Căcatul din noi

• Editorial, Frustrări din cartier •

   Căcatul, fie că vrem, fie că nu vrem, este parte din noi. Aşa dizgraţios, cum îl vede orice biped sănătos la cap, căcatul ne însoţeşte de la prima suflare pâna la ultima, evoluând odată cu fiecare dintre noi. Este ca un al doilea alter-ego, căpătând forme şi influenţe aflate într-o strânsă comuniune cu hrana materială şi spirituală pe care o îngurgităm de-a lungul vremii. Căcatul ne este înger şi demon, căci, nu-i aşa, nu-i bine cu el dar mai  rău fără el. Încercăm toată existenţa să-i dăm drumul, să rupem relaţia cu această  entitate puturoasă  care ne lărgeşte cururile şi, paradoxal, o facem cu o plăcere sadică, soră cu un amalgam de râs şi plâns, aşteptând în obscuritatea sufletului următoarea ceartă cu monstrul căcăniu din adâncurile noastre.

   Sunt oameni care adoră căcatul. Îl venerează atât de mult încât scopul lor în viaţă va fi să nu rateze nicio grămadă de fecale care ar putea să le iasă în drum. Fiecare căcăţel intrat în câmpul vizual al lor îi va înduioşa până la lacrimi, ridicându-şi mânuţele şi implorând infantil ajutor. Iar ei, iubitorii de căcat, îl vor lua ca atare, în braţe, şi se vor mânji sufleteşte cu materia urât mirositoare, până când Împuţiciunea Sa se va topi de tot. Şi tot aşa, din căcat în căcat, oamenii pro-fecale îşi vor urma calea, sperând de fiecare dată la o grămadă şi mai mare, şi mai mare, reglându-şi standardele după regula nescrisă a unui cerc vicios de rahat.

   Cine intră în căcat o face cu bună ştiinţă. Orice situaţie urât mirositoare şi îmbrăţişată cu ardoare va aduce după sine o alta, şi apoi o alta şi tot aşa. Căcatul devine drog iar sclavii acestei dependenţe vor intra în sevraj în fiecare clipă a existenţei lor lipsită de fecale. Vor căuta disperaţi minutele mânjite intens pentru a-şi satisface pofta nebună de mizerie, fără a-şi doza în vreun fel porţiile luate. Într-un final, căcatul va ajunge deasupra lor, îngropându-i maiestuos, alături de viermii aflaţi în universul etern al celor doi metri de sub scoarţa terestră.

Întâi Martie, apoi şi Ziua Femeii

• Editorial, Frustrări din cartier •

În sfârşit primăvara a reuşit să-şi facă cu greu loc printre mormanele stinghere de zăpadă îmbâcsită de pe marginea şoselelor şi printre blocurile mohorâte ce-şi aşteaptă rândul în programul de reabilitare termică. Şi aşa cum ne-a obişnuit încă de pe vremea când decupam hârtia creponată şi spuneam poezii elogioase despre mamă, Moş Crăciun sau despre conducătorul mult iubit, nu a venit singură. A cărat după ea, ca în fiecare an, şi cuplul de sărbători, Mărţişor – Ziua Femeii.

Dacă pentru natură primăvara înseamnă trezirea la viaţă şi reînceperea unu nou ciclu, pentru reprezentanţii sexului tare înseamnă efectiv trezirea. După Ziua Îndrăgostiţilor sau/şi Dragobete, zile în care bărbaţii şi-au făcut încălzirea cu tot felul de cadouri şi mici atenţii acordate exclusiv jumătăţii, păstrând cât de cât nivelul de alertă sub limită, săptămâna 1 – 8 martie reprezintă un adevărat tur de forţă pentru aceştia. În săptămâna asta, bărbaţii nu numai că trebuie să se axeze pe prietenele/soţiile/amantele lor, e aproape musai şi cavaleresc să ia în calcule şi contingente întregi de reprezentante ale sexului frumos cu care intră în contact într-o mai mică sau mai mare măsură. Şi aici se socotesc în principal colegele de birou. Dacă ai norocul să ai un număr numărabil, ca să zic aşa, de ele la locul de muncă, se rezolvă regulamentar şi discret, cu puţine eforturi. Dar dacă te prinde săptămâna cu pricina în mijlocul unui colectiv însemnat de femei, te apucă frământările…

