Legendele se pot naşte printre noi

De multe ori ignorăm fapte şi persoane care ne schimbă viaţa sau ne călăuzesc ani din existenţa fiecăruia, în sensul bun al ideii. Prea ocupaţi cu temerile noastre, cu invidiile sau cu tendinţa nativă de nepăsare, trecem pe lângă valori, momente de glorie, surse de progres şi evoluţie generală. Băgăm totul în aceeaşi oală a cotidianului, fără a discerne detaliile care, aşa cum sună clişeul, fac diferenţa. Nu suntem pregătiţi pentru a afla adevărul şi pentru a recunoaşte capetele care ies din turmă, fiind mulţumiţi cu ce avem şi apărând cu disperare valorile din buzunare. Mai târziu, unii din noi vor plânge, adunând regrete din urmele paşilor trecuţi.

În general, istoria ne-a dovedit faptul că valorile contemporane fiecărei perioade au renăscut în mâinile urmaşilor. Orice domeniu îşi are reprezentanţii săi de vază. Sunt rare cazurile în care amprenta pozitivă a pus în umbră lumea pătată a celor care, mai târziu, au fost trecuţi în cartea aurită a omenirii. Şi hiba tocmai aceasta este: mai târziu echivalează cu post-mortem. Abia atunci reuşim să vedem ceea ce a fost lângă noi tot timpul. Abia atunci ne dăm seama că dacă am fi citit o carte în plus, dacă am fi ascultat încă o melodie, dacă am fi fost la încă un meci, dacă am fi donat încă un bănuţ, dacă am fi sprijinit încă o cauză, dacă…Atunci ne dăm seama că s-ar fi putut face mult mai mult. Ignoranţa în care ne-am scăldat ne-a aruncat într-o lume a regretelor. Recunoaşterea de după este, în cele din urmă, omagiul pe care îl mai putem aduce. Optimist grăind, niciodată nu este prea târziu.

Ar trebui introduse în şcoli cursuri de recunoaştere a celor care ies din turmă. Să-i ajutăm, să-i sprijinim şi, mai ales, să-i apreciem prin prisma a ceea ce fac pentru evoluţie. Să le acordăm meritul de avangardişti atunci când încă ne mai aud. Să nu ne fie ruşine de nivelul la care se află, să nu fim invidioşi, să zâmbim în faţa lor. Desigur, într-o lume utopică ar fi posibil. Legendele se nasc în Rai. De ce nu le ajutăm să se nască printre noi?

Omul din umbra regelui

Michael JacksonImediat după ’90, ca puşti de generală într-o perioadă în care piaţa muzicală se deschidea timid şi în România, nu mi-a trebuit deloc mult pentru a mă lăsa dus de val şi de a mă lipi de muzica lui Michael Jackson, unul dintre cei mai în vogă artişti ai momentului. Fără a dezvolta o pasiune desăvârşită pentru el, Michael a fost primul artist care a reuşit să-mi insufle pentru prima oară acel respect pentru actul muzical, el fiind primul artist care a deschis seria pasiunilor melomane ce aveau să-mi marcheze traiectoria muzicală până în prezent. Trecerea vremii a stins treptat pasiunea pentru muzica sa, aşa cum l-a stins în final şi pe el. Acum, abia după moartea sa, realizez cu nostalgie şi cu un soi de culpabilitate că muzica lui îmi răsună la fel de limpede în ureche.

Produs get-beget al acestei maşinării infernale care este industria muzicală americană, cu o copilărie confiscată şi un tată tiranic, Michael a reuşit să se impună prin muzica şi prestaţia sa artistică, defulând pe scenă focul ce l-a mistuit întreaga-i viaţă. Şi cum destinul şi-ar fi cerut dreptul, regele neîncoronat a căzut pradă, în naivitatea sa infantilă, lăcomiei celor care l-au hăituit ani la rând, abdicând cu puţin înainte de ceea ce ar fi trebuit să se cheme cea mai mare revenire din istoria muzicală. Demersul, total nerealist dată fiind starea sa de sănătate extrem de precară din ultima vreme, demers care s-ar fi aşteptat să-l scoată din conul de umbră în care se afla de câţiva ani, nu a făcut decât să-i găsească locul alături de alţi mari artişti dispăruţi subit, înecaţi în propria agonie.

