Un pahar de vin. Roșu. Și a fost de ajuns. Aburii lui Bachus au pătruns neuronii acoperiți de noxe.
Care jumătate a paharului este plină? Cea pe care o văd eu sau cea pe care o vezi tu? De ce doar jumătate? Paharul meu este plin sau mă îmbăt singură cu aer?
Teoria despicării firului în milioane de firicele firave care se pierd în sensuri. Şi totuşi, de ce trebuie să vedem doar jumătăţi? De ce nu sferturi, treimi, pătrimi, totul sau nimic? Pentru că vrem răspunsuri atunci când nu le avem şi atunci când nu avem nimic, ne rămâne doar speranţa. Acea jumătate pe care avem nevoie să o vedem plină.
Avem nevoie de unităţi de măsură, de comparaţii, de oglinzi. Jumătate de pâine, de pahar de vin, de pachet de ţigări, de propoziţie, de an, de viaţă, jumătate din noi. Am ajuns să spunem lucrurile doar pe jumătate bazându-ne că ceilalţi înţeleg restul. Am ajuns să ne trezim că a trecut jumătate de an şi nu ştim cum a trecut timpul. Dacă vedem jumătăţile, pline sau goale, suntem optimişti sau pesimişti? Dacă eşti un naufragiat, care-i jumătatea plină? Că mori plutind pe ape cu ochii la soare şi palmieri închipuiţi? Sau această jumătate crează himere ce prind aripi demonice ce ne fac ca tragediile să fie şi mai tragice? Alergăm după jumătăţi. Ne căutăm pe noi în jumătatea noastră lipsă.
Şi scriu un articol, doar pe jumătate.
Adriana.
Astăzi am sarcină de redacţie să observ partea plină a paharului din viaţa socială românească. Efort intelectual care poate fi susţinut cu greu în România. Din păcate nu pot spune că îmi mai pasă prea mult de ce se întâmplă în jurul meu. De aceea nu pot spune că văd jumătatea goală şi, prin comparaţie, nici pe cea plină a paharului. Dacă nu mă pot raporta la social, poate voi reuşi măcar să mă raportez la sine.