Trăiri balcanice în faţa ştirilor

mai 20, 2009 • Idei fertile, Promo • motzoc

Se întâmplă în România astăzi, conform ziarelor.

Prinţul Akishino şi Prinţesa Kiko se întâlnesc cu Băselu.

Sărumâna, o măslină, o atenţie. Arigato, I lav iu, te pup. Vorbim pe mess.

Nişte casieri de la Vama Giurgiu au fost reţinuţi pentru luare de mită.

Reţinuţi cam cum i-ar reţine cineva vorbăreţ la telefon. Ne scuzaţi, se poate? Ştiţi că suntem cu controlul… A, n-aţi făcut nimic? Ne scuzaţi, nu vrem să vă reţinem mai mult. Sănătate şi să vă trăiască aia mică.

Fiica unui locotenent de-al lui Cozma s-a sinucis.

În acelaşi timp, cumnata unui individ care l-a cunoscut pe vărul lui Botezatu într-o cofetărie are gâlci şi şi-a luat liber de la muncă.

Nicu Constantin ne asigură că nu a murit încă.

Noi îl asigurăm că moartea este inevitabilă. Chiar şi a dânsului.

ArcelorMittal Hunedoara îşi opreşte din nou activitatea.

Încă de câteva ori această ştire şi acest fapt va deveni banal ca şi şomajul tehnic constant şi autoimpus al oricărui român.

Terenurile cultivate cu cereale sunt afectate de secetă şi îngheţ.

A câta oară? Şi de ce suntem informaţi abia acum?

În Cişmigiu se împart îmbrăţişări moca.

Basmutiile, pedofilii, libidinoşii, etc sunt invitaţi să se perinde pentru câteva zile prin Cişmigiu. Astfel vom avea o faună completă în spaţiul în care înainte erau doar manelici, pisi şi doamne cu cercei papagal.

Naşii de la CFR au primit doar jumatate din salariu.

Astfel putem declara cu seriozitate că au ajuns să primească salariul mediu pe economie. Nu putem aprecia şpăgile primite de la călători, însă cu siguranţă nu vom fi surprinşi dacă va trebui să plătim bilet la casa de bilete şi taxa de scaun la naş.

Două echipe de liceeni din România au câştigat un concurs NASA.

Tema concursului “Cum putem trăi în nori”. Elevii români au dat dovadă de o vastă experienţă.

Săracii României se înmulţesc cu încă 370.000 de persoane.

Înseamnă că au plecat şi ultimii care mai munceau. Şi nu au stins lumina.

O fi bine, o fi rău …

Schimbarea si noi

mai 19, 2009 • Frustrări din cartier, Jumătatea plină, Promo • motzoc

93ba52bc-c283-4fd6-b3e6-6ffb577ca10e_w203_s Este ciudat cum cotidianul îţi influenţează percepţia asupra lucrurilor care te înconjoară zilnic. Ar trebui să scriu acest articol observând jumătatea plină a vieţii noastre de zi cu zi. Nu pot spune decât că îmi este foarte greu. M-am obişnuit să observ grotescul, mizeria, opulenţa şi prostul gust într-un asemenea grad încât frumuseţea, bunul simţ, discreţia sau curăţenia rămân aproape în mod constant în plan secund. Şi cred că aceasta este o problemă generală la noi, românii. Ne scăldăm în această lătură socială, ne obişnuim cu această stare de fapt încât dacă realitatea noastră dă semne de îmbunătăţire căutăm disperaţi mizeria, sordidul pentru a ne simţi din nou “ca acasă”.

Cred că am stat aproape un sfert de oră ca să pot găsi perspectiva paharului plin. Greu, foarte greu. Însă, dacă nu ne complacem şi vrem mai mult cred că putem găsi toţi acelaşi răspuns. Frumosul, confortul, plăcerea şi tot ceea ce ar însemna “jumătatea plină a paharului” porneşte strict din noi.
Nu cred că schimbarea vine din impunerea unui anumit model celorlalţi. Schimbarea, chiar şi socială, derivă din oameni, din cine suntem şi cum ne manifestăm în raport cu ceilalţi şi cu sine. Cred în schimbarea autoimpusă. Cred în schimbarea pe care o naştem fără să ne dăm seama atunci când suntem nemulţumiţi de noi dar suntem fericiţi de ceea ce facem. Fericirea nu naşte orgolii, nu naşte veleităţi, nu acumulează valori ci le îmbunătăţeşte pe cele deţinute deja. Un om fericit este totdeauna atent la cei din jur. Un om fericit nu-şi risipeşte timpul cu jocuri de culise ci oferă mulţumire şi celorlalţi.

Mediul în care trăim rezonează cu ceea ce simţim şi facem. Însă, dacă acest lucru nu se întâmplă, tindem să modificăm acel mediu astfel încât acesta să se potrivească realităţii percepute de noi. Ce ar putea ieşi rău dacă suntem fericiţi?

Cred că este foarte important să nu uităm că nu putem schimba nimic din ceea ce se găseşte în jurul nostru. Tot ceea ce putem schimba suntem chiar noi. Schimbându-ne pe noi nu putem decât să propulsăm înainte societatea în care trăim. Schimbarea socială nu poate fi autentică decât dacă este înţeleasă, trăită personal.

