Aiurea

city_plaza_google_earthAş sta aşa, aiurea, într-o căsuţă undeva într-un pom şi aş privi viaţa altora de acolo de sus, ca un telespectator OTV. N-aş mai acorda importanţă jobului, nevestei sau prietenilor. M-aş înveli cu nepăsare mirosind a proaspăt şi mi-aş scoate doar vârfurile picioarelor la soare. Mi-aş băga nasul în pătura nepăsării şi mi-aş lăsa picioarele să atârne aiurea de la înălţimea cuibului meu deasupra capetelor oamenilor mici, de acolo de jos, ocupaţi cu lucruri la fel de mici. Lumea lor s-ar agita mută şi fără sens iar eu mi-aş rezema capul de tocul uşii care dă spre nimicul lumii lor. Mi-aş aprinde o ţigară şi aş scruma vise arse peste o lume fără sens. Fiecare fum ar fi cât o viaţă de om. Când ţigara ar fi arsă, generaţii vor fi trecut prin viaţă, lumi se vor fi clădit şi năruit, făcând loc altora cu aceleaşi vise mici.

Mi-ar fi călduţ având certitudinea că există mai mult. Că sunt nimic. Efemerul ar ucide orice responsabilitate iar imaginea lumii de jos ar fi completă. Mi-aş răcori picioarele în norii dimineţii în timp ce lumea de jos ar alerga înnebunită după metrou, piaţă, facturi, iubite şi alte nimicuri. Vântul mi-ar mângâia barba şi mi-ar scula părul de pe mâini în timp ce lumea mică ar asuda în autobuze, la cozi sau în săli de fitness.

Mi-aş bea cafeaua liniştit, fără întrebări sau grabă, numărând gâzele ce se aventurează sinucigaş pe marginea ciobită a ceştii. Le-aş scoate câte una din cafeaua călduţă şi aş sorbi lichidul călâi până la zaţul care mi-ar rămâne inconfortabil pe dinţi şi limbă. În soarele amiezii m-aş retrage în răcoarea căsuţei mele din pom şi m-aş desfăta cu portocale reci, dulceaţă de gutui şi apă rece. Aş râde la amintirea mesei de prânz şi m-aş culca pe o parte cu spatele spre uşa deschisă spre lume. Aş adormi în zumzetul lumii de jos, confortabil şi răcorit de status-quo-ul lumii mele. Aş dormi uşor, cu câte o rază de soare peste gene şi m-aş trezi târziu. Când oamenii mici se vor târâi beţi de muncă, alcool sau fericire efemeră spre casele lor la fel de mici, m-aş trezi şi aş asculta liniştea lumii şi mi-aş aprinde o altă ţigară. Aş asculta ploaia din noapte, liniştea prevestitoare de firesc. Aş trage adânc din ţigară şi aş scruma vise arse peste lumea mică de sub mine.

Se întâmplă în Voluntari

img_0525Locuiesc în oraşul Voluntari. Nu are importanţă dacă aduce a oraş sau nu, titulatura nu contează foarte mult. Ca orice locuitor am şi eu nişte vecini. Vecinii mei sunt aidoma vecinilor voştri. Unii merg la muncă, alţii au grijă de treburile casei, unii îşi rezolvă diferite treburi administrative iar câţiva stau şi freacă menta. Proporţia celor care se implică în rezolvarea diferitor probleme este, ca şi în cazul vecinilor voştri, mai mare decât a celor care taie frunză la câini. Până aici, nimic ieşit din comun. Fiecare om este liber să facă ce vrea cu viaţa lui. Seara, vecinii care au avut diverse treburi trag pe la casele lor pentru a băga cornu-n pernă. Asta pentru că sunt perseverenţi şi speră că prin muncă îl vor prinde pe Dumnezeu de piciorul grăsun de amoraş. Ceilalţi vecini care au frecat duda toată ziua au în continuare creierul odihnit. Ca orice acţiune din lumea asta, şi tăiatul frunzei la câini trebuie să se dezvolte conform unei curbe gaussiene. Din nefericire pentru unii dintre vecinii mei şi pentru mine, vărful curbei gaussiene în cazul nostru este atins undeva pe la 3 după masă, astfel încât seara, la sosirea acasă suntem obosiţi, enervaţi, lihniţi de foame şi fără chef de socializare. Tot din nefericire pentru noi, acei câţiva vecini care taie frunză la câini în timpul zilei se află încă pe o linie ascendentă a curbei gaussiene, urmând ca vârful să îl atingă în jurul orei 12 noaptea prin cântece vesele din difuzoare de maşini, mici şi peturi de bere, chirăieli bine intenţionate care îndeamnă la voie-bună.