În săptămâna 1-8 martie nu e loc de regim preferenţial. În perioada aceasta se aplică principiul de totul sau nimic. Ori cumperi o plasă de mărţişoare sau lalele ori zambile fără număr şi te apuci să împarţi în stânga şi-n dreapta la toate doamnele şi domnişoarele de-ţi ies în cale, ori te faci că plouă şi dacă eşti pus faţă în faţă cu o situaţie delicată pretinzi că ai fost atât de ameţit încât ai uitat cu totul de acest moment special. Scuza asta s-ar putea să ţină. Până la un punct, femeile tolerează bărbaţii mai ameţiţi. Am putea spune că e scuza perfectă pentru 1 Martie.

Dar dacă vrei să te fofilezi şi pentru 8 Martie, ar fi o stângăcie inimaginabilă să invoci acelaşi motiv. În cazul acesta, ori te revanşezi şi înmânezi regulamentar câte o floare tuturor colegelor pe care le-ai ratat de Mărţişor – care cu siguranţă te-au ţinut minte – spunându-le eventual că dacă de 1 Martie ai fost căscat şi ai uitat, de Ziua Femeii este plăcerea ta să dai o floare unei femei (dacă ai făcut-o femeie, deja ai cinci puncte din start), ori, mult mai simplu şi eficient, îţi iei liber.

Dacă faci greşeala fatală să dăruieşti mărţişoare sau flori doar unor anumite colege, în prezenţa altora ce sunt sărite, dintr-un motiv sau altul, din schemă, eşti halit de gărgăriţe. Devii instant un paria al biroului, ţi se va uita numele iar majoritatea fetelor se vor referi la tine folosind apelativul ăla. Pentru a evita această situaţie, cel mai indicat ar fi să faci într-un fel şi să te prezinţi într-o a doua etapă înmânându-le celor sărite din schemă cele de cuviinţă. Un asemenea gest te saltă zece punte în ierarhia celor mai finuţi/atenţi/drăguţi colegi şi-ţi asigură din partea lor zâmbete necondiţionate pentru o bună bucată de vreme.

În cazul ideal în care ai fost atent şi ţi-ai îndeplinit pe deplin sarcinile, oferind mărţişoare şi flori atât de 1 cât şi de 8 martie, atunci mobilizarea ta exemplară lor li se va părea ceva absolut firesc, va fi ca o simplă fărâmă de normalitate, pentru ca nu-i aşa, este natural ca un bărbat să-i ofere flori şi mărţişoare unei femei.

Băi, să vă plătiţi amenda că aveţi străzile varză!

• Frustrări din cartier, Promo •

   Se pare că iarna este din nou o parşivă şi apare aşa, pe neaşteptate, la început de februarie. Şi nu oriunde, ci într-o ţară cu o climă temperat-continentală… Am înţeles, în decembrie ne mai aşteptam la o ninsoare dar în ianuarie şi în februarie era exclus. Atunci apăreau ghioceii, păsăreau ciripelele iar Sorinelul arunca fotonii către acoperişuri mai ceva ca un manelist cojile de seminţe în faţa scării. Iar autorităţile, obişnuite cu acest ritm de mulţi ani, au fost luate prin surprindere (vorbă devenită clişeu).

