciclu de involuţie.
Într-un fel, mă bucur pentru oftica altora: a celor care au părăsit, măcar pentru următorii patru ani, clădirea gigant. Dinozaurii aşa-zişi naţionalişti, împreună cu noua generaţie de politicieni oieri şi-au luat-o în gură. Au simţit şi ei gustul de pişat. Într-adevăr, are alt gust pentru ei. Chiar şi-aşa, tot l-au înghiţit.
În rest, nu se schimbă nimic. Doar anotimpul. S-a lăsat frigul şi este ceaţă. O ceaţă care ascunde, mai ales, marii corupţi. Eu am să mai merg la vot doar când o să-i văd la beciul cu zăbrele la geam pe Năstase, Mitrea, Becali, Patriciu, Berceanu şi alţii ca ei. Nu de alta, dar tot ei îşi promit asta între ei. Iar pentru mine este singura promisiune electorală cu folos. După asta, totul va veni de la sine…
Ultra-mega cimpanzei. Deşi, aş putea jigni bietele animale…
Să mor io dacă înţeleg fenomenul „ultras”. Ce naiba înseamnă ? Dacă sunt ultras mă duc la meci şi-mi bag pula în toţi ? Mă bat, mă fut în gură cu băieţii cu pulanele şi astfel sunt un fan cu cinci coaie ? Nici nu trebuie să văd meciul, eu doar trebuie să urlu ca să mă audă ăia care se uită la tv ? Îmi umplu gura cu muie şi apoi o scuip peste stadion, doar să mă audă „duşmanii” ? Frate, dacă nu te duci meci de meci la stadion şi esti acolo cu echipa, trăgând de garduri şi lăsându-ţi grupa de sânge pe scaunele aruncate peste tot, nu eşti fan ! Eşti sămânţar, eşti coclit, eşti curvă ! Trebuie să dai cu pumnul, nene, să pleci cu salvarea, dacă se poate, şi atunci eşti cel mai mare fan în viaţă…Ăla ultras trebuie tot timpul să-şi facă dreptate ! Ce dreptate, să-mi bag dacă pricep ?! Îşi arată meclele de maimuţe îmbibate cu alcool, fluturând ca descreieraţii nişte bucăţi de textile colorate şi afişând mesaje pline de ironie, izvorâte din creierii lor de frustraţi. Terminaţilor, cred că eraţi în stare să vă bateţi şi în scrot, între voi, dacă nu ajungeaţi pe faianţa de la baia comunală, lângă alţii asemenea vouă. Băh, şi eu mă uit la fotbalul nostru de căcat şi am simpatii pentru un club sau altul dar nu mă spurc la meciuri ! Asta nu mă face, proştilor, un suporter ?
Marş, băi, în Afganistan, carne de tun ce sunteţi ! Urlaţi acolo cât vă ţine, poate vă împuşcă cineva.
TV Subteran
Mica majoritate a monitoarelor agăţate de tavanul staţiilor de metrou au început astăzi să emită imagini. N-am apucat să urmăresc mai pe îndelete înşiruirile de cadre pentru că, în decursul incursiunii mele subterane, acolo unde a fost nevoie să-mi pierd timpul, am căutat în van un monitor în funcţiune, iar acolo unde ecranele monitoarelor se scăldau în culori, eu înotam prin valurile mulţimii de călători ca să mă îmbarc în metroul gata de plecare, în goana mea către fabrică, pentru a ponta la o oră cât mai rezonabilă.
Am în schimb o serie de nedumeriri care îmi lâncezesc în minte de când LCD-urile s-au dezbrăcat de polistiren pentru a atârna aşteptând un semnal. De exemplu, la ce aglomeraţie e la metrou, unde mai au de gând cei de la Metrorex să mai pună şi fotoliile? Şi cum pot face şi eu rost de o telecomandă ca să schimb la ştiri sau ca să vad scorurile la meciuri? E cumva inclusă în abonament? Şi sonorul? Unde e sonorul? De ce nu se aude nimic? De fapt, nimicul poate să se audă?
Metrorex vă urează vizionare tăcută! Or să se înghesuie mulţi după asta.
