Cum am ratat pista de biciclete din tren

   Probabil ameţit de căldura din Bucureşti, am avut un moment de pierzanie în care am crezut că mersul cu trenul este o modalitate decentă de a călători, deşi avusesem experienţe nu tocmai plăcute de atâtea ori, în drumul spre Braşov. Dar mulţumită angajaţilor C.F.R., am revenit în numai o zi la realitate, fără a fi nevoit să apelez şi la medicamentaţie.

   Am plecat joi din Bucureşti spre Braşov, pentru a-mi aduce bicicleta în capitală. Nu sunt fan al clubului Bucurenci, sunt fan bicicletă, să ne înţelegem. În tren îl întreb pe conductor dacă există vagoane speciale pentru biciclete, astfel încât să nu-mi complic călătoria la întoarcere. „Bineînţeles că există, întrebaţi la informaţii în gară. Oricum, dacă nu găsiţi, urcaţi aşa, că vă întelegeţi acolo cu controlorul.”. Clar, am dat peste angajatul lunii.

   Ajung în Braşov, întârziere o oră (a-propos, tarifele de ce nu scad la tren atunci când nu se respectă orele de plecare, sosire?) şi merg la informaţii să întreb despre trenurile cu vagon special de biciclete care pleacă spre Bucureşti a doua zi. Am aflat că sunt două: un rapid, la 14:05 şi un accelerat la 15:50. După mulţumirile de rigoare, mă duc repede să-mi iau şi bilet, astfel încât să scap de o grijă. Cer un bilet către Bucureşti, la rapidul de ora 14:05, la vagonul special de biciclete. „Acet tren nu are vagon de biciclete!”, îmi răspunde sec figura de la ghişeu. „Păi, colega dvs. de la informaţii aşa mi-a spus…”, replic eu contrariat. Vorba aia, dacă informaţiile primite de la Informaţii nu sunt corecte, avem o problemă. „Nu ştiu ce v-a spus colega mea dar acest tren nu are vagon de biciclete. Vă dau aşa bilet?”, mă presează cucoana. „Nu, nu vreau aşa, vă rog să-mi spuneţi ce tren are vagon de biciclete spre Bucureşti, mâine.”, insist eu. „Nu ştiu!”, mai că ţipă la mine tanti de la bilete. „Păi, şi nu-mi puteţi spune?”, încep şi eu uşor să mă enervez. „Domnule, stă lumea la coadă, întrebaţi în altă parte!”. Am avut un gând scurt prin cap, legat de o macetă şi nişte sânge. „Doamnă, eu sunt tot la coadă, pentru acelaşi lucru: să-mi cumpăr bilet! Dacă dvs. nu-mi daţi această informaţie, colega dvs. de la Informaţii mi-o dă greşit, unde în altă parte să întreb? Să sun la Salvare?”, îmi sar eu din pepeni. Vădit sictirită, tanti începe să se utie prin calculator şi-mi găseşte la acceleratul de 15:50 vagonul cu pricina, îmi dă biletul şi încasează banii. Îi mulţumesc fără a primi vreun răspuns, evident.

   A doua zi, mă prezint pe peron cu vreo jumătate de oră înainte de a sosi trenul. Îi este anunţată deja o întârziere de 25 minute. Întâmplător, mă întâlnesc în mulţime cu doi băieţi, ei la rândul lor cu bicicletele după ei. Îşi luaseră bilet cu vreo oră înainte dar primiseră la vagonul 10 (ei au cerut, ca şi mine, la vagonul de biciclete numai că eu aveam bilet la vagonul 1!). Am început să ne întrebăm dacă or fi două vagoane speciale, deşi părea ieşit din schemă. Într-un final, vine trenul, mergem la vagonul 1, unde aveam eu, şi-l întrebăm pe naş dacă acesta este vagonul pentru biciclete. „Dom’le, aici a fost numai că s-a defectat şi a fost înlocuit.”. E clar, suntem luaţi la mişto. „Bun, şi ce facem? Că nu avem voie să blocăm culoarul cu astea..”, am început să ne scărpinăm pe cap. „Mergeţi la ultimul vagon şi lăsaţi-le în spate, că acolo nu încurcaţi pe nimeni”, găsi repede soluţia naşul. „Păi şi eu ce fac, am loc aici, credeţi că vreau să stau în picioare tot drumul până la Bucureşti?”, pun şi eu o întrebare al cărei răspuns îl bănuiam. „Fiţi fără grijă, că găsiţi locuri şi acolo, nu se umple trenul.”. În fine, am plecat spre ultimul vagon, acceptând această soluţie. Ajungem la ultimul vagon unde o doamnă conductoare aruncă spre noi o întrebare stupidă: „Ce faceţi cu alea??”. Plin de spume, îi spun: „Le vindem. Vă interesează?”. Momentul de cri-cri din creierul ei a fost nepreţuit. „Vrem să le suim în tren, mergem la Bucureşti…”, am revenit. „Nu aveţi voie cu bicicletele în tren!”, a tunat şi a fulgerat doamna. Am avut un moment în care mă uitam după o cameră ascunsă, crezând că totul este o farsă. „Colegul dvs. de la primul vagon ne-a spus că este în regulă, din moment ce vagonul special s-a defectat şi a fost înlocuit..”, am început cu explicaţiile. „Fugiţi de aici, nici nu a avut vagon special de biciclete trenul.”, ne-a confirmat bănuielile tanti. În fine, am urcat, am lăsat încărcătura în spate şi am aşteptam să plecăm odată…

   …Ceea ce s-a şi întâmplat. Momentul de glorie s-a petrecut atunci când stăpâna trenului de mai devreme a venit la controlat biletele. „Să ştiţi că chiar este o problemă cu bicicletele astea în spate.”, ne informă grav conductoarea. Moment în care tensiunea mi-a sărit din limitele normale. „Doamnă, am fost informat ieri de către colegii din gară are vagon special de biciclete. Mi-am cumpărat regulamentar biletul. Astăzi aflu în gară, de la colegul dvs. de tren că vagonul a fost înlocuit. Ce trebuia să fac? Să mă duc în gară să-mi cer banii înapoi? Să aştept un alt tren dotat cu acest vagon? Eu azi trebuie să ajung la destinaţie şi am acţionat în urma informaţiilor primite de la compania unde sunteţi angajată.”. Şi a urmat o întreagă discuţie vis-a-vis de procedurile lor, ca şi cum eu ar trebui să cunosc manualul de funcţionare al angajatului C.F.R., oricare ar fi el, că le facem reclamaţie pentru incompetenţă, că au servicii de căcat şi aşa mi departe. În concluzie, nişte neuroni ucişi degeaba şi crunt, dar şi subtila inserare a ideii că doamna avea nevoie, de fapt, de o mică atenţie. Din nou, imaginea cu maceta şi cu sângele pe perdelele din compartiment mi-a trecut prin cap. De data asta, însă, a zăbovit mai mult. Am ajuns în cele din urmă (o oră şi un sfert întârziere) în Bucureşti, fără a plăti nimic suplimentar şi fără a mai fi deranjaţi.

   Cu siguranţă nu sunt primul şi nici ultimul căruia i se întâmplă aşa ceva. De asemenea, sunt convins că s-au întâmplat şi se vor mai întâmpla şi alte păţanii în călătoria cu trenul. Tocmai de aceea este trist, în anul de graţie 2010. Lăsând la o parte infrastuctura făcută praf, întârzierile devenite parte componentă a procedurilor C.F.R. sau aspectul trenurilor, mai avem de-a face cu celebrii naşi, cei care în majoritatea timpului caută o ranforsare a salariului sau cu tănticile de la ghişee care încă nu realizează că-şi iau salariile din banii fraierilor care plătesc biletele de tren. De facilităţi sau alte alea nici nu poate fi vorba… Încep să mă întreb din ce în ce mai des de ce p#la mea să plătesc bilet la tren, în condiţiile în care compania se pişă pe mine. Nu mai bine schim eu sensul jetului?

   În final mă leg, inevitabil, de ultimul slogan turistic al României, Explore the carpathian garden: cei mai mulţi nu vor vedea grădina din pricina buruienilor.

 

 

P.S.: Pentru că, spune vorba, cel mai deştept cedează, am poziţionat bicicletele astfel încât să nu blocăm culoarul vreunui sinucigaş care ar fi dorit să se arunce din tren de la ultima uşa a şarpelui de oţel. Da, în toaletă.

 

b1

 

b2

Comments

  1. egon

    uneori am impresia k facem parte dintr-un experiment la nivel national avand nume de cod : „cat de tari sunt nervii fraierilor de pe acest picior de plai?” ( ok, shtiu, titlul e cam lung, dar trebuia sa adaug si ceva poezie 😀 )

  2. tot de la Dunare

    il rog pe Dunare sa nu se supere pt asemanarea de „nume” … fiind amandoi de la Dunare, ma va ierta 🙂 prietenii stiu de ce

Lasă un răspuns la egon Anulează răspunsul