Credeţi că se întâmplă acest lucru în România? Eu cred că da.

Datorită jobului am reuşit în ultimul an să ajung de mai multe ori în Republica Moldova. Mentalitatea simplistă – minimalizându-se implicaţiile oricărei acţiuni, discursul comunist, şpăgile pe faţă, nesimţirea, rasismul sunt la ele acasă. R. Moldova este România de acum 15-20 de ani. Nu, acesta nu este un concurs între două state cu aceeaşi naţiune, ci doar cred că astfel se poate înţelege mai uşor diferenţa dintre oamenii schimbaţi şi cei care nu au avut această şansă, între societatea în care trăim noi şi cea din Moldova. Din păcate, de multe ori nu vedem schimbarea, nu vedem diferenţele pentru că trăim în acelaşi loc majoritatea vieţii noastre. Principala diferenţa dintre noi de atunci şi noi de acum este că atunci nu vedeam sau ne prefăceam că nu vedeam. Cred că asta este principala caracteristică a românului comunist şi a celui postdecembrist: orbirea. Eram orbi şi nu vedeam mai mult decât aveam voie, nu gândeam mai mult decât ni se permitea sau decât am fost învăţaţi să gândim. Astăzi vedem urâtul, vedem nedreptatea. Şi chiar dacă nu toţi, suntem destui care ne revoltăm, care vrem mai mult. Credeţi-mă, este mai mult decât sperau părinţii noştri. Este mult prea puţin pentru generaţiile care vin. Şi asta mă bucură nespus. Nemulţumirea lor de acum mă bucură pentru că îşi vor căuta mulţumirea mai târziu. Vor continua schimbarea. Mârlanii, ipocriţii, profitorii, descurcăreţii, etc vor dipărea încet în hohotele noi generaţii. Mă bucur că sunt nemulţumit în continuare şi mă bucur că am prieteni nemulţumiţi. Încă mai avem speranţe.

Las-o, bă, că merge-aşa!

mai 15, 2009 • Martor şi tartor, Promo • motzoc

muncitori De câte ori nu vi s-a întâmplat să daţi peste afirmaţia “Las-o, bă, că merge-aşa!”?

Ei bine, căutam prin Obor o cutie de plastic aplicabilă pe un perete astfel încât să pot acoperi nişte fire care, oricum, nu ar fi avut ce să caute acolo. Ajungând în Obor întreb ceva lume şi ajung la un nene, pesemne patronul SRL-ului respectiv, pe care îl întreb dacă are un astfel de panou (precum cele electrice) care să îmi poată masca cât mai rezonabil măţăraia de pe zid. Dânsul îmi arată câteva modele cu fereastră care, binenţeles, m-au nemulţumit din moment ce aveam în continuare vedere către măţăraie. Îi explic încă o dată omului ce aş dori. Replica dânsului a fost pe atât de neaşteptată pe cât era dintr-o altă lume pe care o credeam uitată: “Eeeee, o vreţi şi frumoasă şi devreme acasă!”. Am plecat.

Din păcate, aceasta este mentalitatea românească. De ce am face ceva util şi frumos, când putem foarte bine să ne rezumăm doar la util şi la frecat menta? Asta îmi aduce aminte de diferenţele dintre oraşele vest –europene şi cele româneşti. Într-adevăr, în oraşele noastre găsim cam tot ce ne este util în viaţa de zi cu zi. Însă rar găsim pe cineva care să fie măcar satisfăcut de estetica oraşului. Suntem adepţii lui “lasă că merge şi aşa”, ai lui “om vedea noi mai încolo”. Din păcate nu realizăm că nu facem decât să ne punem nouă înşine piedică. Efectul alegerii noastre, deşi întârziat, va apărea cu siguranţă. Preferăm să facem lucrurile pe jumătate sperând că va apărea cineva din urmă şi le va repara.

Însă nu acesta mi se pare cel mai rău lucru ci faptul că ne aşteptăm ca şi ceilalţi să se manifeste ca noi. Nu tolerăm un alt tip de comportament care, la urma urmei, poate creea noi valori de care se pot bucura toţi cei din jur. Cei care oferă ceva comunităţii sunt consideraţi fie proşti, fie că au un interes ascuns. Din păcate, acest lucru nu este departe de adevăr. Însă, cu siguranţă există şi persoane dezinteresate.

Ceea ce nu am făcut până acum şi vă propun să facem de acum încolo este să ne manifestăm dezaprobarea faţă de aceste rahaturi care ne bombardează zilnic. De ce să suportăm zicalele de doi lei şi înţelepciunile de mahala care transmit doar non-valori? De ce să suportăm mitocănia şi prostul – gust care ne sunt impuse cu tupeu. Haideţi să arătăm şi noi cum se vede viaţa prin ochii unuia care vede şi altceva şi care vrea lucrurile altfel. Vă spun, ei sunt cei obtuzi, limitaţi şi pentru care viaţa ascunde atâtea enigme. Am impresia uneori că bunul simţ de care dăm dovadă şi pe care nu-l impunem ca regulă începe să fie considerat prostie. Ei bine, poate ar fi bine să arătăm că existăm şi că ei ne deranjează. Oricare ar fi discuţia dintre noi şi ei, sunt sigur că putem argumenta mult mai coerent decât ei.