Maşina de spălat fără niciun simţ
Din ciclul „să nu ne spălăm rufele în familie” am remarcat zilele acestea o nouă telenovelă stoarsă la maxim de media românească şi anume „Lecţia de kung-fu. Tehnica Drăgulescu”. Să fiu sincer, mi se rupe ce a făcut olimpicul nostru cu nevastă-sa, la fel de mult cum nu mă interesează cu ce metode a trezit femeia monstrul din bărbată-su. Nu înţeleg, în schimb, de ce nu pot dormi unii din cauza asta. Diverşi „meseriaşi” în ale talk-show-ului s-au dat peste cap pentru a smulge măcar o minimă prezenţă în emisiunile lor a unuia din cei doi Drăguleşti, presărând mai apoi discuţia cu semne de mirare snoabe înfipte în retina turmei aflată de cealaltă parte a sticlei dar permiţându-şi totodată să ofere păreri de lupi moralişti şi cetăţeni perfecţi ce sunt ei. În fine, cazul acesta este mai recent însă fenomenul în sine există şi tinde să crească în popularitate atât timp cât audienţele se pot măsura pe seama tradiţiei de a urmări capra vecinului. Poporului îi place să privească păruiala la tv, cu cât mai mizerabilă, cu atât mai bine. Cu cât mai grobiană şi mai dezbrăcată, cu atât punctele de rating se adună. Eu stau şi mă gândesc, până la urmă, la cei care aleg să pună în scenă acest spectacol de mahala, în speţă actorii voluntari (sau involuntari) de pe scena unei vieţi împărtăşită, într-un final, cu cei care îşi odihnesc neuronii privind acest film prost. Ce-i determină, de fapt, să prefere un curăţat public de garderobă, în loc să folosească baia proprie ? Bani, notorietate, orgoliu, răzbunare cruntă ? Căci intenţia de a arăta un exemplu nedemn de urmat, nu cred că-i solicită. Încă o dată, mahalaua rules !
Cutezători în anul 2000
De multă vreme nu am mai savurat un film la tv. Că nu s-au mai difuzat sau că nu am fost eu pe fază nu cunosc exact şi oricum nu are nicio importanţă; gusturile cinefililor variază, iar noţiunile de film bun şi de film slab sunt irelevante câtă vreme un film reuşeşte să mişte ceva în tine.
Weekend-ul trecut am revăzut pentru a treia oară, parcă cu o şi mai mare plăcere, filmul lui Cristian Mungiu, Occident. O serie de cadre tragicomice ce transfochează momente din viaţa unor personaje pe care anul 2000 încă i-a prins între graniţele unei ţări proaspăt dedată democraţiei şi valorilor occidentale, pe numele ei din buletin, România. Tema filmului se învârte în jurul ideii emigrării în occident, în căutarea mai binelui, a unor tineri pe care revoluţia din ‘89 i-a prins cu cravata de pionier la gât. Occident oferă însă mult mai mult privitorului. Este un film în care orice cadru şi orice replică transmit; nimic nu este ales întâmplător de către regizor; jocul actorilor excelează la rându-i.
Cu un scenariu fragmetar, care nu este dispus cronologic – un artificiu tehnic inspirat şi reuşit, regizorul izbuteşte să îmbine destinul unor personaje – cu decepţiile şi aspiraţiile lor, menţinând acţiunea în limitele pertinente ale cotidianului de la finele mileniului trecut.
Filmul parcă se vrea o replică actuală lucidă a melodiei Pionierii – Noi în anul 2000, inspirat aleasă pentru a susţine coloana sonoră, melodie pe care v-o propun spre audiţie:
Războiul de o sută de pixeli
Se spune că televiziunea este o armă. Câţiva neuroni au murit aseară, luaţi prin surprindere de rafalele încrucişate trimise de pixelii ecranului tv. Rudele acestora au păstrat în memorie ultimele scene de viaţă ale nevinovaţilor ucişi fără milă. Cadrul era al unei emisiuni tv, de pe un post aflat în bătaia continuă şi, uneori, obosită a telecomenzii. Aşezaţi după sticlă, nişte humanoizi purtau o serie de discuţiii în contradictoriu, asezonate cu expresii ce făceau trimitere la originele procreerii. Motivul de harţă era, se pare, dreptul de stăpânire al vizuinei unde cele patru organisme consumau oxigenul degeaba. Cel de-al doilea sistem de semnalizare pe care îl posedau şi care, în cele din urmă, îi deosebea radical de puţinele jivine aflate printre acareturile din curtea vizuinei, era de cele mai multe ori acoperit de semnale sonore stridente:
„-Făă, să-mi bag <biiip> dacă păstrezi copilul ăla ! Eşti proastă..?