Acum nu ştiu dacă acestea evenimente se întâmplă şi la voi în capitală, însă cu siguranţă în lumea care trăiesc eu acest lucru este firesc. Nu pot da vina pe bieţii oameni pentru urmarea firească şi matematică a vieţii lor. Controlul este pierdut de mult timp iar viaţa lor flutură după cum bate vântul. Cu toate acestea îmi doresc de multe ori ca sinusoidala vieţii lor să fie redusă la o linie dreaptă cu sunet de deces sau măcar să ne schimbăm rolurile. Ei să simtă frustrarea iar eu să simt cum decurge o viaţă marcată de nesimţire şi tupeu ca a lor.

Pârnaie de prost gust

image_125145071248164600_1Daranee Charncherngsilapakul, membră a “Cămăşilor Roşii”, a fost condamnată la 18 ani închisoare pentru că a insultat familia regală a Thailandei în trei rânduri în timpul unor manifestaţii anti-guvernamentale. Se pare că în Thailanda crima de lezmajestate este luată foarte în serios, imaginea familiei regale fiind protejată de o legislaţie extrem de severă.

Din păcate, autoritarismul şi obtuzitatea politică nu fac parte numai din viaţa politică a României. Se pare că prostia şi politica pumnului în gură se aplică şi în alte state remarcate prin mizerie şi lipsă de educaţie. În cazul acesta nu pot spune decât că un ochi îmi râde şi unul plânge. Deşi mă bucur că astfel de politici nu se mai aplică în România, mi-e ruşine să observ că, neoficial, această tehnică se aplică zi de zi în viaţa tuturor. Puterea şi autoritatea, în lipsa educaţiei, nu pot naşte decât monştri care ne sugrumă vieţile şi libertatea de exprimare. Chiar dacă în România, nu se mai poate vorbi despre închisoare pentru astfel de manifestări, bălăcăreala, hăhăiala şi prostul gust încă ameninţă libertatea de exprimare.

Deciziile iresponsabile de genul celei luate de justiţia Thailandeză nu pot fi luate decât în cazul unui stat autoritar nedemocratic sau în cazul unui exces de zel prost înţeles şi aplicat de executanţi fără creier. Paralela între ei şi noi este clară cu atât mai mult cu cât lipsa de discernământ moral este evidentă şi în cazul de mai sus dar şi în can-can-urile zilnice din politica românească.

Se pare că singurul lucru care face diferenţa între absurdul din Thailanda şi prostul gust din România este nivelul educaţiei populaţiei şi a toleranţei acesteia la nesimţire. Dacă lucrurile stau într-adevăr astfel, oare câte decenii ne trebuie pentru a deveni, precum concetăţenii noştri europeni, mai puţin toleranţi la nesimţire şi tupeu de neam-prost?

Un cetăţean popă

IPS_TeodosieÎnaltpreasfinţitul Arhiepiscop Teodosie al Tomisului este, în sfârşit, anchetat pentru luare de mită şi instigare la fals intelectual. Această cercetare este iniţiată ca urmare a dezvăluirilor unui reporter “sub acoperire” de la România Liberă în urma cărora reiese că Înaltpreasfinţitul a cerut bani şi diverse cadouri pentru înscrierea reporterului la Facultatea de Teologie, fără ca acesta să aibă pregătirea necesară. Înaltpreasfinţitul acceptă această cercetare cu demnitate, ştiindu-se nevinovat, conform comunicatului Arhiepiscopiei Tomisului.