Românii, trendul şi maimuţele

mai 14, 2009 • Idei fertile, Jumătatea plină, Promo • motzoc

În România de astăzi, dacă nu asculţi manele, dacă nu îţi plac micii, berea la PET în exces, mizeria din faţa blocului, budele pline cu căcat şi miros de clor înseamnă că nu te integrezi. Dacă nu suporţi glumele de 2 lei de pe stradă, flegmele sonore, bădăranii care pipăie femeile în tramvai şi cei care se pişă pe garduri în văzul tuturor înseamnă că eşti cu nasul pe sus, că vrei prea multe de la cei de lângă tine.

Da, suntem puţini cei care ne revoltăm, care reacţionăm la ce se întâmplă în jur. Comunismul, după cum spunea Bilă în editorialul său, a lăsat urme adânci în mentalitatea românului, afectând curajul, bunul simţ şi dorinţa de mai bine. Suntem puţini cei care dorim să trăim decent, care dorim curăţenie, politeţe, siguranţă pe stradă. Tot puţini suntem cei care ne dorim mai mult şi care nu suntem fascinaţi de false valori.

Deşi poate părea fără speranţă o luptă inegală între “cei mulţi” şi “cei puţini” cred că putem privi lucrurile şi din altă perspectivă fără a risca să ne minţim. Cred că purtătoarele de cercei papagal şi burtoşii de neam prost, deşi mulţi pot fi uşor influenţaţi. Masele, în general, cu cât sunt mai omogene cu atât sunt mai uşor de manipulat. Comportamentul consumerist al concetăţenilor noştri este uşor manipulabil. Ca dovadă a acestui fapt avem tipologiile de consumator de mall, de hypermarket, de bere – mici – manele, de maşini bengoase, etc. Suntem o naţie căreia îi place să se dea mare, avem în sânge “show-off-ul”, briz-briz-urile sunt mai importante decât tencuiala casei care stă să cadă peste noi. Mâncăm pe pâine trendurile. Suntem cunoscători de brand-uri de milioane deşi mâncăm jumări pe pâine. Stăm în chirie într-o garsonieră din Berceni şi avem la scară Merţ nu ştiu de care. Ce îi face pe oameni să renunţe la confortul de zi cu zi în favoarea unei maşini cu 200 de cai putere? Ce îi face pe oameni să renunţe la confort pentru un telefon ultimul răcnet care oricum se va devaloriza în următoarele 6-12 luni?

Cred că oamenii, maimuţe sau nu, vor să fie altfel decât ceilalţi. Cred că oamenii vor să fie recunoscuţi, apreciaţi, vor să devină modele. Din păcate, marea majoritate nu sunt decât nişte maimuţe care imită ceea ce văd sau aud la ceilalţi, nefiind în stare să creeze, să inoveze sau să îmbunăteţească ceea ce primesc de la cei din jur. De aceea, în micul creier pe care îl deţin aceştia, diferenţa dintre ei şi ceilalţi poate fi făcută doar de cantitate. Eu am case mai multe şi mai mari, am mai multe femei şi mai frumoase, eu beau mai mult şi băuturi mai scumpe, merg în vacanţe mai lungi, mai scumpe, mai departe de ţară, am maşină mai mare, mai scumpă, recent apărută. Valoarea obiectelor nu mai este dată de utilitatea lor, de valoarea pe care o pot produce. În schimb valoarea este dată de cantitate, de renume şi mai ales de raritatea obiectului în aria în care trăieşte respectiva maimuţă.

Ei bine, repetând, suntem “puţini”. Suntem o raritate. Aceasta este partea plină a paharului realităţii româneşti. Avem un uriaş potenţial pentru a deveni un trend. Şi de ce nu? Cu siguranţă nu putem învăţa maimuţele principiile unei convieţuiri civilizate. De ce n-am folosi chiar acest comportament primitiv de imitare şi de acumulare a tot ceea ce este rar, nou, ieşit din comun. Trebuie să recunoaştem: sunt ieşite din comun bunul simţ, altruismul, politeţea, discreţia. De ce nu am face din acestea un brand. Haideţi să ne branduim. Haideţi să ne creem o imagine elitistă. Să fim noul trend românesc. Să rupem gura târgului, zic.

Vor dori să fie ca noi, se vor călca în picioare să ne privească, ne vor aplauda când vom pleca dimineaţa la muncă şi ne vor lăsa să stăm pe scaun în metrou. Imaginaţi-vă numai, vor opri manele de pe mobil pe stradă când vor trece pe lângă noi şi îşi vor întoarce ochii în jos, privindu-şi ruşinaţi şlapii.