   În capitală, cel mai tare din parcare este, fără îndoială, primarul Sorin Oprescu. Din parcarea lipsă, am putea fi un pic ironici. Domnul Oprescu, aşa autoritar cum ne-a obişnuit dumnealui (deşi, ori nimeni nu-l ascultă, ori nu ştie să se facă domnia sa auzit cum trebuie) a ieşit în faţa cetăţenilor creduli şi a început să ameninţe firmele implicate în diverse contracte cu Primăria că ar fi cazul să-şi vadă de treabă, să-şi respecte angajamentele, să nu-şi bată joc de banii contribuabililor şi că are dumnealui ac de cojocul lor. Mai, mai să-mi smulgă o lacrimă.

   Cea mai tare fază pe care a scos-o edilul capitalei este cea cu amendarea Primăriilor de sector. Deci, se ia o Primărie de sector care nu are arterele deszăpezite şi care nu se îngrijeşte să asigure un minim confort cetăţenilor săi, plătitori de taxe în faţa unor funcţionari cu priviri precum vremea de afară, se trage de urechi de către Primăria Capitalei, mama-natură a copilelor prinţese de sector şi apoi se amendează, să se înveţe minte. Un sistem foarte bine gândit, probabil de nişte domni sau doamne care trăiesc într-o lume a lor, fără mojicii ăştia care tot cer câte ceva de la autorităţi. Păi cum, băi nene, să amendezi o Primărie? În loc să altoieşti primarul, să razi nişte capete de cretă care o freacă aiurea prin birouri, să f#ţi în gură şi la buzunar firmele care papă banii publici degeaba, tu mai iei nişte bani, de fapt, tot de la cetăţeni. Practic, din bruma de fonduri rămasă după sărbători, Oprescu mai trage un fum. Direct din buzunarul tău, boule bucureştean care eşti. No ofense…

   Mă uit pe geam şi văd că ninge. Şi nu teama de frig sau de faptul că o să-mi fisurez coccisul pe gheaţă mă înfioară, ci faptul că trebuie să mai strâng nişte bani, să poată plăti primăria de sector amenda. Oare România este o ţară?

România sub limita de îngheţ

• Frustrări din cartier, Promo •

zapada-Frig.  Frig de-ţi îngheaţă apa la genunchi, de-ţi fug perciunii sub căciulă, de ţi se cristalizează şi gândurile sub ţeastă. Iar generalul Iarnă abia dacă şi-a mai oprit puţin asaltul. După ce şi-a luat masa de aer rece tocmai din îndepărtata Siberie,  numai bine că a aţipit puţin, prilej pentru gradele Celsius să-şi mai scoată sfioase capul, câte puţin la amiază, deasupra limitei de îngheţ asemenea unor animale de tundră ieşite din hibernare. Dar tocmai ce s-a trezit şi e gata să-şi reia asaltul. Noi salve de vânt şi ninsori se aşteptă în următoarele zile pentru jumătatea sudică a ţării.

Frig, gheaţă şi mormane de zăpadă murdară. Mai nou intră în schemă şi vântul puternic. Şi din nou frig. Agentul termic rămâne în alertă. Frig de fac pneumonie purecii pe maidanez, de-ţi îngheaţă zacusca dintre măsele, de-ţi ajung tremurând mail-urile în Inbox.

Hai o săptămână, două, o lună, o lună jumate, dar până când băi nene!? Îmi vine să iau la şpiţuri mercurul termometrelor. Urcă, bă! Încă o lună aşa şi deja încălzirea globală o să devină o legendă.

Şi iarăşi frig…

O nouă subspecie: oamenii-buldozer

• Frustrări din cartier, Promo •

   În cadrul speciei oamenilor-penis  (prezentaţi acu’ ceva vreme) există o subspecie apărută mai recent (vorbim de secolul trecut) dar care s-a răspândit repede, precum lichidul seminal printre ţâţele unei domnişoare extaziată de scena fierbinte în care se scaldă. Am putea să le spunem oamenii p#zdă, aşa cum amintea un om de bine la un moment dat, însă nu li se potriveşte. Denumirea lor este în lucru deocamdată.