Această stare bruscă de demnitate a ÎPS Teodosie nu poate apărea, după mintea mea, decât în cazul a două situaţii. Fie ÎPS L-a regăsit pe Dumnezeu şi s-a dezis de lumesc, fie jocurile nu au fost încă jucate iar mâinile domniei sale sunt aproape curate. Deşi într-un stat democratic există prezumţia de nevinovăţie, nu pot să evit ceea ce pentru marea majoritate a constănţenilor era evident. ÎPS este cunoscut pentru legăturile strânse pe care le are cu lumea politică şi mai ales cu cea financiară. Se pare că nu este nevoie să îi dăm Cezarului ce este al lui, acest traseu financiar putând suferi modificări în funcţie de regiuni, în acest caz intermediarul fiind chiar ÎPS.

Ceea ce putem spune cu certitudine în acest caz – cert pentru opinia publică dar incert pentru braţul “lung” al legii – este că oricare dintre variantele de mai sus ar fi adevărate noi nu avem decât de câştigat. Astfel, dacă se va adeveri că ÎPS are mâinile curate şi conştiinţa uşoară, nu vom putea spune decât că mai avem în ţara asta cel puţin o instituţie pe care ne putem sprijini moral. Da, în cazul acesta am mai avea o speranţă că morala nu va dispare definitiv de pe aceste pământuri. În al doilea caz în care ÎPS L-a regăsit pe Dumnezeu şi prin el şi demnitatea proprie, nu putem decât să ne bucurăm, efectul re-preasfinţirii acestuia pogorându-se asupra noastră, a tuturor.

Acum, fiind cât se poate de serioşi, ce rol mai joacă Biserica în viaţa noastră programată? Ne doare în cur de mitele luate de ÎPS aşa cum ne doare şi de jocurile politice de fiecare zi. Arhiepiscopi, clerici, funcţionari sau politicieni – pe toţi îi privim cu aceeaşi ochi. Tentaţia este prea mare şi morala prea îngustă pentru a face ceea ce este corect. Partea bună este că nu prea ne pasă. Partea rea este evidentă.

Madonna – culoare fără fond

madonna_lNu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine, când mă gândesc la Madonna, mă doare capul. Nu, nu aruncaţi cu roşii-n mine. Să vă explic cum vine asta. Ei bine, Madonna îmi provoacă dureri de cap aşa cum îmi provoacă şi Guţă, Cătălin Crişan sau Ana Lesko. Muzica ei îmi pare o lălăială obosită ce îndeamnă la superficialitate. Probabil acesta-i motivul pentru care a şi prins la public.

Zilele astea am tot auzit cuvinte de laudă despre divă. În discuţiile purtate cu diverşi dar mai ales cu diverse, mi s-a tot spus că arată bine pentru o babă, că este dinamică, plină de energie, că a reuşit în viaţă, că este o imagine reprezentativă în întreaga lume. Păi tocmai astea sunt motivele pentru care ar trebui ca noi să fim critici la adresa ei.

Ceea ce societatea promovează astăzi este viteza, graba, sclipiciul şi bâlciul fără conţinut. Din păcate nu pot fi de acord cu semnificaţiile care mi se impun zilnic mie ca om. Refuz să cred că trăim pentru a fi eficienţi, rapizi în rezolvarea problemelor. Nu pot accepta ca viaţa mea să fie ambalată în sclipici şi paiete colorate fără sens şi scop. De aceea nu pot vedea partea bună a unui show sau unei persoane care reprezintă cu atâta succes lumea de căcat în care trăim. Suntem învăţaţi de mici să iubim circul, să acceptăm valori sclipitoare dar găunoase. Acum ni se dă circ şi aplaudăm ca nişte oligofreni. Îmi pare rău dar mie personal mi se face silă. Madonna reprezintă toate acestea, precum alţi artişti de succes care promovează frumuseţea Barbie pe bandă rulantă, succesul la mase sau energia vitală debordantă. Nu pot să accept că viaţa unui om cuprinde doar fumul acesta. Ar trebui să ne gândim, chiar dacă nu vrem să vedem, că oamenii sunt şi bolnavi dar şi plini de speranţe, şi egoişti dar şi amabili, şi urâţi dar şi sufletişti. A fi om înseamnă a fi mai mult decât a fi plăcut, de succes sau eficient.