-Ce <biip> mea vrei, fă ?? De ce te bagi ? E treaba mea cu ce-l cresc !
-Aoleuu, să-mi <biip> una, ce proastă eşti..Nici nu ştii ce înseamnă asta, <biiiip> în gură ! Aici nu stai, fă ! Să te duci unde vrei, <biiip> ! Te dau afară, <biip> morţii mă-tii !
-Mă duc, băga-mi-aş <biip> ! Eu îl fac, n-auzi ?? Mă descurc, fă, şi fără tine, mânca-mi-ai <biip> ! ”
Prima rafală de gloanţe venise. A urmat alta, mai puternică, trimisă alături de comentariul realizatorului : „Ideea de a păstra copilul îi surâse Mihaelei. Bucuria îi era umbrită, însă, de lipsa suportului moral al mamei sale dar şi a perspectivei de a fi nevoită să părăsească locuinţa copilăriei.”. Panica se creease deja. Sângele neuronilor căzuţi prime victime ale atacului surpinzător venit via satelit invadă caldarâmul materiei cenuşii. Urmă un nou asalt violent:
„-Ieşiţi afară, <biiip> în gură să vă <biip> ! Asta e casa mea, băă !
-Stai, fă, ai înnebunit ?..Poate îţi <biip> una, m-auzi ? Tu să pleci, hoaşcă !
-Bă, putoare, leneşule, te omor, băă !! Ieşi, bă, afară ! Ia-ţi şi curva cu tine şi plecai, bă!
-Pe cine faci tu curvă, băga-mi-aş <biip> ?? <Biip> mă-tii, ia d-aici pumni, <biip> mă-tii ! Tu să pleci, că te omor, făă !
-E casa mea, n-auzi ? Plecaţi dracu’ că vă omor, <biiip> în gură de putori !
-Tu să pleci, babo, <biiiip> ! ”
Haosul era total, sângele se împrăştia în valuri. Finalul a fost crunt: „Deşi venise hotărâtă să-i roage pe cei doi tineri să părăsească casa bătrânească, situaţia i se dovedi potrivnică bunicii. Tinerii nu vroiau cu niciun chip să ia în calcul această variantă deşi bătrâna nu părea, la rândul ei, că ar ceda în vreun fel.” .
…Acum, totul este o amintire. Cei rămaşi în viaţă îşi plâng morţii, sperând la un viitor mai bun. Din păcate, acesta nu se întrevede în următoarea sută de ani.
Pasiunea mea este prematura!
Vara asta, ce uşor, uşor, îşi închide decolteul, lăsând loc fâşului de toamnă, am constatat că mi-am dezvoltat armonios o nouă pasiune. Pasiunea pentru fashion.
Dacă în timpul unei sesiuni de zapping se întâmplă să îmi împiedic privirea în paşii apăsaţi ai unor top modele în plină manifestare a graţiei, petrec minute în şir cu ochii aţintiţi la tv, absorbit de eveniment, făcând ture de sus în josul şi de jos în susul formelor filiforme ale fătucilor ălora.
Nu vă gândiţi că mă gândesc la ce s-ar gândi majoritatea reprezentantelor sexului frumos în astfel de posturi. Parcă aud: ar fi mişto rochia asta dacă s-ar renuţa la paiete; şi ar fi mers şi o pălărie la ea; sau nu-mi place fată asta. E prea împopoţonată. Are prea multe zorzoane. Sau e supeeerbă rochia asta de seară. E aşaaa… de-o vulgaritate pălită. Dar nu o prinde bine coafura, fată. Cocul ăla e prea… convenţional. Nu, clar nu!
Gândurile ce mi se derulează în cap sunt total opuse raţiunii pentru care designerii ăia şi-au pus creioanele şi foarfecele la contribuţie. Dacă ei şi-au ars creierii la cum să le îmbrace mai bine, eu îmi angrenez toate pârghiile, concentrându-mă pe un aspect mult mai primar şi anume la cum să le dezbrac mai uşor.