Haideţi, măcar pentru ultima imagine, şi tot ar merita…

Atitudinea Cioburi

mai 11, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • motzoc

cioburi

Toţi avem motivele noastre să luăm atitudine, pasivă sau dinamică, în faţa acţiunilor celorlalţi. Însă de ce o atitudine “Cioburi”? Pentru că suntem nemulţumiţi. Pentru că ne-am săturat să ni se interzică fără argument, să fim “îndrumaţi” fără a fi întrebaţi, să constatăm aceleaşi atitudini şi stări de fapt fără a reacţiona sau – pur şi simplu – pentru că simţim nevoia de schimbare în mai bine. Dacă altora nu le pasă, vom lupta pentru noi şi pentru cei ca noi. Ne-am săturat de status-quo-ul social de astăzi şi de ieri, de mentalităţile rigide, de închistarea în trecut, de interdicţiile de bon-ton, de epidemia de prostie. Nu, ţara nu ne vrea proşti. Ei ne vor proşti.

Suntem “altfel” decât majoritatea oligofrenă şi vrem să arătăm că suntem cei care construiesc idei şi realităţi, cei care visează şi caută soluţii. Suntem cei care cred în mai bine, care vor să lase o urmă durabilă. Vrem să păşim în viaţă fără ruşine, să ne păstrăm verticalitatea şi bunul simţ în raportul cu celălalt, să învăţăm de la alţii fără a ni se impune.

Noi, aştia “puţini”, ştim că a trăi înseamnă mai mult. Înseamnă mai mult decât politică de mahala, sclipici trecător, seminţe pe jos, gunoi aruncat pe geam, gălăgie fără conţinut, pumni şi scuipaţi în faţă. A trăi înseamnă mai mult decât a consuma orice şi oricât, a învinui sau a face mişto aiurea sau a fi ostentativ. A trăi nu înseamnă a acumula, a strânge pentru a umple golul interior. Vrem calitate şi nu cantităţi, vrem să ne contruim pe noi şi să oferim alternative celorlalţi.

Tot noi, ăştia “puţini”, vrem ca cei care vin din urmă să se păstreze curaţi şi să nu renunţe la vise, să clădească ce nu am putut clădi noi. Dacă noi ne vom rata şansa de a lăsa în urmă ceva bun, trebuie să luptăm ca cei ce vin să aibă o şansă reală pentru a deveni mai buni.

Ne dorim ca românul să nu mai fie “descurcăreţ”, mârlan, plin de el şi atoateştiutor. Ne dorim ca românul să înţeleagă că are limite şi că nu în fiecare dintre noi se ascund Eminescu, Brâncuşi, Enescu sau Mihai Viteazu. Suntem ceea ce facem şi spunem şi nu ceea ce au făcut şi spus premergătorii noştri.

Nu mai vrem naţionalism care se bate cu pumnul în piept, nu mai vrem mici, peturi de bere şi muştar pe maiou, nu mai vrem clădiri de sticlă în locul spaţiilor verzi. Nu mai vrem minciuni care ne jignesc inteligenţa şi nu mai vrem să fim asistaţi social. Nu mai vrem răspunsuri ca “de-aia”, “E de la ei…”, “Asta e…”, “Ce să-i faci…”, “Aşa trebuie”, “C-aşa e bine…”, “Ne-nţelegem noi…”, etc. Vrem oameni care au întrebări, îndoieli şi argumente, vrem dezbatere şi nu pumn în gură. Vrem oameni plini de viaţă şi care îşi reclamă drepturile. Vrem ca gandirea atipică să fie ascultată, vrem ca underground-ul să fie firesc şi nu pentru speriat copiii.

Ce este o atitudine “Cioburi”?

Suntem diferiţi şi totuşi împreună. Vrem aceleaşi lucruri în mii de feluri diferite. Suntem sparţi în mii de cioburi de idei, viziuni, percepţii şi vise. Dar toate au acelaşi scop. Împreună putem re-creea realitatea şi vieţile noastre. Vrem să gândim împreună pentru a construi un nou caleidoscop al vieţii. Suntem cioburi care învaţă să spună “NU, ajunge!”.

Jumătatea plină a nepăsării

mai 6, 2009 • Frustrări din cartier, Jumătatea plină, Promo • motzoc

fea_3rd_smoke Astăzi am sarcină de redacţie să observ partea plină a paharului din viaţa socială românească. Efort intelectual care poate fi susţinut cu greu în România. Din păcate nu pot spune că îmi mai pasă prea mult de ce se întâmplă în jurul meu. De aceea nu pot spune că văd jumătatea goală şi, prin comparaţie, nici pe cea plină a paharului. Dacă nu mă pot raporta la social, poate voi reuşi măcar să mă raportez la sine.