Mi se pare descurajator pentru noi ca oameni că promovăm aceste valori. Astăzi, totul îmi pare un concurs de prost gust. Cine arată mai bine, conform standardelor? Cine este mai de succes? Cine se află în top 10 cel-mai-nu-ştiu-cum şi cât rezistă acolo? Pierdem din vedere că dacă ar trebui să ne tranformăm viaţa într-un concurs, singurul la care ar trebui să participăm este cel cu noi înşine. Restul este deşertăciune.

Dacă există un argument pro-Madonna acesta ar fi că face muzică bună. Mie personal nu mi se pare, însă fiecare are gusturile sale. Dar chiar şi această percepţie asupra muzicii ne spune ce fel de oameni suntem şi care ne sunt priorităţile în viaţă.

În încheiere, nu pot spune decât că sper ca cei 70 de mii de spectatori să se bucure de muzica ei în seara asta la Izvor. Însă cred că majoritatea sunt acolo doar aşa ca să povestească că au fost şi ei la Madonna. După cum spuneam… paiete şi sclipici.

Miliţia de azi, poliţia de mâine.

politia_romanaPoliţia înseamnă protecţie şi pază. Poliţia Română înseamnă “siguranţă şi  încredere”. Ce înseamnă acest lucru pentru mine, un simplu cetăţean plătitor de taxe? Ei bine, dacă în perioada comunistă  Miliţia răspândea teamă şi nesiguranţă, astăzi putem spune că lucrurile s-au schimbat într-o oarecare măsură. Astăzi nu îmi mai este teamă, şi nu mă mai feresc de poliţiştii de pe stradă. Trec pe lângă ei pe stradă sau pe trotuar fără a-mi mai fi teamă că ar putea să mă ridice (cum auzeam când eram mic) sau că ar putea să mă acuze pe nedrept de ceva. Poliţia, astăzi nu prezintă un pericol direct pentru cetăţean. Când trec pe lângă poliţistul român nu-mi mai este frică de el. Astfel, pot spune că mă simt în siguranţă.

Cu toate acestea, această siguranţă este mai degrabă dată de natura pasivă a poliţistului român. Acesta nu acţionează în beneficiul cetăţeanului decât dacă îi este impus ierarhic, dacă legea impune acest lucru şi există o cerere scrisă sau înregistrată electronic în acest sens. Poliţistul român încă se luptă cu vechile mentalităţi, deşi îi apare din ce în ce mai clar că cetăţeanul nu există pentru a-l servi pe el şi că raportul este exact invers. “Organul” nu mai agasează, nu mai cere şpagă (din ce în ce mai rar în ultimii ani), nu mai face mişto de cetăţean în timpul reclamaţiei. Şi spun acestea prin comparaţia poliţistului de astăzi cu miliţianul de ieri. Însă poliţistul mai are mult de parcurs până îşi va înţelege rolul social pe care îl are în România.

Astăzi, poliţistul român lucrează pentru familia sa, pentru facilităţile oferite de Ministerul de Interne, pentru vacanţe mai bune, pentru o viaţă decentă. Din păcate, el nu lucrează pentru o stradă mai sigură, nu acţionează pentru liniştea cetăţeanului şi nici pentru păstrarea liniştii publice. Poliţistul român nu mai este “securist” însă a rămas un birocrat. Legea se aplică cu întârziere şi cu posibilitatea de a fi interpretată în mod convenabil la nivel mai înalt. Poliţistul de pe stradă rezonează cu stăpânirea. Acest lucru s-a întâmplat şi în comunism şi se întâmplă şi astăzi. Poliţistul este acrit de superiorii săi, aceiaşi de ieri, şi se comportă ca atare. Şi de ce să nu recunoaştem, poliţistul român de astăzi nu este unul dintre cei mai şcoliţi cetăţeni. Din păcate nu văd un poliţist român punându-şi probleme etice vis-à-vis de modul în care îşi face “jobul”. Poliţistul român încă se mai uită după fuste pe stradă, îşi face poze cu Ferrari în parcare, mănâncă shaorma în maşină, merge beat cu metroul, se face că nu vede scandalurile de cartier şi şuţii din autobuz. Poliţistul român se confundă cameleonic cu şefii săi dar şi cu cetăţeanul pe care ar trebui să-l protejeze.

Zidiri de lumi

singur__tatea__la_fel_de_d__un__toare_ca_fumatul_sau_obezitatea_0c47508Sub soarele puternic îşi îndreaptă spatele şi păşeşte încrezător către orizont. O voce îi dă putere şi îi confirmă că drumul ales este cel pe care şi-l doreşte, cel care îl va împlini. Nu depune nici un efort, totul decurge natural, parcă aude aprobările mute ale celor din jur. Da, face ceea ce este corect. Privirile celorlalţi îi confirmă statutul şi îl asigură că este pe drumul bun. Dar cel mai important este mărimea care o capătă în ochii ei când ştie că face ceea ce este corect. Aprobarea ei este aprobarea unei lumi întregi. Este clătinarea uşoară a capului pe care o caută de atâta timp. Foamea, setea sau oboseala sunt nimicuri învinse cu uşurinţă când ştie că zâmbetul ei îl urmăreşte undeva din spate. Lumea lui devine lumea lor printr-o împletire ciudată de nuanţe şi sunete ce definesc destine şi întâmplări. Nu simte nici asfaltul fierbinte sub picioarele goale, nici gâtul uscat şi aerul care i se prelinge cu limbi de foc în plămâni. Ea îl aprobă şi puţina lume pe care o ţine în palmă este mai importantă decât lumile deţinute de mai marii zilei. Ea îi venerează lumea şi ăsta este cel mai important lucru.

Merge mai departe. Altă dată, oameni şi destine îl abăteau din drumul său, precum planetele abat corpuri cereşti fără importanţă de la o traiectorie numai de ele ştiută. Acum lumea lui este recunoscută şi are sens. Nimic nu îl mai poate abate din drum. Lucrurile doar se întâmplă fără sens în jurul său şi nu pot pătrunde în lumea lui şi a ei. Puţinul care îl are în palmă este catalizatorul vieţii lui şi ea este cea care îi dă viaţă. Lumea, oamenii şi întâmplările sunt acum undeva departe, fără sens. Există prin ochii ei. Este cuprins de fericirea de a avea sens, de a căpăta un sens prin ea.

Însă ca şi în lumea pe care acum nu o mai vede şi care este parcă ireală, puţinul pe care îl ţine în palmă devine, încet, insuficient şi ea – creatorul nedeclarat al lumii lui – îşi trimite demonii perfecţiunii. Nu au înţeles nici unul din ei că nu pot exista doar prin ei. Zidul orb ridicat în jurul lumii lor se dărâmă sub asaltul lumii celorlalţi, sub tentaţia de a perfecta ceva simplu şi naiv. Zgomote şi lumini, mirosuri şi simţuri uitate demult revin şi îi trezesc încet din reverie, din minunea ce au creat-o şi de care nici nu şi-au dat seama. Pumnul se strânge, iar el reclădeşte ca un nebun zidurile ce se dărâmă continuu. Scrâşnete din dinţi, simte tălpile cum îi ard, sudoarea cum îi curge pe faţă şi reclădeşte ziduri ca un lunatic care a uitat cine este şi care îi este drumul. Nebunia îl orbeşte şi nu vede că lumea lui, a lor, nu mai este. Clădeşte ziduri pe care nici ceilalţi, nici ea şi nici el nu le mai pot escalada. Este linişte şi este singur. Vocile pe care le aude acum îi spun că a salvat ceva din el iar lumea este acolo, afară. Nimic nu îl mai poate atinge. Este un nebun amorţit care a uitat cine este. Sudoarea se usucă încet şi o linişte ciudată acoperă lumea. Lumea lui sau a tuturor? Cine ştie… Un cântec ciudat îi sună în mintea amorţită. A auzit-o demult.

