Amor nou – un Ceahlău

Muntele e indicat să îl vezi de trei ori: iarna, toamna şi vara. De fiecare dată, deşi e acelaşi, nu îl primeneşte nimeni forţat, e altfel. E tot acolo… [pauza de o cana cu vin, simt ca mă lasă inspiraţia].

Da, deci muntele… Mă, daca n-aţi fost pe el, degeaba citiţi articolul, vedeţi mai bine cum scăpaţi de mahmureală, în 14 paşi simpli: http://www.wikihow.com/Deal-With-a-Hangover-the-Day-After

Scuze pentru ieşirea în decor, dar rămân fără idei când, de multe ori, aceloraşi persoane,  trebuie să le răspund la întrebări precum:

De ce mergeţi pe munte? (vă  dă ăia ceva? – ar completa cineva)

Sau …

Ce v-o plăcea vouă să staţi la cabane din alea cu buda în fundu’ curţii? Cât vă iese mai ieftin faţă de o pensiune. Nu vă înţeleg nene.

Nici nu trebuie.

Da mă, am fost şi eu tânăr şi mă căram cu cortul zile întregi.

Aşa, şi? Ai îmbătrânit, piatră la rinichi, scolioză dextroconcavă? Te-a rupt Counter-ul în două (şi nu mă refer la cântar)? Ipohondru, apatic patologic, ori suferind de marasm, da, te înţeleg.  Că anturaj, benzină şi cazare se face rost instant în restul de situaţii. Iar momentul se potriveşte de comun acord, ca de fiecare dată.

Acu pe bune, ce o fi atât de riscant să mergi în miez de aprilie, primăvară în toată regula, pe Ceahlău. Ceva ploaie pe drum, 6 grade dimineaţa, nimic urât. Nimic de pierdut, doar sute de kilometri concentraţi pe volan şi împrejurimi, pe o vreme de făcut copii, nu alta.

Traseul… Ei bine, parc naţional fiind, traseul e ca la carte. Ascensor mai lipsea şi puneau afiş Ceahlăul Mall – pantofari wellcome.  Prognoza era de bun augur, chit că seara de dinainte arăta ca naiba. Dintre toţi munţii, al nostru afişa cea mai mică temperatură: 0 grade. Restul erau pe plus.

Asta înseamnă numa’ bine, urma noi să aflăm pe parcurs: o pufoşenie de zăpadă…

Gata, am stricat farmecul, povestea se termină aici, nu-s Sadoveanu să o dau în digresiuni analgezice. 6 ore în loc de 3:30, poze cu nemiluita… lumea îmbrăţişândă de bucurie că a cumpărat parazăpezi,  înghite altul în sec că le-are  în maşină, cineva în loc de cagulă a câştigat o bască eccossaise, nu contează:  moralul e mereu pe plus (Ungure, zi-i lu’ Hrisant ce iei în fiecare dimineaţă, ăla nu crede că eşti agitată-natur).

Şi să nu uităm, zăpadă. Alături de o poză de calendar:

Cabana Dochia ocupată, poate dormim la schit (hell yeah, la schit, ura, cum să nu), apare drept liberă o cameră de 4 locuri (săr’na cabanieru, care a taxat fix 4 locuri, noi fiind 3+3, în fapt). Vârful Toaca bifat la amurg, retur nocturn sub Frontala Şefă care dă maree altora, kilometri de poze, moralul pe plus+.

După urcuş cu zăpadă până la brâu ce poate fi mai frumos? Coborâre cu zăpadă până la brâu? Exact.

Se  improvizează repejor alte parazăpezi, că Jgheabul cu hotaru nu era deschis. Se apasă pe butonul “hai la vale” şi aia e. Nu stai să peticeşti ceva ce merge strâmb, îi dai înainte, până la consumul total.

Mă, deci pe mine ăştia mă bagă la spam dacă mai continui cu articole din astea fără noimă.

De fapt o să fac altfel. Bag partea a doua după Paşti, că mai sunt chestii de povestit. Totul e să nu încercaţi asta acasă, de capul vostru sau fără echipament adecvat sau pe vreme necâştigătoare.

Serios vă spun.