Cred că toţi trecem prin astfel de perioade de nepăsare totală. În Vamă stăteam în curul gol la soare într-o beţie perpetuă. Lenea introspectivă era omniprezentă, chiar şi în pasul târşâit către dozatoarele de bere. Nepăsare se cheamă şi statul la stop cu privirea aiurea, auzind undeva departe nişte claxoane şi vociferări fără sens. Tot nepăsare totală înseamnă fumul verde şi sprintul vieţii pe lângă tine. Nepăsarea rulez sau e true. Mă rog … nu cunosc trendurile. Înţelegeţi voi …

Durerea asta de bască, dacă nu este autoimpusă, este ambrozie dumnezeiască. Zău aşa. Te faci mic acolo în tine şi viaţa nu mai intră în coliziune cu tine. Stai pitit şi vezi tot ce se petrece în jur. Dar totul este undeva departe. Este un film. Dacă este unul prost sau bun nu are nici o importanţă. Oricum totul se stinge imediat din lipsă de interes. Totul, înafară de nepăsare, este fără sens. Singurul scop nedeclarat şi nesesizat este nepăsarea.

Nu obosiţi să vă prefaceţi că vă pasă? Mă jur că mă prefac, 70-80% din acţiunile mele fiind prefăcute. Nu îmi pasă de copiii orfani, de războaiele din Africa, Asia sau de violenţa în familie. Nu îmi pasă de foametea / sărăcia globală. Mă lasă rece corectitudinea politică, evreii, gay-ii, ţiganii, holocaustul, 9/11, toate celelalte prostii cu implicaţii politice şi sociale. După cum spuneam, nepăsarea este puternic interiorizată. Exteriorul este neglijabil.

Socialul este un stimul constant, care devine enervant în persistenţa sa. Nu mă regăsesc în el. Unde dracu sunt eu? Doar nu sunt acolo, ci mai degrabă aici. De aceea astăzi am stat la o şuetă cu mine însumi. Prostii, bagatele, tot felul de nimicuri am discutat. A fost bine. De-aia şi zic, nepăsarea este jumătatea plină a paharului.

E aşa ceva în aer, care te face să ţi se fâlfâie. Când mă prefac că nu îmi pasă fie adopt o faţă tâmpă fie una academică – depinde de conlocutor. Mă uit acum în oglindă şi constat că am o faţă autentic nepăsătoare. Adică cum, m-aş întreba. Păi privirea aia de se uită prin tine, dar care nu te citeşte, ci doar aşa – zboară de colo – colo. Parcă transpare şi senzaţia asta de ecou interior. Adică senzaţia aia când cineva îţi spune “Ai terminat raportul ăla?” şi tu nici nu poţi să înţelegi ce spune darămite să răspunzi. Tot ce îţi răsună în cap e “Ai terminat raportul ăla? … Ai terminat rapor.. ? … Ai termin .. ? … Ai… ?”. Dar cuvintele nu se leagă, nu pot fi asociate nici unui concept logic. Tot ce poţi răspunde la finalul ecoului e ceva de genul “Îîîîî?”. Şi asta anemic şi fără suflu.

Sau altă descriere a nepăsării. Imaginaţi-vă cum v-aţi simţi după vizionarea consecutivă a tuturor congreselor lui Ceauşescu. Privirea tâmpă şi băluţa din colţul gurii definesc nepăsarea. Dar revin, exteriorul sau aparenţa sunt neimportante. Stai în tine, acolo, pe scăunelul de la coada de lapte şi freci mentosanul. Nu te interesează aparenţele, părerile altora. Ţi-e cald şi bine – cam ca la origini.

Ce ne pasă…

Fratele ungur și românul fără oi. Sau "Bă, tu vrei să-mi furi calu'!"

februarie 17, 2009 • Editorial, Politica e un pornostar • motzoc

Preşedintele Traian Băsescu a declarat sâmbătă, la finalul discuţiilor cu autorităţile din judeţele Covasna şi Harghita, că nu este de acord cu autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc şi a făcut un apel către administraţia locală „să păstreze discuţiile în limitele Constituţiei”.
„Mi-ar plăcea ca UDMR să fie un partener loial al unei discuţii despre cele două judeţe şi nu doar un profitor de voturi”, a spus Traian Băsescu. „Am o oarecare istorie în relaţia cu UDMR, cel puţin în ultimii ani, dar eu am fost oricând gata să trec peste acest lucru. Dacă au complexele cooperării şi le place să stea în alianţă, rămâne să opteze în continuare”, a completat şeful statului.
În replică, Gyorgy Frunda a declarat: „De multe lucruri am fost acuzaţi noi, ungurii, de România, în ultimii 19 ani, dar de neloialitate faţă de partenerii de guvernare sau de coaliţia în care eram, niciodată. Am fost întotdeauna parteneri loiali, am participat la eliberarea programului de guvernare şi ne-am păstrat cuvântul dat. Niciodată nu am fost profitori, ci am fost constructori”.
În ceea ce priveşte autonomia Ţinutului Secuiesc, Frunda a ţinut să facă o serie de precizări: „Autonomia locală e autonomia localităţilor, autonomia teritorială e cea ce numim ‘administraţie locală’. Autonomia teritorială nu este pe criterii etnice.”
„Dacă în România vrem să facem o autonomie reală, înseamnă că România trebuie reîmpărţită şi, în loc de 40 de judeţe prea mici şi nefuncţionale, să creăm 12-15 judeţe mari, sau districte. Preşedintele, în modificarea Constituţiei, vorbea de 9-12. Dacă accept acest lucru, trebuie să accept că vom avea o regiune în România în care comunitatea maghiară va fi numeric majoritară”, a completat acesta. (sursa: realitatea.net)