“There is no pain, you are receding. / A distant ship smoke on the horizon. / You are only coming through in waves. / Your lips move but I cant hear what you`re sayin`“

Îi vine să urle însă pe faţa imobilă apare doar o grimasă, un zâmbet ciudat şi gol. În pumnul lui totul este rece. El este rece şi nici un zâmbet nu îi urmăreşte destinul.

“When I was a child I had a fever. / My hands felt just like two balloons. / Now I got that feeling once again. / I cant explain, you would not understand.”

Gâtul nu îl mai arde şi noduri îl împiedică să înghită. Ar plânge dar nu poate. Tot ce i se întâmplă îi este parcă indiferent. Parcă totul se petrece undeva departe, pe un alt tărâm. Parcă totul a fost un vis.

“This is not how I am. / I have become comfortably numb.”

Vocea se urcă în aer şi sunetul se împrăştie neauzit peste zidurile din întreaga lume. Muzica nebuniei se loveşte şi reverberează straniu peste o lume de faguri cu ziduri ce închid oameni şi destine.

 Era o vreme când păşeau încrezători. O voce le dădea putere. Acum nu se mai aude.

Invazia binelui

476098132_0f1452350e_oTe trezeşti dimineaţa. Bodogăneşti şi înjuri în gând. Este 7 dimineaţa şi trebuie să îţi intri în pielea de uărcăr cuminte. Te speli, te brebeneşti şi pleci la mama naibii într-un cub anost şi uniform. Pe drum te confunzi cu restul dobitocilor cu capete plecate, feţe cârpite de somn şi grimase încremenite din ziua de ieri. Turma merge ceas. În micul infern personal de la job eşti rotiţa care serveşte sistemul şi de care acesta se poate descotorosi oricând. Importanţa ta este iluzorie şi întreţinută ca motivare exterioară. Nu valorezi nici cât o ceapă degerată iar cel care îţi spune altfel fie te pupă în cur fie, dacă ai ţâţe mari, vrea să te cunoască mai bine. Dacă îţi închipui că timbildingurile alea de rahat sunt o răsplată bine-meritată pentru efortul depus înseamnă că eşti bou şi nu înţelegi că sunt doar o altă metodă de manipulare a oligofrenilor corporatişti. Îi poţi spune responsabilizare dar nu este decât felul în care lanţurile se strâng mai tare si biciul sună mai dulce. Oricum ai da-o, căcatul pute la fel indiferent în ce este ambalat. Stai în cubul tău şi te gândeşti că nu îţi mai adie nici o idee prin minte. Vezi tabele, grafice, marketing şi vânzări. Noţiuni de rahat care altădată nu valorau pentru tine nici măcar cât pet-ul de Noroc. Toate astea îţi fac creierii ţăndări şi îţi acoperă încet creierii tâmpi. Sorescu, Hemingway, Eminescu, Steinbeck sau Steinhardt au dispărut într-o mare de rahat care pune stăpânire pe tine. Morisson sau Enescu au fost goniţi de putoare demult.

Lobotomizat, abia aştepţi să părăseşti haznaua cu imbecili pentru a încerca să îţi reaminteşti cine eşti. Limba ceasului arată ora visată şi, parcă pavlovian, toţi încep să mişune în speranţa regăsirii de sine. Cu sinele îngropat în rahat şi mintea funcţionând “corespunzător” nu îţi poţi aminti decât câteva evenimente simple care nu necesită efort în reproducerea lor. Singurele lucruri pe care ţi le reaminteşti ca reprezentându-te sunt condiţionate de presa zilnică şi discuţiile idioate de la muncă: shopping, bere, achitat facturi, pregătit masă, duş, futut programat. Ai uitat de statul în parc, de citit o carte, de mers la concert, teatru sau operă. Pavlov te îndeamnă să bei aceeaşi bere din fiecare seară, să cumperi aceleaşi prostii fără sens, să faci aceleaşi drumuri şi aceleaşi lucruri. Cu privirea tâmpă te întorci acasă. Viaţa ta de roboţel cuminte se revarsă din cubul puturos din clădirea din sticlă peste tot în viaţa ta, în ceea ce faci şi spui. Ai uitat cine eşti şi ce faci. Doar exişti.

Să mâncăm bine!

cornerCând vizităm un orăşel nu prea vizitat şi cu resurse limitate pentru locuitorii săi, nu ne aşteptăm să descoperim cluburi/baruri/cafenele/restaurante prea bine reprezentate. Mă refer la faptul că ne-am aştepta ca servirea, sortimentul de băuturi/mâncăruri şi decorul unor astfel de locaţii ar lăsa de dorit şi cu siguranţă nu ar răspunde unor standarde fiţoase.

Ei bine, se pare că subsemnatul s-a înşelat în această privinţă. Nu mică mi-a fost mirarea când, în urma unei vizite în oraşul Făgăraş, am descoperit că provincia poate bate la poponeţ cu lejeritate fumurile capitalei. Este vorba despre restaurantul “The Corner” poziţionat foarte inspirat la etajul I al unui bloc în buricul Făgăraşului, cu vederea spre cetate. Faţada – vitrină dă către piaţa centrală a oraşului iar seara oferă o privelişte perfectă pentru a admira mersul încet al oraşului. Deşi intrarea în restaurantul propriu-zis este oarecum neobişnuită – practic o intrare într-un bloc – bunul simţ şi atenţia chelneriţelor te bine-dispun încă de la intrare. Acestea sunt completate de bunul-gust al decorului şi atenţia pentru frumos ale întregului restaurant. Amabilitatea este la ea acasă iar serviciile sunt ireproşabile. Într-adevăr se poate spune că beneficiezi de toată atenţia fără a ţi se sufla în ceafă iar recomandările privind meniul, deşi nu profi la cel mai înalt nivel, sunt de foarte mult bun simţ şi fără a fi susţinute cu insistenţă agasantă ca în alte localuri.

Deşi m-aş fi aşteptat ca restaurantul, în cazul în care ar fi fost descoperit în Bucureşti, să practice nişte preţuri piperate, am fost uimit să descopăr că preţurile sunt cel puţin rezonabile. Astfel, pentru o masă în două persoane am achitat 100 de lei. Bacşişul ţine de mâna fiecăruia, deşi trebuie să menţionez că am lăsat mai mult de clasicul 10% tocmai datorită serviciilor excelente şi prezenţei agreabile a chelneriţei. De asemenea, am observat că modul de raportare la client era generalizat, toţi angajaţii comportându-se ireproşabil.

Poate vă întrebaţi cu ce ne-am potolit foamea. Ei bine iată: ciorbiţă de văcuţă cu tot tacâmul (adică smântână, ardei, pâine de casă caldă, etc) – 2 porţii; pui cu lămâie şi miere garnisit cu piure; pui cu ciuperci în sos de vin alb cu anghinare and something (nu mai ştiu cum îi spune – specialitatea bucătarului din acea săptămână); salate de bureţi muraţi; o sticlă de vin alb demisec Sauvignon Blanc, Domeniile Segarcea, 2008. Muzica şi antrenul din partea casei. Deşi poate pare puţin, pentru un mâncău ca mine, porţiile au fost mai mult decât suficiente şi nu am mai putut răspunde afirmativ la recomandările de desert. De asemenea, trebuie să spun că bucătarul – să-i spunem Moise – a făcut minuni cu bucatele care ne-au amuţit pentru aproximativ 1 oră.