   Dar să facem prezentările de rigoare. Această subspecie se întâlneşte în special în zonele unde transportul în comun este prezent. Par bipezi obişnuiţi la o primă vedere, fără o mare activitate sub oasele cutiei craniene, cu ochii pierduţi în depărtare, aşteptând parcă ceva. Normal, ei aşteaptă mereu autobuzul, tramvaiul, metroul sau orice alt sistem ingineresc care le poate facilita deplasarea pe distanţe mari sau mici. Şi în care trebuie să existe neapărat alţi oameni. Cum îi recunoaştem, totuşi? Simplu. Dacă ne aflăm într-unul din mijloacele amintite mai sus, lipiţi de ferestre, scaune, agăţaţi de bare, mirosind transpiraţia gibonilor de lângă noi (sau mirosindu-ne chiar pe noi), fierbându-ne creierii la 80 de grade ori lipindu-ne nările de frig (în funcţie de anotimp) şi dorind să păşim pământul în staţie, ei bine, atunci apar disperaţii. Practic, totul se reduce la o luptă între cei care vor să iasă la aer (pentru că pur şi simplu au ajuns la destinaţie sau pentru că vomită) şi cei care vor să pătrundă în micro-universul aflat deasupra celor X roţi. Cei care pătrund sunt ei, subspecia demonică. În momentul în care autobuzul, să spunem, s-a oprit în staţie, totul se transformă în mintea lor. Practic, urcatul în autobuz devine ultimul lucru pe care ei vor să-l mai facă în existenţa lor mizeră. Sunt ca la un fel de concurs de urcat-viteză, de strivit picioare, de dat coate în gură sau de împins grămezi de oameni. Privirea lor cea pierdută devine instant una diabolică, focusată pe spaţiul ocupat de cele două uşi ale autobuzului iar creierul lor stafidit transmite singurele semnale clare pe care ar putea să le transmită vreodată grămezii inutile de carne de sub el: „Urcă, calcă, striveşte, urcă, împinge, urcă, urcă, urcă!”.

   Am avut de multe ori neşansa de a întâlni această subspecie tulburată iar imaginea pe care o vezi când te afli în faţa lor poate fi lejer folosită în filmele horror cu stârvuri umblătoare sau cu zombie ieşiţi de la naftalină şi plecaţi să rupă capete. Să vezi o masă de indivizi cu ochii mici şi roşii pironiţi pe tine, cu mâinile îndreptate spre spaţiul pe unde tu încerci să evadezi, de parcă ar vrea atunci să-ţi smulgă carnea de pe oase şi cu o forţă de a împinge similară cu cea a elefanţilor, strivindu-te de tot ce se află în spatele tău, nu este chiar plăcut. Sau poate am eu o fobie.

   Vor fi din ce în ce mai mulţi. Nu or să dispară niciodată şi, în cele din urmă, vor molipsi şi humanoizii care intră în contact involuntar cu ei. Vor sechestra autobuzele, tramvaiele, vor arunca şoferii pe geam. Nu pot fi învinşi. Sunt ei, oamenii-buldozer.

Colaterale venite din trecut

• Editorial, Frustrări din cartier •

Să nu-mi spună nimeni că România este o ţară dizgraţioasă, numai bună de a fi acoperită sub un grandios nor de napalm. Nimic mai fals. România este, în cea mai mare parte a ei, un tărâm desenat cu atenţie de natură, cu mici detalii perfecte ce pot fi surprinse doar de un obiectiv macro cosmic. Dar România este tânără. Fiind tânără, este proastă, pentru că nu i-a plăcut aşa mult cartea şi a dat-o mai mult pe golăneală, precum o fetişcană superbă, venită de la ţară, cu sâni perfecţi, picioare numai bune de adulmecat şi ochi care îţi taie răsuflarea. România e atât de naivă încât îşi ţine cu dinţii locuitorii săi, românii, copiii ei, adunaţi din aventurile cu turiştii turci, tătari, nemţi, austrieci sau, în general, cu orice turist migrator şi tare în coaie. Românii, spre deosebire de fetişcana care i-a adunat în jurul ei, sunt ca o grămadă de plozi care cer tot timpul de mâncare, fac mizerie, strică toate jucăriile pe care mă-sa le fură de cele mai multe ori, urlă, se cacă pe unde îi apucă şi nu reuşesc niciodată să treacă în clasa următoare. România, încă arătoasă, începe să dea semne de uzură, fiind mai tot timpul după curul  puradeilor ei români.

România a avut la un moment dat nişte rude, să le zicem părinţi (sau bunici), fiecare dintre aceştia având la un punct şansa de a păşi pe un alt drum. Asaltată de turiştii evului trecut, neamurile României ar fi putut să ajungă fie austrieci (unii spun că unguri), fie turci, fie ruşi sau, pur şi simplu, ar fi putut rămâne rumâni. Soartă sau nu, iubire sau nu, ambiţie sau orice alt rahat proiectat istoric, însă rubedeniile din trecut ale României au decis că e mai bine să rămână unite, cu riscul de a pierde din plozii care trăgeau atunci de fustele lor. Curve sau nu, rudele bătrâne au dat muie turiştilor (după ce au supt pule străine secole întregi) şi au plămădit ca într-un spectacol de iluzionism ieftin fetişcana cea frumoasă, cu sâni, ochi şi pulpe de Cosânzeană. România s-a născut chinuit, prematur dar a crescut frumoasă şi fără bube în cap. Plozii de lângă ea, cei pe care îi criticăm vehement unii dintre noi, vorbesc româneşte în majoritate şi se poartă ca atare.

Eu nu urăsc România. Poate urăsc românii, doar pentru că nu se pupă cu viziunile mele cotidiene. Nu-i condamn. Urăsc, în schimb, Unirea. Mare, mică, nu are importanţă. Şi urăsc şi mai mult bunicul meu Ardeal pentru că, în loc să arunce o privire la vecinii săi mai mari şi mai gospodari, s-a uitat la ochii frumoşi ai rudelor vorbitoare de aceeaşi limbă, dorindu-şi să locuiască sub acelaşi acoperiş cu acestea. Iar eu, colateral, mă număr printre plozii trişti ai României, privind cu jind la roşeaţa din obraji a nepoţilor vecinilor din Vest.

Sezonul reducerilor de minte

• Frustrări din cartier, Promo •

   În sfârşit, a început sezonul reducerilor la îmbrăcăminte! Doamnelor, domnişoarelor, dezbrăcaţilor, lăsaţi copilul, căţelul sau cocktail-urile Shirley Temple deoparte şi atacaţi precum lăcustele magazinele! Gândiţi-vă că aţi rămas în pieile goale şi dacă nu vă grăbiţi, nu veţi apuca să mai cumpăraţi nimic… Ce veţi face până la următoarea perioadă de preţuri barate? Cu ce vă veţi acoperi goliciunea, chiar şi cea sufletească? Şi, vorba aceea, nu se cade să umblaţi cu hainele de acum şase luni. Nu este moral corect.

   Fiecare sezon de reduceri scoate disperarea din mintea umană, transformând rasa bipedă, superioară de altfel, în turme de oi îngrămădite printre rafturile centrelor comerciale cu tot felul de căcaturi fancy-trendy şi cheltuind în neştire ultimele monede din buzunare, doar pentru că „se merită”. Tonele de îmbrăcăminte, care gem prin dulapuri, aragaze şi frigidere nu mai sunt la modă, devenind brusc inutile în momentul în care se declanşează ziua Z a promoţiei supreme. Magazinele colcăie de îmbulzeală, în timp ce cabinele de probă se încarcă de mătreaţă şi transpiraţie, pentru că, nu-i aşa, „nu mai am cu ce să mă îmbrac!”. Să mori tu! Da’ ăia de pe tine nu sunt pantaloni? Ce sunt, hologramă? Aia nu e cămaşă, bluză, fustă, ce căcat o mai fi…? Şi, mă repet, kilogramele de haine de acasă ce sunt? Decoraţiuni, cârpe de şters praful? Iar peste şase luni (în cazul celor mai răbdători) o luaţi de la capăt…

   N-am înţeles niciodată moda. De ce aş fi un idiot dacă anul ăsta nu port mov, doar pentru că aşa au dat tonul nişte fandosiţi, guru ai boarfelor?… „Anul acesta se poartă verde, dragă”… Păi, o să mă îmbrac în negru şi o să-mi las verdele din nas să-mi curgă până pe gât, ca un fular, să fiu şi eu trendy.  Şi dacă la anul se va purta culoarea maro, o să fiu pregătit. Numai că o să-mi iau pantaloni albi.

Voinţa din hârtie

• Editorial, Frustrări din cartier •

Acum că toţi ne-am făcut planuri  în noaptea de revelion pentru anul în cauză, respectiv 2 ouă şi-un binar, a venit momentul să aruncăm foaia cu ce vrem să schimbăm sau să ni se întâmple. Unii, mai ambiţioşi niţel din fire, o vor păstra până când va miji leucojum aestivum dintre nămeţii de noroi ori până în momentul în care rămân în pană de hârtie igienică.

Vedeţi voi aşa e românul : o freacă peste 360 de zile pe an, repetând aceleaşi porcării, neînvăţând din greşeli, complăcându-se. Însă când se pregătesc să sară bariera dintre ani cu o poftă infinit mai mare decât a mexicanilor care sar cu gloanţe-n spate graniţa, subit îi loveşte speranţa-n ceafă. Îşi fac planuri : muncesc mai mult, fut mai des, trag de fiare, nu mai beau, nu mă mai las pradă tentaţilor, nu îmi neglijez sănătatea, mă apropii de familie, devin patriot, lupt pentru o lume mai bună şi pentru pacea intergalactică. Şi aşa cu vinul, ţuica, şampania în buze întocmesc o listă care l-ar face de cacao şi pe Schindler, cu o încărcătură emoţională şi istorică peste letopiseţ. A doua zi de Sf. Vasile, mahmuri, cu greaţa pe trahee, mai amână oleacă schimbările că de, e sărbătoare, zi de repaus. Zilele următoare trag şi ţin de promisiunile scrise mecanic pe foiţa din lemn sănătos, dar ciopârţit prematur. Până la un moment dat când nu mai pot, îşi bagă, îşi scot, se blesteamă singuri, doar năravul nu se schimbă. Rup hârtia, o mestecă, o îngroapă, o pişă, o fac cornet, o ard.

„Destul!” , îşi spun ei, introspecţia continuă. „Ce pentru a mă schimba trebuie să verific zilnic o hârtie? O pot face şi singur fără niciun ajutor.”

Ce trebuie reţinut este faptul că atunci când hârtia, fie ea şi fictivă, dispare voinţa se transformă în speranţă, iar ea la rându-i se transformă în binecunoscuta expresie ” las-o bă că merge aşa”. Ţineţi de hârtie, nu daţi înapoi.

Pe a mea am pierdut-o chiar înainte de a o scrie. O declar nulă.

Douăzeci

• Editorial, Frustrări din cartier •

Acum douăzeci de ani era iarnă, frig, zăpadă murdară.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani erau blocuri nespălate, garduri metalice, ochi ascunşi după vizor.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani aveam furie şi un morman de săgeţi otrăvite pentru lideri. Astăzi ni se întâmplă acelaşi lucru.

Acum douăzeci de ani vedeam suflete străvezii pe trotuar, cu cearcăne şi priviri în gol.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani nu alegeam.

Astăzi nu avem ce.

Acum douăzeci de ani ne era frig în case.

Astăzi întrerupem racordarea la căldură.

Acum douăzeci de ani eram asaltaţi de colinde cu desenul tristeţii în ochi.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani ne băteam pentru carne, numărând firavi resursele din portofel.

Astăzi facem la fel.

Acum douăzeci de ani speram într-un viitor luminos, urând prezentul.

Astăzi facem la fel.

Acum douăzeci de ani nu ne regăseam în lucruri frumoase.

Astăzi facem la fel.

 

Acum douăzeci de ani aveam 11 ani.

Astăzi am la fel.

 

20

Bilanţ electoral

• Editorial, Frustrări din cartier •

Republica România şi-a ales preşedintele. Nu a fost să fie George Bush Jr. mioritic,  aşa cum ne prezentau trei din cele patru exit-poll-uri. A fost să fie acelaşi preşedintele dejucător şi nerăbdător care şi-a clamat victoria cu patru minute înainte de ora oficială a închiderii urnelor. Pentru cine nu ştia,  alegerile se joacă pe buletine de vot corect ştampilate şi nu pe statistici întocmite pe vorbe recoltate la ieşirile din secţiile de votare.

În colţul din dreapta am avut un Traian Băsescu, singur (doar cu serviciile secrete şi guvernul) împotriva tuturor. Un vodă căruia boierii lacomi şi bicisnici i-au uneltit mazilirea, dar care are de partea lui cea mai de preţ armă, POPORUL. Salvator de ţară sau tiran în plină expansiune, bădăran sau şmecheraş, machiavelic sau doar precaut, preşedinte jucător sau marinar golan care-şi face de cap ca în fiecare port, Traian Băsescu rămâne acelaşi personaj seducător care se mulează la marele fix pe profilul poporului român.

În colţul din stânga, de partea opoziţiei care culmea, tot se opune, i-am avut pe stigmatizaţii de la PSD, pe complementarii de la PNL dar şi pe cei mai periculoşi dintre toţi, monştrii cu conţii media, mogulii. O corcitură diabolică cu mii de tentacule veninoase şi milioane de guri flămânde gata să sugă sângele POPORULUI, hărăzită în cel mai comic mod cu un cap de căpcăun infantil, Mircea Geoană. După cum se ştie, lighioana electorală nu a reuşit să câştige chiar dacă se scălda în două dintre cele mai mari bazine electorale.

Acum, că lupta s-a încheiat, e timpul pentru o nouă ordine. Cel care va dicta noua configuraţie este, după cum bine n-am obişnuit, interesul. Masa votantă şi-a făcut datoria până la următorul hop, atunci când va fi chemată din nou la datorie.

Ce este mai importat pentru POPOR este că comuniştii au fost învinşi! Mai puţin comuniştii şi-au consolidat din nou puterea. Bătălia a fost crâncenă. Combatanţii s-au încleştat în dispute dure, purtând lupte pe toate planurile, la limita legii şi mai ales dincolo de linia voalată a acesteia. Susţinătorii lor, elementele cheie ale acestui turnir, nu s-au lăsat mai prejos. Absorţia de voturi a avut la bază catalizatori dintre cei mai variaţi: interesul, ura, dezamăgirea, resortul ideologic, inerţia, ignoranţa, panica şi chiar speranţa.

Singura luptă care mai contează a naţiei ăsteia este în momentul de faţă lupta cu timpul. Numai timpul ar putea triumfa în faţa mocirlei politice actuale. Şi chiar nu e resemnare, e pur şi simplu o realitate implacabilă. Acum douăzeci de ani, după ce s-a strigat jos comunismul!, oamenii au ales orbiţi de lumina nedesluşită a democraţiei un comunist preşedinte. În 2009, conştienţi sau nu de tot acest simulacru construit în jurul alegerilor, au făcut la fel.