Analiză pe text:

Băselu acuză UDMR că nu este un partener loial şi că se comportă precum un profitor de voturi. Frunda răspunde că ei, ungurii (atenţie! Nu UDMR) au fost acuzaţi de România în ultimii 19 ani de multe lucruri dar nu de aşa ceva.
1. Băselu a acuzat UDMR şi nu ungurii. Faptul că Frunda se identifică cu ungurii nu înseamnă că ungurii se identifică cu UDMR. Acuzaţia lui Băselu este strict una politică şi nu etnică. Deturnarea afirmaţiilor către o temă etnică este o manipulare de doi lei care provoacă sentimentul naţionalist şi aşa inflamat în contextul social actual. Însuşi faptul că Frunda adoptă o astfel de strategie manipulatoare nu face decât să ne îndemne să credem că fie doreşte să agite spiritele interetnice, fie pur şi simplu consideră că este calea ce mai uşoară către mai multe voturi. Oricare ar fi resortul acţiunilor sale, acesta confirmă afirmaţia lui Băselu că UDMR este un profitor.
2. UDMR consideră că este un constructor şi nu un profitor. Am demonstrat mai devreme că UDMR este un profitor. Dar este UDMR un constructor? UDMR a fost alături de guvernările care s-au perindat de-a lungul timpului. A avut oare UDMR vreo iniţiativă notabilă benefică României? A susţinut oare UDMR în vreun fel eforturile României în progresul de după Revoluţie? Din păcate nu pot decât să afirm că UDMR a susţinut doar propriile interese şi pe cele ale etniei maghiare fără un interes deosebit pentru ceea ce înseamnă România. Prin urmare, putem spune că UDMR este un constructor, însă un constructor de stat în stat care nu recunoaşte unitatea României. UDMR este un partid constituit pe criterii etnice, care nu apără ci impune drepturile unei minorităţi fără a susţine politica internă şi externă a statului din care face parte. UDMR este un partid care are relaţii mai strânse cu un stat vecin (Ungaria) decât cu propriul stat. UDMR a demonstrat de nenumărate ori că nu se identifică cu România şi chiar a sabotat în câteva rânduri buna colaborare a statului român cu UE. UDMR – un constructor? Posibil. Dar în nici un caz un constructor al României.
3. Frunda afirmă că autonomia teritorială “nu este pe criterii etnice”. Îţi răspundem neaoş româneşte: Să mori tu! Da’ cum ţi-a venit ideea autonomiei? După criterii istorice, după numărul de sate, după mărimea pădurilor rămase în picioare? După ce naiba ai delimitat Ţinutul Secuiesc? Tot Frunda se contrazice în declaraţii: “trebuie să accept că vom avea o regiune în România în care comunitatea maghiară va fi numeric majoritară”. Păi să înţeleg că de fapt ăsta este criteriul. Hai bă nea Frunda… ce dracu, ne jucăm cu fofârlica?

Nu ştiu despre voi, dar mie mi se face lehamite când începe câte unul care se crede deştept să aburească în stâga şi dreapta, poate-poate îi mai pică şi lui ceva. Mă enervează genul ăsta de oameni care merg pe ideea “noi să încercăm, poate iese ceva…”. Ar fi frumos să existe în politică şi reversul medaliei. Ar fi frumos dacă populaţia ar putea da şi voturi de blam politicenilor. Doar aşa, cât să-i ţină pe tuşă câţiva ani. Oare ar mai face comentarii de căcat?

Viata de corporatist

februarie 5, 2009 • Idei fertile • motzoc

Ce dracu vor angajatorii de la angajaţi? Eu înţeleg prin angajat un personaj oarecare – agreabil sau nu – care este plătit pentru anumite servicii. Păi de ce să mi se ceară să mă gândesc în timpul liber la soluţii? De ce să mi se ceară să mă “dedic” companiei? Păi ce, compania îmi este mie dedicată? Ce rahat este ăsta cu team-buildingurile lor de căcat? Este evident că prefer să îmi petrec timpul liber cu prietenii, cu soţia, cu glumele noastre proaste, cu berile noastre, etc.

Este evident că orice companie câştigă de pe urma angajaţilor săi mai mult de cât le oferă (salariu, bonusuri, incentives sau cum dracu vreţi să le ziceţi). Dacă acest lucru nu s-ar întâmpla, compania în sine ar fi inutilă. Însă dacă firma este profitabilă, de ce dracu` mai vrei să o eficientizezi? Îţi moare la intrare dacă faci într-un an cu 100 de mii mai puţin? Ţi se apleacă dacă mai apare un fraier care rupe şi el un pic să dea la copii să mănâncă. Mă oripilează ideea de eficientizare a companiilor doar de dragul de a face bani. Aud de nu ştiu câte ori pe zi faptul că o companie nu face bani. Ea oferă servicii, produse, calitate, bla-bla-bla. Să i-o spuneţi lu` Mutu`. Arătaţi-mi o companie d`asta de îşi dă cu mucii pe jos care oferă toate rahaturile de mai sus de-a moaca sau la preţ de cost.