În încheiere, vă recomand ca – în cazul unei treceri prin Făgăraş – să nu rataţi această haltă pentru stomacul şi buna voastră dispoziţie. Recomand o vizită seara, în linişte şi cu oraşul la picioare. Adresa: Bdul Unirii, Bloc 1, mezanin, Făgăraş. Mai pe scurt, Centrul Civic Făgăraş, The Corner.

Măsura mărimii

   Ca orice generalizare, a spune că mărimea contează, nu poate constitui decât un clişeu verbal, o afirmaţie generală fără argument. Pentru a înţelege dacă mărimea contează sau nu, cred că este necesar să înţelegem că o astfel de afirmaţie trebuie asociată unei persoane / obiect / context pentru a avea sens.

   Mărimea contează în funcţie de scopul pe care îl are de atins obiectul respectiv. De exemplu putem vorbi despre mărimea maşinii, contului, casei, a bibliotecii sau – de ce nu ? – a curului, ţâţelor sau pulii. În funcţie de context, mărimea poate conta sau nu. Nu putem vorbi despre mărime doar în sens negativ sau pozitiv. Mărimea, în calitatea de criteriu definitoriu al cuiva / ceva nu poate constitui decât o mică parte din acel ceva. Obiectul sau persoana care deţine o anumită mărime, cu siguranţă nu este reprezentată doar de această calitate, adică de mărime. O persoană sau un obiect este suma calităţilor şi defectelor pe care le deţine. De aceea, ar fi eronat să catalogăm sau să judecăm pe cineva sau ceva doar prin prisma unei singure calităţi. Întregul ar avea de suferit iar imaginea noastră ar fi distorsionată. Astfel, din această perspectivă, mărimea nu contează, ci mai degrabă întregul are importanţă.

   Însă, cu toate acestea, mărimea poate conta. Există momente când, pentru obţinerea unui anumit rezultat, este absolut necesar un obiect / persoană de o anumită mărime. Iar fără caracteristica respectivă nu se poate atinge acel rezultat. Este evident că într-un astfel de caz mărimea contează.

   Însă ceea ce este important, şi cred că omitem zilnic acest lucru, este faptul că o anumită mărime nu este definitorie pentru o persoană. Persoana respectivă este mai mult decât acea unică caracteristică. De aceea, de multe ori, deşi alergăm după mărimi, căutăm altceva ce nu se poate ascunde în golul ascuns de măsuri. Spunând acestea, mă refer nu numai la mărimi dar şi la cantităţi. Suntem obsedaţi de cantitate şi nu de calitate. Încercăm să umplem golurile din ce în ce mai mari din vieţile noastre cu mărimi şi cantităţi. Din păcate, acestea nu pot satisface setea de nou indiferent de cât de mari sunt. Saţietatea ne-o putem potoli doar cu calitate. Şi spun acestea gândindu-mă că orice muzică bună se ascultă cu volumul dat în limite rezonabile pentru a putea fi “ascultată” şi orice muzică proastă suplineşte lipsa de mesaj/sens cu volumul dat la maxim. Minţile educate caută calitatea lecturii, a unei conversaţii inteligente sau a liniştii meditative iar minţile amputate se împlinesc prin mărimea casei, maşinii sau contului bancar sau, cel mai des, prin consumism oligofren.

   Deci, contează mărimea? Se pare că da. Însă nu aş putea spune dacă este rău sau bine. Depinde de perspectiva pe care o avem fiecare asupra vieţii. Sau cum ar spune un amic de-al meu: depinde de care parte a pulii te afli.