Max

 

Monoloagele clavecinului. Piese în concert

Intrare liberă pentru toţi cei cu auzul mulat sau dornic de experienţe noi: diseară, la Biserica Anglicană (Strada Pictor Arthur Verona nr. 2) se cântă muzică preclasică(barocă) de calitate. Piese dintre cele care le auziţi prin filme cu iz “de epocă” şi care unora le testează mult răbdarea, conţin năsoşi, crinoline, boruri şi peruci pudrate în desfăşurător, Versailles pe fundal, fântâni  arteziene, saloane pretenţioas-aranjate şi ţopăitori zburdând armonios (Les liaisons dangereuses, Tous les matins de monde, Le roi danse, Marie Antoinette) sau orice arătare cinematografică în care vi-l închipuiţi pe Depardieu cel Mare gavotând galant în ţinute hilare.

Rameau (1683 – 1764), unul dintre cei mai importanţi compozitori “clasici” francezi prezintă în serata despre care fac reclamă, piese cu un oareşce caracter concertant pentru vremile respective, în sensul că obligă clavecinul (utilizat cu precădere ca instrument de fundal, pentru acompaniament) să aibă rol principal, ca premoniţie pentru ce avea să păţească pianul mai încolo.

Pièces de Clavecin (en concert) – un alt mod de a bifa muzica cu partitură. Pentru obsedaţii de facebook, daţi aici cu RSVP-ul.

Mergeţi, că poate nu veţi ieşi mai deştepţi sau dorind mai mult, dar măcar umpleţi timpul dintre tastatura de la muncă şi Control-ul de noapte într-un mod tihnit şi de perspectivă:

Ea: “Şi… pe unde ai mai ieşit în ultima vreme?”

El: “Uite am fost pe la Clavecin în vizită”

Ea: “[…] Şi .. cum se mai simte?”

El: “Ştiu că îi place cu degetele. Gâfâia un pic la atingere”

Ea: “Dar nu e contagios”

El: “Nu ştii până nu încerci….”

Ea: “[…] Hai la mine, vii?”

Va urma!

Max

Asociaţia Pro-Sindrofia

„Diseară o sa avem musafiri, ştiţi ce aveţi de făcut” era îndemnul cel mai motivant de a face curăţenie temeinică în vremurile tare demult trăite. Trentenarilor sihaştri, holteilor votivi şi corporatiştilor neînsoţiţi, „a avea musafiri” sună depresiv. A face o marţi, sună altfel.
Ceaiuri dansante le zicea prin liceu – sau chindii – cum era vorba în partea mea de lume.
După care, în facultate, ne-a pălit iniţiativa de a face „chefuri”. De ce azi? Pentru ca e marţi (Salut Robert!). Şi s-a perpetuat, cât timp a existat colectivul. După care a urmat perioadă corporatistă şi ascensiunea către… pe treptele sociale… saaau. Nu ştiu ce evul mediu a avut loc, dar o vreme buna parcă n-a mai existat asa ceva, sau mi-s amintirile voit estompate.
Conceptul a reieşit la suprafaţă cu diverse arome: Marţea cu scorţişoară (când era timp de vin fiert), Marţea de joi (când în marţea de marţi era rost de patinoar), Marţea cu mujdei (sau Şalăul dansant), Marţea în deplasare. Indiferent de zi, dacă programul extra-profesional, preferinţele culinare sau idiosincraziile sociale coincid proporţional cu cheful de viaţă, se poate declara marţi.
Conceptul este simplu şi îl puteţi experimenta oricând lipsa de fiţe şi pofta de nou-gătit se reunesc în ceea ce, de multe ori se numeşte, socializare offline. Cum se ajunge la ea (mail, facebook, sms, porumbei călători) este irelevant, totul e să fie.

Şoptitul până la limita spartului de timpane când se dezbate cine este criminalul din Mafia, genunchii înghesuiţi în jurul mesei la năvala peste saramură, stropii de salivă ale aproapelui la o discuţie înflăcărată de al treilea pahar de vin, tot ce înseamnă atingere, căldură, transpiraţie umană, muzică, sporovăială fără vreun obiectiv şi alte încântări de senzori. Aia e.
Adică o reuniune de lumi, care, printr-o întâmplare sau alta au ceva in comun. Restul e trecut drept marca înregistrată.
De ce e nevoie musai:
1. Spaţiu pentru manifestare.
Dacă într-o garsoniera au intrat 18, sau în 3 camere tot atâţia, e clar că mai mult de bucătărie şi sufragerie (în ordinea asta) nu va fi nevoie.
2. Lista de ingrediente.
Asta se comunică în scris confirmiştilor iar fiecare va aduce aportul aproximativ ergo-distant, fără să spargă puşculiţa.

3. Reţeta
Asta e mereu secretă, anunţacul o dictează indirect prin lista de ingrediente. Daca mixezi fără discernere ce scrie la punctul doi, sigur nu te descurci să intuieşti despre ce va fi vorba: dovlecei, chipsuri, lipii libaneze, piept de pui, mango, suc neacidulat, bere, morcovi, caşcaval, castane, praz, vin de casa, usturoi.
4. Adunarea, creşterea suspansului, demistificarea, completarea cu noi-veniţi, ultrajul papilelor şi descătuşarea limbii în ghiduşii sociale adecvate.
Ce scrie mai sus.
5. Deznodământul
Înainte de ruperea tradiţionala a uşii se asigură temeinic că tot gunoiul e sub preş, vasele sunt în zona chiuvetă-blat-masă din bucătărie.

Cine n-a priceput conceptul să mă sune. După care iar evul mediu.

Max



Le ballet de testosteron

Un număr de telefon zăcând în agenda din spatele biroului colegului de la celălalt departament. Atât lipsea din calea revelaţiei de sezon, cea mai numărul unu după multiplul de chitări din martie.
Te-a pălit anestezia de primăvara? Simţi ca muşchii, în loc să se flexeze natural, clămpăne sincopat în faţa lămpii din monitorul corporatrist?
Ei bine, păzea încheieturi, fugiţi mutre crispe, la o parte falduri, timpul e să va cutremuraţi: Alors on danse!

N-am reţinut numele lui sensei, site web n-am găsit, ştiu doar că tonusul de după alea două ore de scos unt pe bandă şi kilometri de sudoare, poate fi tradus prin (se aplică toate):
a) entuziasmul începutului
b) euforia noutăţii
c) agitaţia totală
d) să îmi trag una cât de tare a fost
Normal ar fi să nu îmi trag una mie insămi ci ăluia din faţa mea. Pentru început în joacă, în niciun caz distructiv sau destabilizator, sau ce cuvinte a mai folosit tipul grizonat şi doct în timp ce explica schema.
N-am reţinut niciun termen specific (în afară de round kick sau low kick de la Chuck Norris ori croşeu şi directă de la meciurile de box). Dar am trăit fiecare secundă tatonarea, tensiunea, explozia.
Iar pentru continuitate, impresii de lungă durata ori proiecţii de viitor, ei bine, am o vorba: „timp e berechet”.
La 12 intrări pe lună pentru care dai 85 lei să te tot înscrii la începători. Spaţiu pentru dezmăţ e suficient, condiţii de manifestare acceptabile, dificultăţi de adaptare mici, atmosfera deloc orgolioasă.

Mens sana in corpore non-grăsano, că la ce exerciţii îţi supui fizicul, n-are cum să iţi displacă sau să renunţi rapid. Dacă însă în ultimul semestru cel mai efort a fost dusul paharului de cocktail la gură şi urcatul în maşină, rămâi acolo, nu schimba absolut nimic eşti bine. Sau du-te în Twice, mai vezi o bucă, ceva.
În mai puţine cuvinte, e la fel ca la droguri: prima doză este moca. După care ajungi să îl aştepţi mai disperat decât tăvăleala cu următoarea femeie a visurilor pe următorul antrenament de kick boxing.
Sau sunt eu un pic mai obsedat de încercări noi decât media.
Complexul Lia Manoliu, miercuri 21-22:30, vineri 19-20:30 şi sâmbăta 11-13.
Întrebaţi la poartă de sala de box şi aia e.
Amin!

Max

Şcoala poloneză de adaptat bunăciuni la versiunea relaxata a existenţei

Mergând spre Sin City, numerând până la 300 (acelasi „scriptist”), alături de Charlie’s Angels şi Machete, şi vrând să-l Kill Bill, te trezeşti cu un Sucker Punch bonus.

Cel puţin mie aşa îmi induce Evadarea din realitate (titlu scos parcă din epoca afişelor desenate la Cooperativa Creaţia şi pozate conştiincios în vitrinele de lemn). Nu vă luaţi după alte scrieri de pe net, mulţi insistă să prezinte cu lux de amănunte reprezentările afişate şi firul epic indus de dânsele. Care, într-adevăr, nu ung într-atât, reciclând tehnici, personaje şi idei cunoscute, gen “noutatea nu există, toate-s vechi, doar re-reprezentate”.

Muzica e bună, ideea filmului interesantă, minte ce-ţi mai trebuie? Cred că aşa s-au gândit şi realizatorii: un pic de creativitate latentă, ceva dirijare incoerentă a sensurilor şi, mai mult decât orice, lipsa de chibuzuire sau atribuire a vreunei explicaţii.

După care nu mai întelegi nimic, că s-a terminat opiaceul.

O alegorie totală, parcurgând cenuşiul zepelinelor cu iuţeala trenului fără frâne printre orci neprietenoşi sau balauri sufletişti, pe tema pastilei din Matrix, folosind scene anacronic-exotice, metode kitchos-controlate şi mesaje asimptotic-gratuite.

Dincolo de graniţa senzorilor suprasaturaţi de limitele imediatului repetitiv şi dorind din ce în ce mai mult. Din pasiune, imaginaţie ori din dorinţa de a depăşi. Căci pentru a realiza ceva, orice, ai nevoie de vreun lucru în plus?

Îti trebuie o altă entitate pentru a te împlini?

Nu.

Tu ai toate armele.

Max

Cu lotca prin Lunca

Inspirat de ce a putut scrie un venetic despre plaiurile natale (salut, Niculaie! http://alpinet.org/main/articole/show_ro_t_pledoarie-pentru-macin_id_3446.html), mi-am pus în cap sa trag o relatare antidoctă despre o vânare de ştiuci pe vânt, la umbra pomului lăudat. La Lunca (http://www.complexlunca.ro/), unde totul nu-i la fel. Oricât de des ai merge, găseşti câte ceva care să te bage în ceaţă. Dacă abordaţi vreun drum nocturn, prescurtând pe la Cernavodă spre Nazarcea, pe unde nici offroadul nu răzbate, puneţi „Blue Hotel” de Chris Isaac şi luaţi traseul închis, decopertat si de evitat (de doi ani de zile tot aşa-i). Pe alocuri tăiat fideluţă şi parcă destinat testării nervilor la proba de răbdare: „ce talent faci cu ăla de pe contrasens?”. Mai ales dacă „ăla” e vreun autocar legitim. Taci mâlc şi realizezi că cei 20 km economisiţi se complimentează cu urări citrice de la bucşe plus fix acelaşi timp pierdut ca pe drumul standard.

Trăitul pe lung al clipei, cu 20km/h, în rafale de „Lost Highway”. Vulpi multe pe traseu, stelele toate pe cer iar la orizont concert de muzică electrostatică roşie, cu luminiţe. Doar bate vântul şi creşte piatra în Dobrogea, cum să nu fie rost de boom energetic cu ventilatoare într-una. Muriţi!

Am mers alături de un drum ca la carte făcut de americani între Baia şi Ceamurlia cea de gripă aviară dădătoare… şi niciun magazin deschis după 10 noaptea. Noroc cu benzinăria flancată de babaici, de la intrarea din Jurilovca.

Pescuit, ţuică şi vin pe lac = festin, vorba lui Roger vâsleorul.

Alături de Valerică pescarul şi cu mine, reportacul, ne-am aflat trei „meşteri” în ale datului la rame, începând cu ora 5, că atunci senzaţia este.

Ăilalţi trei, profitorii, au investit într-un motor electric şi duşi au fost.

Cum să explici, mă, fiorul bălţii către tabăra adversă? În câteva secvenţe îmi răzbat gânduri despre păsăretul proaspăt dezemigrat, răsăritul pastelat, foşnetul menuet al stufului, oglindirea soarelui până în străfundul obscur al apelor, răbdarea mulinânda. Dar n-ai cum să răpui dezbaterea nici pomenind despre genetica masculină a vânătorului sau originea acvatică a neamului ori despre pacea absolută care spulberă orice chef de muncă atunci când ştii că vin serbările firului învârtoşat. Puterea priceperii depinde şi de tipul spicului ce dă culoarea şuviţelor: nativ sau aclimatizat, proaspăt sau trecut prin tăvălugul vieţii.

Miristea de după pârjol, încă punând beţe în talpa ghetelor, dar lasând loc holdelor de trestie din noul an, mocirla întunecată, greu de intuit şi neplăcut surprinzătoare pe moment, oasele matinal pătrunse de umezeală şi frig, infinitul stufărişului ori dogoarea tâmpă şi tihnită n-ai cum să ţi le însuseşti de la tastatură. Poate doar după o sticlă de vin la vreun bistro, şi numai punând la cale o nouă excursie, percepi din ce în ce mai intens o astfel de experienţă. Iar din poze poti doar să insinuezi temperatura între anotimpului ăsta atipic şi greu de imitat: o toamnă, calendaristic primăvăroasă, la momentul acordării cu o oră mai înainte a ceasului. Care aici, ca şi în Elveţia, nu se întâmplă. Ora e mereu aceeaşi, cea de iarnă. Slujbele se anunţă atavic, pe vechi, şi se ţin iulian.

Despre legenda lui Jurba, pădurea de stejar de unde s-a auzit clopotul, reţeta de „şti” şi cât de nemaipomenită e Dobrogea, data următoare, însă.

Ura! Etapa naturală, cea de bun augur, a udării minciocului, cu întârziere, s-a produs. Dupa ore în şir de bântuit după ştiuci şi terminând explicaţiile cu blisca, jumătatea pragmatică a participanţilor trece la secţiunea „pluta”. Iar succesul se arată a fi la fel de nepriceput. Căci scopul în sine nu este cel care trebuie căutat, ci plăcerea parcursului şi înecatul porilor cu viaţă, nerăbdătorilor este. Şi chiar dacă, la ora consemnării, o captură per căciulă nu mi se pare treabă, downshiftingul indus unora e numa’ bun. Excluzând secătuirea pompei de benzină, cazarea, barca ori taxa de pescuit, fireşte.

Şi excluzând inconsistenţa celor ce se vor din partea locului. De aia zic că la Lunca mai mereu ai parte de altceva, fără să mă refer la cât de întins e firul: nu te anunţă cât e taxa, unde e pe bani şi unde nu, care e metodologia de facturare, de ce data trecută era aşa iar acum e altfel.

În rest mă abţin şi rămân la trăirile neşlefuite ale sfârşitului de săptămână, făcut parcă în ciuda lui noiembrie (duminica a fulguit chiar), alături de întâlnirea cu răpitorul care a binevoit a stârni priviri înciudate undiţei mele: e caras, ba nu, e ciortan că-i galben, ba nu…

Era chiar legenda din Lunca: Exagerat Bibanul.

Max

h’Ailla Turca. Edessa 63.

Deci, ziceam că mergem la turcaleţi. Aşa s-a exprimat unul dintre cei trei M de miercuri seara. Că aşa ne-am potrivit la iniţiale, ca să vezi. Şoseaua Colentina, în drum spre Europa, număr din 3 cifre, vânt afară, căldură sufletească înăuntru. Am avut o încordare zdravănă înainte să îmi încalc principiul „mănânc în oraş doar ce nu pot găti singur”. Şi asta doar pentru că singurele preparate compatibile cu ziua de miercuri le puteai număra pe degete: bulgur (experimentat deja în cadrul kisirului de luni), supă de linte (sooo last year), zacuscă picantă (mofturi, că e trecut de 9 seara), pastă de năut (n-am mixer să fac, am în schimb o conservă de la nişte egipteni), salată ciobanească (fix roşii, castraveţi şi ceapă, în varianta „tocate pentru curcani”).

Unul dintre M s-a aruncat liniştit la kebab amestecat cu chestii, salată bonus. Cine dracu’ le face la ăştia cashflow-ul, sau cum a conceput al bătrân planul de afaceri, nu m-am prins. Păi, du-te, nene, la vreun Divan ceva prin centru, să vezi ceai cu un cub de zahăr, plus un zâmbet acrit în căutare de bacşiş. Tot 20 de lei te costă şi e la fel de înghesuit. Ăştialalţi 2 M ne-am luat toate chestiile compatibile cu sfânta zi de miercuri şi am făcut ca la reuniunea ginecologilor: pe ăsta l-ai mirosit? Mmmm, nu. Bagă-l în gură.  Buun, mai luam o porţie. Bine că n-am avut fete cu noi.

De fapt merge să iei o fată cu tine, nu însa cu scopul de a face o reuniune romantică. Pe de altă parte, dacă scaunele julite, baia înghesuită, turca omniprezentă şi forfota a la bazar nu e pe lista de fiţe ci maţul ghiorăitor e cel care primează, te-ai scos. Se serveşte repede, bine şi mult. Şi bun. Au şi ceai. Daaaa… Turcesc? Doar nu elveţian, normal că turcesc. Bifăm şi două heart-stoppere din alea.

Mai putem? Daaaa… Cafea aveţi? Tot turcească. Fir-ar, ce coincidenţă. Una mică la băiatu’.! Basu’ şi cu toba mare, asta îmi răsuna în piept dup-aia. Şi cum toate senzaţiile merită să meargă la somn, după o oră şi ceva de jogging fără masaj, am cerut nota. „Separat sau în total?”. 77 lei tustrei.

Cred că dacă ziceam separat, rămâneam în continuare cu întrebarea: ăştia din ce trăiesc, nene, dacă lipia, ceaiul, garnitura la grătar (şi m-aş întreba ce altceva) sunt la discreţie, bonus şi degeaba? Aşa… am plătit la grămadă pe vorbele femeii şi am plecat. Împărţeala „notei” am făcut-o din amintiri şi cu amintirea unei seri paralele cu lumea cunoscută până acum.

Halal!

Edessa 63, Şos. Colentina nr.281.

Max

sursă poze: www.edessa63.ro

 

Simultan de trei chitări în ritmuri latino

Simţurile pot fi surprinse numai stând în faţa scenei. Eu  ştiam asta, dar nu suntem toţi la fel, aşa că e mai bine să mergi la întâlnirea cu muzica vie fără să îţi pui prea multe întrebări. Şi uite aşa am purces la recitalul Trio Zamfirescu, din cadrul Festivalului de chitara clasică, ediţia a V-a, de la Sala Radio (http://orchestre.srr.ro/program/?d=2011-03-22).

Festival aflat sub oblăduirea lui Cervantes, Institutul. Sala a fost suficient de pustie să pot lua bilete de 10 lei (cele mai ieftine, ca de obicei) şi habar n-aveam că dacă se întâmpla altfel zău dacă ar mai fi avut acelaşi farmec serata.

Au pornit recitalul cu o inversiune de program: Cordoba (piesa, nu maşina si nici oraşul). Ascultând-o, mi-am dat seama că în felul ăsta, tot mergând pe la cântări de chitări, voi reuşi să ascult toata suita „Spania” de Albeniz. Care suită, culmea, a fost compusă pentru pian.

Primire tihnită şi impresie plăcuta, pentru o piesa care nu este atât de celebra precum Asturias (aia de se aude în „Spanish Caravan” de la The Doors). A urmat un alt compozitor latin, însă din afara Spaniei. Anunţat ca având trei părţi pe fundalul unui ringtone modern urlând din fundul sălii (deşi scrie, spune şi este de bun simţ să ai mobilul oprit) a fost un concert de Vivaldi (numărul 8 pentru 2 viori, din L’Estro Armonico).
Cântat la un singur tip de instrument, impresia a fost că aud varianta pentru orgă, transcrisă de Bach. Închid ochii, îmi închipui un registru fictiv de chitară şi aud cele trei organe alergând într-o polifonie de neînchipuit a digitaţiei pe instrumentul suflant… cu coarde. Asta doar o vreme, deoarece în cadrul interpretărilor cu public român, un astfel de concert, fie el si transcris, are parte de o variantă nefirească a succesiunii parţilor: Allegro (aplauze) Larghetto e spiritoso (ce draguuutz, hai să apalaudăăăm) Allegro (aici da, merge sa aplauzi).

Îmi închipuiam deja că la următoarea piesă, neinstruiţii o să se manifeste. Dar Zamfirescu Trio s-au grăbit suficient încât să nu lase timp pentru dezmeticire. Boccherini, italian la origini, a compus în ultima parte a vieţii la curtea regelui Spaniei. Piesa cea mai în acord cu spiritul iberic nu putea fi decât una de rezistenţă. Originalul, parte a cvintetului nr.4 cu chitară in re major (Grave assai – Fandango) a cunoscut atâtea interpretări încât deja vedeam un al patrulea invitat venind pe final să presteze la castaniete.

După un andante cam fugărit, dar cu suficient suspans şi o uşoara sincopă la începutul avântului, dansul s-a desfăşurat firesc, dar parcă prea tehnicizat ori temperat şi vădit armonios, în ciuda asprimii senzualului din titlu. Sau poate sunt eu prea amator de vibraţii din ce în ce mai dincolo de graniţa desensibilizării. Îl şi aud pe Maynard şoptindu-mi cu pumnul in ureche: „It’s not enough, I need more.” Şi am avut parte.
Bizet, cu fragmente din Carmen şi evident castaniete, fervoare, temperament. Dar nu era totul. Tehnici, armonizaţi şi răbdători, cei trei au intrat în secţiunea şlagăre din program. Cel puţin aşa numesc eu muzica fără de partitură. Cu toate astea nu reuşeam să îmi dau seama de ce nu au absorbit încă publicul: ba că-s încă tineri şi au tot timpul să şocheze prin prezenţă şi interpretare, sau poate vâna latina a lor a fost un pic pe altă frecvenţă… Sau până la a rezona, trebuie să mai pună umărul şi spectatorii. Fermoarele trase, foile frunzărite, chicotele originale, pensionarii abonaţi, puberii zornăind, plozii interzişi sau păsăretul acrit şi târât cu sila ori în virtutea vreunei invitaţii, publicul s-a manifestat destul de în dezacord cu ce se străduiau cei trei să impună.

Seara însă a continuat, trecând la ambianţa un pic mai relaxată şi contemporană auzului iar poporul a început, încetişor să dea subtil din cap a „OLE!”.

După ceva Paco de Lucia rezonanţa a cuprins întreaga sală: milonga, rumba, Gipsy Kings, de los Rios, Astor Piazzolla. Însuşindu-şi contextul palpabil, flexând articulaţiile trosninde şi spulberând autismul idiosincrasic, netrebnicii au cedat.

Au rezonat de s-au ridicat cu toţii în picioare şi nu se mai saturau de la clămpănit. „Mânca-i-ar mama de drăguţi”, vorba păsăretului hexagenar din spatele meu. El trio au revenit totuşi pe scenă într-un tropot Desperado din toate încheieturile, să uiţi ca eşti la Sala Radio, afişând un rânjet hâtru invizibil pe post de „V-am tras-o!”. Armonic, tehnic şi încălcând partitura locului.

Max

L’HARMATTANU’ blazat, liniştit şi mândru

Pe vremea când eram ceva mai tânăr şi cuptorul casei unde locuiam eu era defect, jinduiam la gătelile de le vedeam prin GoodFood. Şi când tentaţia este mare, singurul mod de a îi face felul este să .. îţi dai drumul. Nu înainte de a lua în considerare aspectele celeste, ocaziunea, ziua de salariu şi pantofii cei noi. Că nu sărbătoreşti oricând.

L’Harmattan: scump pentru că trebuia să merite. Cică şefi, ştabi şi alţi meşteri-corporatişti de filieră francofonă îl au în lista scurtă de restaurante. Liniştit, curat, fix în centrul vechi al Bucureştiului (pe strada Franceză), specific marocan. Chiar al naibii de liniştit. Mai aveam un pic şi aş fi ajuns în stadiul ăla de iluminare şi echilibru interior – citisem pe undeva – în care reuşeşti să te înţelegi din priviri. O vreme chiar am reuşit, m-am împăcat cu mine şi am simţit puterea prezentului. Dar asta nu înseamnă că gata cu articolul.

Aveam rezervare, ne-am aşezat ca într-un muzeu, meniul a venit fără să-l fi simţit sau cerut. Dupa o vreme, însă, am cerut traducător, altfel riscam să dăm în vreo boală a colonului aromat, cu banii luaţi şi fără să fi făcut măcar o poză a orgiei. Dar ne-am domolit, numai pentru că n-ar fi încăput toate pe masă. Vorba ceea, bani au şi ţiganii.

Cu L’ Harmattan m-am înţeles de minune, din priviri, din simţiri. Aş fi construit împreună dezastrul imediatului.  Îmi place să şochez papilele, să inund gâtlejul, să anesteziez senzorii, să pârjolesc orice stă  receptacului în cale sau să mentolez cerebelul, când experimentez vreun fel de mâncare. Adaptez reţeta când n-am fix ce îmi trebuie, întreb de eventuale alergii înainte de a invita cobaiul. Ba chiar mă asigur că plata prestaţiei va fi pe măsura senzaţiei (şi pot aprecia după sticla de vin pe care o uscam cam cât de departe o să meargă relaţia între bucătar şi victimă).

Cu toate am fost într-o rezonanţă perpetuă, de-a lungul serii. Până la desert. Aici a apărut diferenţa, argumentul „contra” şi moartea pasiunii. Căci eu, înainte de a livra punctul culminant, zâmbind cu gânduri subînţelese despre (răs)plată, ei bine, prefer să fac rondelele de portocale presărate cu scorţişoară folosind alt cuţit decât cel cu care am tocat ceapa pentru tocana cu nume indescifrabil,  servită la primul fel. E un fel de şut în ouă pe care ţi-l dai singur şi apoi te întrebi de ce blonda de la drept n-a mai sunat…

Merită să mergeţi în L’Harmattan chiar şi numai pentru experienţa transcedentală, în care cuvintele mai bine nu le rosteşti. Că riscă să iasă vorbe după aceea.

                                                                                                                                                                             MAX.

Sindromul săracului

Nu suntem săraci de-acum. Adică de vreo doi ani, de când a răbufnit criza. Nici de când a venit noua guvernare. Sau ultimul preşedinte. Nu suntem săraci nici de când am făcut primul împrumut post-decembrist la FMI.

Ne-am născut săraci şi am rămas cu asta în sânge. Acţiunile multora sunt, în mare parte, pentru a-şi demonstra că au scăpat de sărăcie.

Nu intrăm în restaurante mai de doamne ajuta doar pentru că nu avem chef să gătim acasă sau pentru a ne delecta cu anumite specialităţi culinare.

Nu cumpărăm ţoale de firmă pentru că avem gust şi ştim ce e calitatea. Faptul că luăm ceva “de firmă” ne e suficient.

Nu intrăm într-un anume local pentru a ne clăti papilele cu un vin bun. Nu ne strângem într-un pub pentru că ne era dor să mai schimbăm o vorbă unii cu alţii (dovada că jumătate din timpul de “socializare” e dedicat up-date-urilor de status pe Facebook sau de răspuns la tot soiul de comment-uri pe site-uri similare).

Nu achiziţionăm ultratehnologie prin bârloguri pentru că le-am folosi într-adevăr (ooo, şi ce sisteme audio am vazut prin unele locuri doar pe post de mobilă, ca de, nu putem deranja vecinii – trebuie, nu-i aşa, să le respectăm dreptul la fericire sau, cum îmi place mie să zic, antrenamentul pentru veşnica şi neîntristătoarea odihnă).

Nu.

Toate acestea sunt pentru a ne demonstra nouă că am scăpat de sărăcie.

O sărăcie impusă şi de faptul că, şi să fi avut bani, nu prea aveai ce să cumperi cu ei.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) erau trei-patru mărci de pantofi. Cam tot atâtea de televizor. Sau radio. Sau magnetofon.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) erau 4-5 soiuri de prajituri în cofetării. Şi două de suc.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) era o aventură să ai un video în casă.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) era super şmecherie să ai o jucărie chinezească – iar liniile chinezeşti şi creioanele cu guma în capăt erau o confirmare a unui status de nivel mediu “în lume”.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) mingiile de piele sau de vinilin erau scoase din casă nu pentru a fi bătute pe maidan, ci ca o dovadă a faptului că există!

Pe vremea lui Ceaşcă era pericol de puşcărie dacă aveai în casă mai multe alimente decât puteai să cumperi pe cartelă (puştanii de azi nu înţeleg poanta lui Toma Caragiu din scheciul “Mefisto” când Dumnezeu îl lasă pe mâna Dracului pe unul care, prins în casă cu o sută de kile de ulei a dat vina pe El, motivând că îi trebuia uleiul pentru candelă). Cartela aia! Am mâncat cea mai cruntă bătaie din viaţa mea de la mama când am pierdut nenorocita aia de cartelă! Abia undeva, după 20 de ani am înţeles cam ce însemna…

Lista ar putea continua mult şi bine. În fine…au trecut.

Revoluţia a însemnat imediat libertatea de a cumpăra. De toate. Orice. Pentru că se putea!

Şi lumea a început să cumpere! Până la ultimul leu! A fost o mini-demenţă atunci: se făceau vizite “hai să vedem ce şi-a mai luat cutareasca…”

Iar noi am crescut cu sindromul ăsta. Nu pentru că am fi înţeles foarte bine ce se întâmpla dar pentru că aşa am văzut la ai noştri.

Nu-mi spuneţi că există o logică în a-ţi lua o plasmă în casă sau nu ştiu ce gamă de electrocasnice în condiţiile în care ratele pot să însemne şi jumătate din salariu. Sau, cum spuneam la început, în a avea nu-ştiu-ce ce sistem audio în condiţiile în care atunci când vrei să măreşti volumul începe concertul de percuţie de ţevi, pereţi şi calorifer. Sau să iei ceva doar pentru că “toată lumea are…”

Problema e că ai noştri copii se ridică din cauza sindromului ăstuia al nostru al sărăciei  cu un alt sindrom: al avuţiei.

Şi noi ne uităm la ei şi îi bodogănim şi îi criticăm că nu ştiu să aprecieze banul.

De la cine să înveţe asta? De la părinţii care au bucătaria Nekermann, cu ultra-tot-ce-trebuie dar care mănâncă de la Mc’Donalds?

***

Sindromul sărăciei îl simt de fiecare dată când, vrând să ies la o sticlă de vin cu tata într-un local, “să ne mai clătim ochii” – sanchi, pentru a-i demonstra că mi-e bine, că îmi permit să beau o sticlă de vin oraş –  îl văd reticent şi cum încearcă să mă convingă: “Da’ nu mai bine luăm DOUĂ sticle de la chioşc şi stăm acasă…?”

Dunăre.