Şi mai şocant îmi pare faptul că tot felul de personaje care ar putea foarte bine să fie fericite cu ceea ce au acasă, se implică trup şi suflet pentru o firmă care nu le oferă nimic în afară de “oportunitatea de colabora”. Pentru această oportunitate, majoritatea sunt dispuşi să stea peste program fără a fi plătiţi, să renunţe la diverse bonusuri în momente de criză, să socializeze forţat cu diverşi la team-buildinguri, să facă frumos în faţa unor şefi oricum absenţi din viaţa reală.
Băi, sunteţi din alt film? De ce căcat trăiţi? Doar aşa ca să munciţi şi să aveţi de ce să vă plângeţi? Nu preferaţi să aveţi o dicuţie inteligentă cu un prieten pe un subiect care vă interesează cu adevărat? Nu este mai plăcut să te fuţi cu el/ea decât să mănânci biscuiţi la birou? Nu-i mai fain să îţi petreci timpul liber cum vrei tu fără a ţi-l organiza un cârnat corporatist?

De ce revolta asta? Mi s-a imputat că nu sunt dedicat companiei. Că mă doare în cur de perspectivele economice. Am recunoscut. Nu vreau să fiu ipocrit. Treaba pentru care sunt angajat o duc la bun sfârşit însă chiar mă doare în cur de brand, de păcălelile deştepte destinate clienţilor, de targeturi, pieţe şi alte căcaturi care nu mă încălzesc nici măcar cât o sută de vodka. Recunosc, sunt un insensibil. Nu mă impresionează entuziasmul idioţilor în faţa banilor nici dacă bancnotele alea ar fi destinate jointurilor.
Cred că viaţa înseamnă mai mult decât trezit-muncă-bere-casă, singura variaţiune pe temă fiind câte o labă tristă de seară. Refuz să accept o astfel de viaţă.

De obicei, când spun aceste lucruri, există persoane care spun “Nu ai ce face… cum vrei să îţi faci un viitor?”, “Trebuie să intri în rândul lumii”, etc. Refuz să cred că îmi rezerv un astfel de viitor, că lumea întreagă este aşa. Dacă mă înşel înseamnă că lumea asta e tâmpită sau eu sunt tâmpit. Ori lumea n-a mai tras demult un joint să se relaxeze.

Pace verde frate!

Cenzura si animalul social din mine

februarie 4, 2009 • Idei fertile • motzoc

Binefăcători găseşti pe toate drumurile. Intenţiile lor sunt lăudabile însă ideile sunt proaste. Oricine are păreri pe care este dornic să le aplice, să le supună atenţiei. Dacă nu eşti interesat(ă) cu siguranţă vei deveni.

Statul se simte în măsură să decidă ce este mai bine pentru cetăţean, compania la care lucrezi decide comportamentul pe care trebuie să îl ai în faţa clienţilor, organizaţiile non-guvernamentale decid cum ar trebui să te comporţi cu ceilalţi. Fiecare îşi impune viziunea socială celuilalt. Toţi au păreri şi consideră că ar trebui respecţi decizia celuilalt pentru că aşa este corect. Însă aici apare non-sensul. Impunându-mi-se un model de comportament mi se neagă libertatea de mă exprima conform propriilor mele credinţe. Ceea ce nu este corect.

Mă simt cenzurat când nu am voie să fac mişto de homosexuali. Nu este corect politic să fac acest lucru. Însă îmi asum riscul de a fi imatur, nesimţit şi de a părea Dorel care face glume de autobază. La fel cum homosexualii îşi asumă riscul de a fi ceea ce sunt.

Mă simt cenzurat când nu am voie să fac mişto de femei. Sunt catalogat ca sexist sau misogin. Îmi pare rău, dar chiar suntem diferiţi. Psihologic, comportamental şi chiar anatomic (!).

Mă simt cenzurat când mi se impune să nu fumez. Iarbă sau tutun. Sau să beau alcool. M-am născut cu liberul arbitru la purtător. Cum ar putea altcineva să decidă ce este bine şi ce nu pentru mine?

Mă simt cenzurat când mi se pune pumnul în gură că ascult altfel de muzică (chiar dacă sunt manele). Gustul nu se discută. Comportamentul de manelar da.

Pe scurt, mă simt cenzurat. Şi nu neapărat de stat, de organizaţii, etc. Mă simt cenzurat de societate în general. Sistemul social în care trăim astăzi nu este cu mult mai diferit de comunismul de acum 20 ani. Există reglementări pentru toate actele sociale. Există reglementări pentru râs, vicii, sex, comportament, religie, timp liber, etc.