În toată nebunia iscată imediat după trecerea sa în nefiinţă, am auzit de nenumărate ori spunându-se că moartea sa a fost cel mai benefic lucru ce s-ar fi putut întâmpla muzicii sale. Din păcate, o afirmaţie pe cât de cinică pe atât de adevărată. Când vine vorba de figuri marcante, lumea omite omul din spatele lor. Totul se rezumă la realizări, performanţe, recorduri doborâte, fără a se ţine seama de drama care în cele mai multe cazuri îl călăuzeşte neîncetat pe cel vizat. Cu toate că opera unui mare artist va dăinui şi după moartea sa, singura care are dreptul să pună în balanţă viaţa unui om şi creaţia sa artistică, este soarta însăşi.

Şi totuşi, de ce este nevoie ca un om să moară pentru a i se recunoaşte pe deplin un drept sau un titlu ce-i aparţine? Cu sau fără cele 50 de concerte susţinute la Londra, Michael tot Regele Pop ar fi trebuit să rămână. De ce până să se stingă cu totul presa amintea doar fugitiv despre el, şi atunci fiind pus într-o lumină deloc favorabilă, iar acum media este sufocată de numele lui? De ce în ultimii ani din viaţă Michael Jackson a fost, pe rând, un artist expirat, un hidos, un pedofil, un falit, un infatuat, iar imediat ce s-a aflat că nu mai este printre noi l-au proclamat, fără echivoc, Rege Pop-ului? Cât la sută e recunoaşterea valorii şi cât la sută e goana după audienţă?

Din păcate, stă în natura umană să valorificăm oamenii şi faptele lor abia după ce aceştia nu mai sunt printre noi. Iar pentru un mare artist, primul pas către nemurire este într-un mod paradoxal dar deloc exagerat, chiar moartea sa. Doar ea are puterea de a-i lepăda imaginea de toate mizeriile cu care a fost mânjit şi de a-i scoate în evidenţă ce a fost mai pur şi mai valoros în timpul vieţii. Este o lege a firii pe care generaţiile o respectă invariabil şi nu mai prididesc să tot înveţe în van de pe urma experienţelor anterioare.

Viața bate filmul

În cinstea lui Mihail, un om amărât întâlnit întâmplător într-un parc, o persoană cultă, extraordinară, a cărei viaţă a fost o continuă suferinţă .
„Lumea mă strigă în multe feluri … cele mai multe jignitoare, însă nu mă mai deranjează,  m-am obişnuit. Le răspund politicos căci de ei depinde încă o zi din viaţa mea pe acest pământ .
Numele meu real este Mihail , un paradox acum: un nume de sfânt silit a fi purtat de o persoană bolnavă şi jerpelită.
Da, sunt un om al străzii .
Am 54 de ani, mulţi ani buni şi plini de satisfacţii în general, încerc să nu mă gândesc la situaţia mea şi prin ce am trecut, pentru o persoană aflată în situaţia mea contează foarte mult speranţa că ceva se va schimbă pe viitor.
Mama mi-am văzut-o doar la naştere, însă îmi este imposibil să-mi amintesc măcar vreo trăsătură a feţei ei. M-a părăsit când aveam 4 zile de când îmi dăduse viaţă. A fugit, eram o responsabilitate prea mare pentru ea la aceea vreme, din câte ştiu avea 18 ani în acel moment.
Am crescut într-un orfelinat într-un orăşel de munte, alături de mulţi alţi copii ce  împărtăşeau aceeasi soartă. Au fost vremuri grele, însă m-au făcut puternic şi cel mai important mi-au clădit dorinţa de a ajunge cineva în viaţă.
Am început să cânt la o chitară primită de ziua mea de la o familie înstărită din oraş. Eram un copil modest, însă cu un suflet mare. Lumea  mă cunoştea şi mă ajuta cum putea. Am terminat şcoala generală, liceul tot în oraş, însă la 18 ani a fost vremea să părăsesc orfelinatul, familia de fapt , o familie cu peste 120 de copii.
În perioada liceului  am avut şi o formaţie, eram liderul ei, compuneam piese pe care ulterior le cântam alături de 3 prieteni la căminul cultural. Era prima dovadă că am reuşit să răzbat. Mă simţeam important .
Am urmat  Facultatea de Drept din Braşov, am fost al 2-lea intrat. După ce am terminat , neavând nici un sprijin şi provenind de la orfelinat, am ajuns să lucrez într-un combinat chimic.
Am cunoscut o fată, m-am îndrăgostit , ne-am căsătorit . Am cumpărat un conac boieresc, curte, livadă mare aşa cum doream dintotdeauna.Totul mergea bine. Anii au trecut fără să-mi dau seama, copiii nu am căci soţia…
În anul 2000 totul s-a schimbat: soţia s-a imbolnavit, a fost depistată cu cancer esofagian, majoritatea banilor ni s-au dus pe tratamente, bioenergeticieni, am încercat totul, însă nu am reuşit nimic.
S-a stins din viaţă. Greu, foarte greu, chiar şi pentru mine .
Lipsit de speranţă, a mai venit o furtună, casa a fost retrocedată, nu am mai avut nici puterea, nici banii să mă lupt. Am pierdut-o relativ repede. Am ajuns pe străzi inevitabil, nedorind nimeni să-mi ofere măcar un colţ de perete. Am hoinărit peste tot. M-am stabilit aici în Bucureşti dacă se poate spune aşa (râde).
Am îndurat multe, dar parcă anul asta este cel mai greu nu ştiu de ce. Poate mi-a ajuns şi mie. Însă mă voi lupta până la ultima suflare. Dacă este totuşi să nu reusesc sper măcar să adorm într-o seară de sărbătoare, pe o străduţă plină de luminiţe şi de oameni voioşi ce cântă colinde .
Poate aşa mi-o pot aminti pe mama.”
Am mai încercat în dese rânduri să-l revăd, însă nu a mai fost de găsit. Din păcate în România sunt mulţi în situaţia lui, nimeni nu mişcă un deget. Vreau să cred că şi-a găsit sfârşitul aşa cum şi l-a dorit, plecând într-un loc mai cald unde nu mai este nevoit se umilească pentru o bucată de pâine.

A fost Marian Cozma, au rămas cioburi

    Astăzi a fost înmormântat Marian Cozma. Pentru majoritatea, a murit sportivul Marian Cozma. Sunt convins că mulţi dintre cei care au stat conectaţi la trista derulare a poveştii sale din ultimele zile nu cunoşteau personajul. Cu toate acestea, acum se dau loviţi şi afectaţi de tragicul eveniment. Subiect de bere şi de spart seminţe, însă doar temporar. Cioburi născute aiurea. Asta pentru lăbeţii de jos…
   Pentru purtătorii de costume Armani, prezenţa lângă sicriul decedatului este o altă ocazie de a da de lucru reporterilor, guriştilor din emisiunile de sport şi de a-şi mări capitalul de imagine. O imagine plină de căcat pe care nu-l pot şterge niciodată, orice ar face. Feţe acoperite de o tristeţe-tencuială, gata să cadă la primul şters cu batista. Se dau comentarii, păreri, caracterizări pentru defunct. Discursuri standard. Îi doare în pulă, oricum. În locul lui taică-su i-aş da pe toţi afară. Este de ajuns durerea provocată de plecarea băiatului. Ce caută şi ăia acolo?
   Suporterii sunt sinceri pentru că ei trăiesc fenomenul. Colegii şi sportivii din branşă simt şi ei o lacrimă. Comentariile lor nu apar pentru că nu sunt interesante. Nici nu-i interesează asta, ei chiar sunt alături. Dar mizeriile, mizeriile ce caută acolo ? „O să denumim o peluză cu numele său” se umflă în pene un constructor analfabet, proprietar de acţiuni la club de fotbal. „Am vorbit cu taică-su şi mi-a spus că băiatul era stelist de mic copil”. Ce pula mea contează asta, cioban jegos? Asta ai înţeles tu din toată treaba? Asta ai vrut, de fapt, să apari şi acolo, murdărind cu mecla ta peisajul? Nu mai bine mori tu? Metaforic, normal…
   A murit un om bun la suflet, un copil pentru unii, un sprijin pentru alţii. Aşa spune lumea. Lumea ipocrită şi fals-empatică. Cât de cretini pot fi unii? Uite atât: Florentin Petre a spus că nu l-a cunoscut personal pe decedat, nu l-a întâlnit niciodată dar poate afirma că a fost un om deosebit, cu suflet mare, săritor, bun la toate. De unde basca mea ştii, piticule? N-ai zis că nu l-ai cunoscut? Vezi cum îţi place să suferi forţat?…Asta e, de fapt. Ne place să fim trişti, aşa, degeaba. Ne forţăm să căcăm o lacrimă dar ne iese mereu o băşină.
   De mâine va fi şters totul. O să reînceapă circul, oricare ar fi el. Problema de fond, în schimb, va rămâne şi se va accentua. Cine sunt ucigaşii? Ţiganii? De ce ţigani şi nu romi? Şi de ce rromi? Eu chiar nu înţeleg diferenţa…De ce coloraţii se simt jigniţi dacă le zice lumea ţigani? Păi nu asta sunt de sute de ani? Ce importanţă are definiţia naţiei? Faptele, cred eu, sunt cele importante. Iar situaţia devine îngrijorătoare…Degeaba ne ascundem după false pudori şi teorii cu o lume mai bună şi egală..Mulţi urăsc ţiganii. Se poate observa cu uşurinţă. Rasism? De ce? Subiectul poate fi foarte simplu, nu înţeleg de ce societatea îl complică atât de mult. Şi discuţia poate continua…
   Urmărind imaginile unui părinte distrus, m-am întrebat pentru a nu ştiu a câta oară: ce este mai bună, pedeapsa cu moartea sau tortura?
 

Banii, viaţa sau fâşneaţa

Nici nu s-a înscăunat bine ca primar general al capitalei şi Sorin Oprescu a şi primit ameninţări cu moartea. Da’ cică nu sunt motive de îngrijorare deoarece în cazul acesta componenta a fost timidă, după cum a mărturisit însuşi ameninţatul.

După ce această informaţie mi-a păşit ezitantă în ureche, am crezut că e vorba de vreo asistentă mai tinerică şi neexperimentată, care s-a lăsat descusută şi apoi operată de dom’ doctor, ca pe urmă să răbufnescă în pusee de furie amoroasă, aruncând cu ustensile sterilizate şi ţipând în gura mare că îl omoară pentru ce (nu) i-a făcut. Dar n-a fost asa. Mesajul se pare că avea legătură cu campania de demolare a teraselor din Parcul Herăstrău şi suna cât se poate de timorat, pardon… răspicat: “Iţi luăm gâtul!”.

Eu zic să nu se joace şi să fie extrem de precaut pe viitor, în cazul în care mai vrea să facă gargară. Mă întreb, oare cei care l-au ameninţat pe Oprescu sunt aceeaşi care i-au luat gâtul şi lui Petre Roman?