Nu putem râde de celălalt decât dacă menţionăm că este un pamflet. Însă mecanismul psihologic al râsului constă în a spune un adevăr (în general o hibă) într-un mod indirect. Pot să etichetez mişto-ul ca pamflet, scobitoare sau căcat. Tot acelaşi lucru va fi şi tot aceleaşi efecte le va avea. Şi indiferent că voi râde de gay, clowni sau politicieni, adevărul care face obiectul râsului va rămâne acolo. Singurul rezultat al unei reglementări a râsului va fi cenzura asupra celui care râde. Mai mult, cel de care nu mai râdem nu va lua în considerare niciodată alternativa unui alt comportament deoarece – nu-i aşa? – el face parte din normalitate.

Nu putem fuma iarbă dar avem voie să fumăm tutun şi să bem alcool. Tutunul şi alcoolul sunt principalii ucigaşi din secolul XXI. Cu toate astea, cineva decide pentru mine ce este mai bine. Argumentul conform căruia aceste legi sunt date pentru a proteja copiii de flagelurile drogurilor sau alcoolului este un rahat cu apă rece. Nu au protejat nimic până în prezent şi oricum nu doresc să fiu protejat în acest sens. Statul nu poate apăra un copil care nu este apărat în primul rând prin atenţia şi implicarea părinţilor. Prin interzicerea unor substanţe care nu provoacă dependenţă fizică mi se înterzice dreptul de a fi high, de a lua decizii care mă privesc doar pe mine, fără atingerea persoanelor din jur.

În unele state nu poţi face sex decât în anumite poziţii regulamentare. Sodomia orală sau anală sunt, în multe state, ilegale. În aceeaşi situaţie se găseşte şi adulterul. Prin astfel de legi statul nu face decât să mă sodomizeze oral, cenzurându-mi dreptul de a mă exprima cum vreau. Iarăşi, propria conştiinţă îmi va dicta cum, cu cine şi ce voi face. Argumentez oricărui puritan că Sfinţii Părinţi spuneau că virtutea creştină apare din ispită.

În întreaga lume se vorbeşte despre diferenţierea islamismului şi extremismului islamic. Chiar nu cred într-o astfel de delimitare. Diferenţierea poate apărea doar în cazul luării unei poziţii opuse a liderilor islamici faţă de cei extremişti. Nu pot separa extremismul islamic de islam în general, aşa cum nu pot separa păgânismul de ortodoximul românesc. Fac parte din firesc şi definesc normalitatea. Omiterea extremismului islamic este practic o negare a realităţii. Faptul că organizaţiile îmi impun să fiu corect politic faţă de o religie sau alta nu este altceva decât o impunere. Impunerea aceasta nu va modifica realitatea. Singurul rezultat este cenzurarea celor cu alte opinii.
Acelaşi lucru se întâmplă în România. BOR reacţionează în faţa deciziei statului român de a introduce paşapoartele cu date biometrice şi cip pe motiv că acestea vin de la necuratul. Este o părere… Însă de ce să decizi tu ce este mai bine pentru mine? Eu sunt un ateu convins şi doresc să am certitudinea siguranţei datelor personale. Este evidentă şi situaţia opusă. De ce ar decide statul ce este mai sigur pentru mine. Dacă eu cred în Apocalipsa şi consider că nu am nevoie de acest tip de paşaport, ar trebui să mi se acorde dreptul de a călători în străinătate asumându-mi riscul de a-mi fi furate datele personale.

Este surprinzător cum, după blamarea comunismului şi după efectele uşor vizibile pe care le-a avut acesta asupra întregii lumi, globalizarea este atât de uşor acceptată de populaţie. Nu contest beneficiile materiale. Însă consider că uniformizarea tipică comunsimului devine din ce în ce mai evidentă în cazul globalizării. Din păcate nevoia de reglementa orice pentru a putea păstra ordinea într-o societate din ce în ce mai extinsă nu poate duce decât la uniformizare. Acest tip de standardizare are ca rezultat dezvoltarea pe orice plan mai puţin cel spiritual. Indivizii nu mai sunt unici, ci parte integrantă a turmei. Nu mai avem opinii proprii ci păreri de matriţă. Verticalitatea spirituală a ajuns să fie condiţionată.

Pentru final, un exemplu. În toate discuţiile cu diverse persoane din vestul Europei, ideile sau părerile proprii vis-à-vis de situaţii politice sau sociale în general, dacă nu se încadrau în anumite norme acceptate social (să spunem “politically correct”) erau respinse fără argumente. Indiferent de argumentele pe care le poţi oferi celuilalt, în momentul exprimării unei idei “incorecte politic” individul devine autist şi nu mai este dispus să asculte argumentele. Acest lucru se observă pe faţa tâmpă care aprobă încetişor şi priveşte prin tine cu un zâmbet oligofren. Zice ca tine şi face ca el. Într-adevăr, ne aflăm deseori în poziţia de a asculta lucruri cu care nu suntem de acord. Însă argumentarea opiniilor îl poate ajuta pe celălalt să înţeleagă inepţiile pe care le spune sau ne poate ajuta pe noi să cristalizăm ceea ce credem că ştim deja.
Cred că standardizarea gândirii este cel mai mare rău pe care ni-l putem face şi catalogarea faptelor/evenimentelor/oamenilor după un şablon rigid este cenzura cea mai perversă pe care o putem suporta tocmai prin caracterul ei indirect care pare ne-impus.

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta: