Marele guvern al micului domn Boc a început să aplice măsurile de austeritate discutate de o vreme încoace, scoţând din când în când de la ciorap alte mici ajustări sau propuneri, aflate pe acelaşi nivel de inteligenţă şi eficienţă cu întregul pachet legislativ de reducere a cheltuielilor. Ultima ordonanţă în acest sens este limitarea despăgubirilor primite de foştii deţinuţi politici, din perioada 1945-1989, la 10 000 de Euro.
O măsură foarte eficientă, aşa cum spuneam mai înainte, întocmai ca toate cele menite să aducă statului nişte bani în plus. Lăsând la o parte faptul că nu cred că mai sunt în viaţă atât de mulţi nefericiţi care au avut neşansa de a simţi cu vârf şi îndesat gustul înveninat al regimului comunist poliţienesc, măsura mi se pare încă o mostră de nesimţire a celor care guvernează ţara, vis-a-vis de anumite chestiuni cu o intensă încărcătură morală. Ceea ce este şi mai trist, pe de o parte dar strigător la cer, pe de altă parte, este faptul că mulţi dintre cei care se joacă a pagubă pe scena politică românească sunt şi dintre cei care au avut un cuvânt important de spus în vremurile de tristă amintire, aşa cum spune clişeul.
A oferi 10 000 de Euro unui om care şi-a mâncat sănătatea fizică şi mentală prin hrubele terifiante ale regimului animalic trecut este ca şi cum ai evalua neuronii în cioburi. Nici măcar un milion de Euro nu ar putea să compenseze în vreun fel timpul pierdut îngrozitor între zidurile fiecărei celule comuniste dar cu toate acestea, guvernul Boc are tupeul ordinar să se atingă de aceste venituri cu o deosebită încărcătură morală, aşa cum spuneam. Din punctul meu de vedere, în aceste cazuri trebuie aplicată, cumva, legea dintelui pentru dinte, pe cât posibil. Torţionarii trebuie să devină la rândul lor cei torturaţi, oricât de neadaptat prezentului ar suna acest lucru. Pe lângă asta, banii ar fi doar o picătură de apă într-un ocean de durere.
Din păcate, România suportă în continuare respiraţia putredă a unora dintre cei care acum zeci de ani ucideau (direct sau indirect) oameni cu opinii, viziuni, oameni care au avut curajul să se opună unui regim menit să îndobitocească în ultimul hal poporul. Îi vedem zi de zi rânjind şi oferind sfaturi politice sau economice. Îi vedem luând în continuare decizii importante pentru soarta naţiei, îi vedem cum se lăfăie pe banii unui popor pe care acum multă vreme îl hărţuiau fără pic de conştiinţă. Da, viaţa este nedreaptă, uneori. În România este tot timpul.
Filip m-a scos la o discuţie acum ceva vreme, pe acoperişul clădirii unde are terasa cu flori albe şi roşii. M-a văzut prins prea tare în mizeriile mele şi mi-a propus câteva momente de relaxare, în mijlocul cazematei sale răcoroase. Mi-a oferit un ceai verde, călduţ, un scaun moale, lăsat un pic pe spate, o pălărie de paie şi câţiva stropi fini de apă. Iar apoi îmi dădu un plic, rugându-mă să-l deschid când voi simţi că a venit momentul. Straşnic amic Filip, uneori. „Filip, iartă-mă că te-am făcut să plângi, câteodată. Ştii că sunt mai vulcanic.”. A zâmbit discret, dând impresia că, de fapt, nu mă aude. „Ştiu că eşti nefericit din cauza mea, uneori…”. Filip privea apăsat, adunând, parcă, fiecare milimetru pătrat al acoperişului pe care ne aflam. Tăcerea lui mă neliniştea, încurcându-mi relaxarea pentru care mă invitase. „Filip…!”.
Au trecut zeci de minute fără să-mi dau seama dacă vrea să-mi spună ceva, dacă nu cumva acesta era motivul pentru care m-a adus afară. Simţeam că pe el îl macină ceva ascuţit şi fierbinte, adânc şi dureros. Îl vedeam cum i se adună în gât cuvintele, oprite forţat de privirea pironită acum în marginea acoperişului. „Filip, dacă am spus ceva greşit, îmi cer iertare.”. Poate, cine ştie… „Nu. Nu tu m-ai făcut să plâng. Nu sunt nefericit din cauza ta. Râd sau plâng pentru că aşa vreau eu. Înghit cioburi pentru că vreau eu. Eu decid pentru mine, nu tu. Dacă îţi accept cuvintele este pentru că vreau eu. Iar cuvintele capătă forme şi sensuri în mintea mea, aşa cum vreau eu. Şi mai apoi, râd sau plâng. Din cauza mea. Eu pot opri singur mizeria, dacă mă înec în ea. Eu pot să culeg flori, pentru mine. Sunt al meu. Tu, la rândul tău, eşti fericit pentru că aşa vrei tu, nu din cauza celorlalţi. Tu poţi refuza priviri, tu poţi lua decizii care să-ţi ofere lumină sau întuneric, tu suferi pentru tine şi nu pentru alţii, tu poţi ierta sau nu. Mintea ta ar trebui să-ţi fie prietenă, nu eu. Eu sunt doar un martor la scenariul pe care tu ţi-l scrii. Nimeni nu-ţi poate da sens mai bine decât o poţi face tu. Eşti stăpânul propriei raţiuni. Eşti al tău şi numai al tău. Ai voie să greşeşti şi apoi să repari, ai voie să fii trist, ai voie să fii vesel, ai voie să nu ai dreptate, ai voie să zbori. Orice gând izvorât în tine trebuie să-l îndrumi către tine şi către orizontul tău. Nu aparţii nimănui. Să nu uiţi niciodată!”. Am rămas nemişcat, mestecând tacticos cuvintele sale. L-am văzut cum i se lumină faţa, ca şi cum un demon ascuns de o mie de ani plecase din fruntea sa. Îmi zâmbi frumos, îmi puse încă o cană de ceai iar apoi, diafan, sări.
…Filip s-a dus. Au rămas câteva cuvinte şi o terasă plină cu flori albe şi roşii. Din când în când, mă duc acolo, mă aşez pe scaunul moale, adun câţiva stropi răcoroşi şi savurez un ceai verde. De fiecare dată, privirea îmi rămâne agăţată de marginea acoperişului, căutând paşii lui Filip. Căutând un drum prin aer, lipsit de cioburi, pe care să păşesc sperând că mă va duce la el. Mi-e greu, deocamdată, să-mi accept mintea ca pe un prieten. Iar drumul care pleacă din margine e tot mai apăsat…
Am deschis plicul, în timp ce m-am ridicat de pe scaun. Cum de a ştiut ce să-mi scrie?
Când vei sări după mine, să o faci în sus, nu în jos
Final de aprilie, încărcat de spasme psihotice, gaze de eşapament şi multă muncă. Semnat cerere de concediu, făcut un kilogram de bagaje, plecat hai-hui, cu dimineaţa în faţă. România, drumuri cu păcate. Braşov, linişte, aer, stropi de istorie, o altfel de lume. Pe ici, pe colo, tot România. Piaţa Sfatului, Republicii, Biserica Neagră, zidul cetăţii, turnurile, clădiri vechi spoite, flori. Oraş fără cabluri pe stâlpi. Singurul din ţară. Belvedere, Tâmpa, pădure. Am plecat tâmp.
Sâmbăta de Sus. Frumos, munte falnic, natură încă fragedă, mănăstire veche, cuib de legionari. Râu, păstrăvi, somn profund, batmani, roacheri. Călugări, în speţă. Ciorbă de fasole cu tarhon. Mult tarhon. Şi hrean. Apoi poze, lacrimi, amintiri. Zburat apoi spre oraşul Victoria. Oraş clădit de comunişti pentru combinat. Oameni tot mai puţini, părăsit de saşi, liniştit, bun pentru bătrâneţe. Oraş natal, amintiri şi iar lacrimi.
Biertan.Istorie cu saşi, cetate cu biserică, împrejurimi cu verdeaţă. Români proşti şi nepăsători. Drumuri la fel. Sighişoara. Oraş mic, cetate mare. Istorie, patrimoniu, turişti, indiferenţă locală. Pensiune faină, flori, cimitir în vârf de deal, ploaie. Ziduri căzute, linişte, somn. Alba-Iulia. Oraşul de ignorat, cetatea nu. Ploaie şi oameni lucrând cu spor. Istorie renovată şi gata de admirat. Nu e tipic românesc. Sibiu. Piaţa Mare, Piaţa mică şi atât. Restul e durere. Mâncare, somn, poze, linişte, singurătate. Dor de ducă. Scârbă de muncă.
Final de repaos cu Vama Veche. Mare, soare, lume, debusolare, ameţeală, distrus neuroni. Gânduri triste, despărţiri, gol în jur. Gol. Cioburi. Final.
Nesimiţire incredibilă! Bătaie de joc! Nepăsare! Aşa putem caracteriza cele câteva întrebări puse de anumiţi cititori specialiştilor de la Departamentul de Analiză Socialăşi Medicină Rurală al Revistei Cioburi. După fina analiză abătută asupra nefericiţilor care posedă picior de lemn, iată că geniile din redacţie au fost nevoite să lase neterminat nimicul început cam în fiecare zi şi să se reunească de urgenţă pentru a aşterne ordonat semnele de întrebare ieşite dintre neuronii stingheri ai fiecăruia.
De vină pentru aceste nelămuriri nu sunt alţii decât nefericiţii cu priviri reci, ignoraţi de societate pentru durerea lor, purtătorii de ochi de sticlă. Din nou, ciobarii nu au reuşit nici până la închiderea barului să răspundă întrebărilor de mai jos. Să le fie ruşine cititorilor care ne-au pus în dificultate:
-Oamenilor cu ochi de sticlă le putem spune că sunt oacheşi?
-Oamenii cu ochi de sticlă pot arunca o privire (sau un ochi)?
-Le putem spune oamenilor cu ochi de sticlă că au privirea sticloasă?
-Pe oamenii cu ochi de sticlă îi putem complimenta cu „ce ochi frumos ai”?
-Există ochi de sticlă din sticlă de Murano?
-Există ochi de sticlă din sticlă termorezistentă?
-Pe oamenii cu ochi de sticlă îi ustură ochii?
-Dacă oamenilor cu ochi de sticlă le intră fum în ochi, sticla devine fumurie?
-Oamenii cu ochi de sticlă poartă ochelari de protecţie?
-Oamenilor cu ochi de sticlă li se topesc ochii după căldură?
-Oamenii cu ochi de sticlă au privirea clară doar dacă sticla nu e opacă?
-Oamenii cu ochi de sticlă pot pune ochii pe cineva?
Încă o dată, mulţumiri celor care ne urează sănătate maximă. Data viitoare promitem să şi glumim.
Pentru că s-a spart lampa. S-a trântit puternic de noptieră. S-a prelins în cioburi. Am călcat pe ele cu picioarele desculţe. Dar nu le mai simt. Fiecare ciob pătruns în corp a fost purtat în sus. Tot mai sus. Au trecut de genunchi, de ficat, de stomac. S-au oprit în inimă. Ciob dupa ciob. Unul mai mare decât celălalt. S-au regăsit. S-au reunit într-un glob de sticlă ce acum păzeşte cea mai preţioasă comoară. O izolează. Să nu mai simtă, să nu mai fie atinsă de pumni, de cuţite, de cuvinte. Doar razele mai pot străpunge.
Plăcerea sadică a nisipului prins în pumn, care se scurge. E purtat de vânt. S-a transformat în praf de stele. Stele căzătoare.
Plăcerea neagră a minciunii. A deziluziei. A hăului care absoarbe. A înșelaciunii amare. Plăcerea dulce a zâmbetului, a gheții care se topeşte de pe-un fir de iarbă. Un strop de apă. O picătură amară. O lacrimă tristă. O ultimă lacrimă.
Durerea surdă a timpului. A vremii. A vântului aprig şi lin. A amurgului de plumb. A clepsidrei pe care nu o va mai întoarce nimeni.
Durerea blândă a durerii. A rătăcirii, a uitării, a amintirii. A minţii, a trupului, a faptelor.
Pentru că s-a spart lampa. E întuneric. Doar razele mai pot străpunge… din interior, în lumea de afară.
Uneori, pentru că de cele mai multe ori să…
Câteodată, pentru că o singură dată e de ajuns să…
Surprinşi pe nepregătite de sărbătorile pascale, precum autorităţile de viscol şi zăpadă, componenţii lotului lărgit al Revistei Cioburi au întâmpinat sosirea iepuraşului de Paşti într-una din zonele de conflict cu halbe şi cocktail-uri ale centrului vechi din Bucureşti. Fiind convinşi iniţial că este vorba despre unul din iepuraşii Pla#boy, jucătorii echipei, cei specializaţi în lustruit faianţa, au suferit o puternică depresie în momentul în care au realizat că aşteptările le-au fost înşelate. Plus că galeria aflată pe margine scanda de zor: „Cine-a înviat în apriiiliiieee? Isus! Isus! Isus!”. Blasfemie!
Drept urmare, surprinşi de cele sfinte cu substanţele lui Bachus printre cercănele, ciobarii au pus-o de-un brainstorming furtunos, îndreptându-şi atenţia către nefericiţii care posedă cel puţin un picior de lemn (să batem în lemn, vorba aceea, să nu păţim niciunul aşa ceva). Şi iată cum au început să răsară câteva întrebări de sezon, numai bune de schingiut enoriaşii cu ele, venite – evident – pe adresa redacţiei:
-Oamenii cu un picior de lemn dorm buştean?
-Este posibil ca oamenii cu picior de lemn să aibă şi muşchi?
-Oamenii cu picior de lemn pot cânta la fluierul piciorului?
-Oamenii cu picior de lemn pot face pluta?
-Oamenii cu picior de lemn au carii?
-Piciorul de lemn poate fi altoit (cu o mână de lemn, de exemplu)?
-Piciorul de lemn înmugureşte primăvara?
-Când îi furnică piciorul, oamenii cu picior de lemn se dau cu insecticid?
-Oamenii cu picior de lemn se tatuează cu aparatul de pirogravat sau cu dalta?
-Unui picior de lemn îi poate intra o aşchie în talpă?
-Piciorul de lemn se dă cu var primăvara?
-Pentru a-i păstra tinereţea, piciorul de lemn se lăcuieşte?
Le mulţumim cititorilor ologi care ne doresc sănătate. Următoarea şedinţă va fi legată de câteva nelămuriri vis-a-vis ochiul de sticlă. Vom încerca să privim clar lucrurile…
În 2009, scena underground românească a mai primit un membru, respectiv trupa Shesdead, un proiect pus la punct de un grup de băieţi care aveau, mai mult sau mai puţin, o exeprienţă cu ceea ce înseamnă scena „ascunsă” a rock-ului autohton. Fiecare dintre ei şi-a dorit, într-un fel sau altul, o schimbare sau un nou pas în cariera muzicală, un nou suflu, poate un alt grup şi o nouă atitudine. Ca atare, într-un timp relativ scurt, cei de la Shesdead au ajuns destul de repede la urechile ascultătorilor de gen iar acum de curând, respectiv pe 22 Martie, au reuşit şi lansarea primului E.P., Sex Drugs & Rock’n’Roll, în Club Control din Bucureşti, urmat de turneul Tour and Loathing in Romania (deja în curs). Încrezători în şansele lor dar conştienţi de dificila contrângere a mediului muzical românesc, cei de la Shesdead speră, totuşi, că lucrurile vor continua într-un sens pozitiv pe plaiurile mioritice, cel puţin din punct de vedere muzical.
Contactaţi de Revista Cioburi, componenţii trupei au fost deschişi în a răspunde întrebărilor noatre. Aşadar, urmăriţi vocea formaţiei:
RevistaCioburi: Cum a început totul?
Shole: Acum vreo trei ani am simţit că trebuie să încep un proiect muzical nou, să găsesc noi modalităţi de a exprima sentimente mai vechi şi mai ales mai noi. Am încercat să colaborez cu mai mulţi artişti, numai că lucrurile se întâmplă când trebuie, nu când vreau eu. Trupa, aşa cum o vedem astăzi, a apărut acum un an. Radu, Benson şi cu mine am plecat de la Insideout, Tudor şi John sunt prieteni mai vechi de la formaţia Tiarra, Tase a venit în vară. Ne-am apucat de înregistrări pentru E.P., de repetiţii, câteva concerte, apariţii în diverse publicaţii scrise şi online, la tv şi radio… A fost un început ciudat şi mai lung decât mă aşteptam dar se pare că a fost bine aşa, am avut timp să creem o bază solidă.
R.C.: Cine este „ea” din spatele Shesdead?
Shole: Este muza. Care prin moartea ei ne-a deschis alţi ochi, către alte lumi. Faptul că a murit nu înseamnă că nu mai există. E o metaforă pentru relativitatea spaţiului şi a timpului aşa cum le cunoaşte umanitatea. Puterea spiritului care învinge uitarea, moartea e doar încă un pas făcut cu zâmbetul pe buze.
R.C.: Ce influenţe muzicale au pus umărul la proiectul vostru?
Shole: Partea frumoasă e că fiecare membru al formaţiei are o arie foarte vastă de rock în care se regăseşte. Ne şi intersectăm gusturile pe undeva, ne şi deosebim suficient cât să nu ajungem să copiem pe nimeni. Să zicem că ne influenţează toată muzica pe care am ascultat-o, chiar dacă nu vorbim numai de rock. Însă, clar, influenţa majoră o au trupele de metal.
R.C.: Furie sau poezie?
Shole: Nu sunt de acord cu „sau”. Furia si poezia fac parte din vieţile noastre, împreună coexistă în compania nebuniei, a plăcerii, a frumuseţii, a părerii de rău. Furia şi poezia sunt în univers ca focul şi apa. Dau şi iau viaţa, în funcţie de ceea ce atragi şi emiţi.
R.C.: Cum apare o melodie?
Shole: Atunci când nişte oameni simt cam acelaşi lucru se atrag unii pe alţii. Cred că scopul comun îi uneşte, pentru o perioada mai lungă sau mai scurtă de timp. Melodia apare când oamenii respectivi aleg să exprime prin muzică „filmul” lor comun. E vorba de echipă, de comunicare, de încredere, de pasiune, de asumare a mesajului. Nu e cu nimic mai prejos decât venirea pe lume a unui copil.
R.C.: Cine vă ascultă?
Shole: Cei care se regăsesc în versurile noastre şi în felul nostru de a exprima prin sunet o senzaţie la care ei se raportează, cu care se identifica. Avem ascultători de 12 ani dar şi de peste 45. Cred că cei care ne ascultă sunt la fel ca noi. Şi noi suntem exact ca ei. Ne ascultă fix cei cărora ne adresăm, pentru că ei ne dau puterea să facem asta iar noi la rândul nostru le oferim garanţia că nu sunt singuri.
R.C.: A fost un E.P., câte albume urmează?
Shole: Nu am de unde să ştiu. Cu siguranţă după acest E.P. vine albumul numit Seven. Să ajungem să îl lansăm, să sune bine, să îşi atingă scopul, apoi mai vorbim de altceva. Sincer vorbind, trăim nişte vremuri nebuneşti… E greu să prevezi viitorul îndepărtat atâta timp cât prezentul este instabil.
R.C.: Ultimul concert ar trebui să fie întotdeauna cel mai reuşit?
Shole: Sunt foarte mulţi factori care fac un concert să fie reuşit sau nu. Depinde cum te simţi în ziua respectivă, cum se simte spectatorul în ziua respectivă, cât de bună e organizarea, cât de potrivită e locaţia, cât de bun e sunetul, cât de bine a fost promovat… Dacă vorbim de performanţele trupei, consider că ele trebuie să fie mereu foarte bune şi constante. Bineînţeles că trebuie să se tindă de fiecare dată spre mai bine. Teoretic da, cel mai recent concert trebuie să fie mai bun decât precedentul. Fiecare concert e o experienţă, o sărbătoare, cu fiecare clipă petrecută împreună, membrii trupei se „sudează” mai mult şi sunt mai siguri pe ei, pot oferi de fiecare dată un plus prin experienţa acumulată. Dar ţi-am zis, asta teoretic; practic, mai sunt şi momente proaste, dar peste care trebuie să ştii să treci şi să îţi urmezi destinul.
R.C.: Cât v-aţi propus să rezistaţi în underground?
Shole: Consider că undergroundul este o lume fascinantă, şi dacă acolo vom rămâne e doar o chestiune de noroc, şansă… Cum vrei să îi zici. Însă nu cred că mai ştiu exact ce e underground şi ce nu, la momentul ăsta. Sper ca formaţia să ajungă să cânte pentru cât mai mulţi oameni, sper ca mesajul nostru să atingă pe cat mai mulţi. Undergroundul e locul din care se extrag diamantele pe care timpul le şlefuieşte. E staţia din care pleci, dar nu în care trebuie să rămâi să rezişti.
R.C.: Este greu să creşti muzical în România? Mă refer la stilul vostru…
Shole: Este foarte greu pentru că oamenii au fost dresaţi să nu le placa aşa ceva timp de zeci de ani. Comuniştii nu suporta rockul, şi cum suntem conduşi de comunişti… Preşedintele nostru a avut imn electoral o manea, nu o piesa rock. Oamenii sunt ţinuţi în lesă de lipsa banilor, nu au timp să îşi îndrepte atenţia către pictură, fotografie, muzică, literatură. Trebuie să producă pentru ca aleşii cu japca să se lăfăie. Da, ne e greu aici. Casele de discuri sunt ale unor dobitoci, televiziunile la fel, radiourile „de gherilă” au ca sponsori mari corporaţii… E o glumă proastă, o farsă care ni se face. Nu e vorba de stil, e vorba de comuniştii ăştia infecţi care trebuie să moara. Şi o să moară. Şi atunci, lumea va fi a noastră. Deja a început să fie, că ne facem singuri şi clipuri, şi radiouri, şi televiziuni şi ziare online, avem studiouri, creştem, în timp ce ei se duc în jos, cu cântăreţele lor gonflabile de gât.
R.C.: Care este următorul proiect important?
Shole: Albumul Seven. Şapte piese la care lucrăm intens, pe care le vom înregistra cu Tudor, chitaristul, ca inginer de sunet. Lucrăm şi la un videoclip nou pentru piesa DIAMONDS AND PEARLS, cu imagini de la concerte şi de pe drumul între concerte, va fi ceva foarte tare, în vreo două săptămâni, deci în aprilie.
R.C.: Fanii trebuie să vă înţeleagă?
Shole: Dacă sunt fanii noştri, ne înţeleg. Nu cred că ar putea fi fani cu adevărat dacă nu ar înţelege. Sau poate că înţeleg ce au ei nevoie să înţeleagă. Sau ce vor. Nu ştiu. Prefer să cred că suntem toţi nişte oameni care păşim împreună într-o nouă eră, înţelegându-ne unii pe alţii.
R.C.: S-au adunat frustrări printre acorduri?
Shole: Desigur, însă nu disperăm. Normal că e frustrant să vezi atâţia cretini împinşi pe gât generaţiilor care abia se formează. Normal că nu e convenabil să vezi că televiziunile, radiourile, organizatorii, se încăpăţânează să investească în nişte zdrenţe, fie fete, fie băieţi. E frustrant să ştii că există atâtea trupe bune şi muzicieni talentaţi ţinuţi în cuşca asta delimitată de indiferenţă, nesimţire, incultura, ignoranţă şi orgoliul unora inferiori pe toate planurile, mai puţin cel material. Cred că e gândită treaba. Învăţământul e o mizerie, alternativele sunt eliminate pe rând… Oamenii devin nişte sclavi ai băncilor la care sunt obligaţi de sistem să apeleze pentru a supravieţui… E frustrant să ştii că legile le fac nişte stupizi.
R.C.: Unde vreţi să aşteptaţi moartea?
Shole: Nu vreau să o aştept. Sunt convins ca ne vom întâlni la un moment dat. Poate că ea mă aşteaptă pe mine undeva, dar cred că se distrează şi zice: „hai că-l mai las să treacă şi de colţul ăsta… Hai, fie, şi de ăsta… Hai încă unul…” şi tot aşa până când o să îi placă atât de mult de mine încât o să zică: „hai!” J Iar eu voi merge cu ea şi voi cunoaşte o nouă lume în care să mă pot rătăci. Dacă ar fi să mă hotărăsc să o aştept, locul ar fi Venice Beach California.
R.C.: Suntem ghinionişti în România?
Shole: Nu mai ghinionişti decât dacă am fi în Afganistan sau Irak. Dar faţă de lumea civilizată avem un oarecare handicap. Handicap dat de „liderii” „aleşi” de această majoritate docilă, însă cred cu tărie în valorile pe care le avem şi care prin curaj şi pasiune vor schimba România.
R.C.: Fericirea este o utopie?
Shole: Nicidecum. Asta e cea mai mare minciună pe care ne-au spus-o. Eu am trăit momente de fericire pură, reală, pe care nu mi le poate lua nimeni, niciodată. Am văzut oameni fericiţi. Fericirea este în noi, la dispoziţia noastră, nu trebuie decât sa renunţăm la orgoliu. Mândria aia proastă a omului degeaba… Dacă te vindeci de asta, eşti fericit.
R.C.: Există viaţă după moarte?
Shole: Dar înainte de viaţă există ceva? J Treaba e să existe viaţa înainte de moarte în primul rând. Nu să trăieşti vieţile altora, nu să îţi trăiască alţii viaţa, să fii cu adevărat viu, să trăieşti intens, asta contează în primul rând. Cred că oamenii care trăiesc aşa nu sunt speriaţi de moarte şi sunt convinşi ca după o să fie oricum ceva, o să vadă ei acolo ce J .
R.C.: Ce uraţi poporului român?
Shole: Îi urez să aibă norocul ca cei care au înţeles ceva din viaţa asta, să nu cedeze şi să nu se resemneze. Îi urez să fie deschis în a accepta istoria care se scrie acum şi să fie preocupat de cea care va fi scrisă; ce a fost e trecut şi îngropat, lumea se schimbă, se dezvăluie a fi altfel. Îi urez poporului român să fie pe fază şi să îşi vadă de treabă. Am o încredere ciudată în acest popor.
R.C.: Un fel de la revedere…
Shole: Intraţi pe pagina noastră oficiala www.myspace.com/sheisnomore unde găsiţi videoclipul LIVE FAST DIE YOUNG, piesele de pe E.P.-ul SEX DRUGS AND ROCK’N’ROLL, două piese noi, video de la sală, poze, versuri. Puteţi comanda E.P.-ul sau un tricou sau pur şi simplu să ne lăsaţi gândurile voastre în legătură cu ceea ce facem. Mulţumim pentru sprijinul acordat. Respect!
Stimaţi rătăciţi printre elucubraţiile pline de inteligenţă ale Revistei Cioburi, iată că s-a terminat prima serie de foc automat a sărbătorilor creştineşti de iarnă (având mai mereu efecte necreştineşti), ceea ce înseamnă că unii din consumatorii bipezi de oxigen au început să-şi facă de lucru pentru a scoate o pâine sau o bere. În aceeaşi situaţie se găseşte şi mega-celebrul specialist al Departamentului de Relaţionarecu Minţi Odihnite al redacţiei, cine altul dacă nu Doctorul Pildă.
Reîntors dintr-un stagiu de pregătire profesională, consumat la socrii săi, doctorul nostru a învăţat, printre altele, că ţuica nu îţi măreşte IQ-ul dar te poate ajuta să înţelegi necuvântătoarele (cu suflet sau fără) şi că sporind treptat cantităţile de alimente cu bază porcină, poţi descoperi în tine un organism destul de elastic, capabil să-şi mărească impresionant volumul într-un timp scurt. Restul sunt doar băşini şi căcat. Aşadar, reîntors în mijlocul biroului său decorat cu mobilier Ludovic al XV-lea şi împrospătat de duhoarea porcuşorilor săi de Guineea, uitaţi fără mâncare, Doctorul Pildă a găsit în cutia sa poştală un mesaj de la un domn încovoiat de probleme. Iată mesajul:
„Bună ziua! Mă numesc Otto Pipirig Vânjescu şi vă deranjez într-o chestiune… De curând, am aflat că amanta mă înşeală. Deşi am făcut atâtea pentru ea, inclusiv furându-i nevestei mele din lenjerie şi oferindu-i-o cadou, bijuterii, vacanţe, casă, masă, ce mai, am fost un domn, am aflat cu stupoare şi destulă mirare în suflet că dânsa primeşte la ecluză un pionier mai tânăr, mult mai sărac şi mai neatent cu ea. Acum, eu am cerut sfatul nevestei dar, din păcate, m-am trezit cu bagajele la uşă şi cu o cerere de divorţ în poale (deci, nu este cu mine şi la bine şi la rău dar o să vă cer sfatul în această privinţă altă dată), plus că o perioadă o să merg oarecum mai crăcănat. Cred că mă înţelegeţi în ce situaţie mă aflu şi cât de greu îmi este. Rugămintea mea este, de aceea am îndrăznit cu acest mesaj, să-mi spuneţi unde aş putea găsi un cabinet de avocatură mai ieftin dar bun, astfel încât să pot rămâne cu casa pe numele meu.”
Stimate domn Pipirig (sau Vânjescu, cred..), ce pot să vă spun… În primul rând, permiteţi-mi să-mi exprim nedumerirea faţă de întrebarea dvs.. Mă aşteptam, aşa cum începuse mesajul, să-mi cereţi sfatul în privinţa recâştigării amantei (sau poate a nevestei), căci acesta este domeniul meu de specialitate (hei, doctor love…). Din ce am urmărit eu în text, se pare că domnişoarei îi lipsea smotocelul dvs., îmi permit să vă spun… Haina e haină, vacanţa e vacanţă, păpica e păpică dar, stiţi cum e, probabil îi era dor de pulă ca de mă-sa şi ta-su. Şi uite aşa amanta dvs. a ajuns să-şi caute de căţeleală la un alt exemplar tânăr, cu un pedigree puternic între membrele inferioare. Într-adevăr, soţia dvs. Trebuia să vă ajute cu un sfat, pentru că doar este femeie şi vede altfel lucrurile dar, iată, se pare că nu vă iubea şi v-a înşelat aşteptările atâţia ani. Să-i fie ruşine, aşa să-i spuneţi!
Acum, să vă răspund la întrebare… Habar nu am, domnule Pipirig (sau poate Otto…?) unde să găsiţi un cabinet de avocatură ieftin şi bun. Şi nici nu mă interesează, da?
Stimată naţiune, fini degustători ai pomenii porcului, dragi intelectuali pierduţi în birtul Pierde trenul, iată că a venit vremea unui nou studiu ştiinţifico-fantastic, descoperit printr-un lanţ subtil de greşeli de către inginerii super-eroi ai Departamentului de Studii Fizio-Nucleare al Revistei Cioburi.
Aşadar, după îndepărtarea molozului din laboratoarele ultrasecrete unde, bineînţeles, îşi desfăşoară activitatea celebrii noştrii ingineri, am găsit documentele care atestă că banii pe care îi cheltuie managementul defectuos al trustului Cioburi nu sunt în van. Ca atare, uimim lumea cu încă o descoperire de amploare: băutura în exces fertilizează solul. Vă veţi întreba cum de este posibil acest lucru, chiar dacă prima joncţiune pe care o fac neuronii din capetele voastre va produce o asociere cu urina. Ei bine, nu.
După cum se ştie, băutura este spuma, aşa cum ţinţi-rinţi spală dinţii. Cei care se bucură în mod regulat de binefacerile mai mult sau mai puţin păguboase ale licorilor eliberatoare de inhibiţii, se pot trezi la un moment dat la o răscruce de drumuri. Şi nu socotim aici pierderile pur materiale sau pur sentimentale, pentru că, oricum, consumatorii de carieră nu se regăsesc în aceste sfere, ci ne referim strict la partea anatomică. Există în interiorul fiecăruia un organ care, în momentele în care nu drege produsele de porc, găină, ciorbele de burtă, cafelele, etc., se ocupă cu întâmpinarea moleculelor de CH3-CH2OH, oferindu-le casă, masă şi un pat să se odihnească. Evident, există un număr limitat de locuri pentru cazare şi în momentul în care turismul exagerat al moleculelor prietenoase, prezentate mai devreme, se repetă zi de zi, cabanierul-ficat începe să o ia razna. La început i se umflă faţa de furie, apoi gâtul şi apoi se umflă tot. Nasol este că turiştii vor tot veni, nebăgând în seamă reacţiile adverse ale gazdei lor iar într-un final organul cu pricina îşi dă obştescul duh. Alături de toată zona turistică din jurul său.
Făcând o deducţie simplă, concluzia pentru care cercetătorii noştri şi-au dat sufletul este următoarea: consum regulat de alcool -> explozie ficat -> închis ochii -> pus corp la macerat la doi metri sub nivelul mării -> devenit îngrăşământ -> fertilizat sol. Q.e.d.
Gata, s-a terminat. De fapt, a început. S-a terminat un an, a început alt an. S-au terminat lăturile gustoase, încep mizeriile cotidiene. Am tras linie dorinţelor neîmplinite şi le-am adăugat pe o nouă listă, în general aceeaşi. Am răsuflat uşuraţi, închizând cutia cu neşansă şi ne rugăm să nu se deschidă iar. Ne-am hotărât să nu mai privim în urmă, părăsind toate gândurile murdare de răni, şi vrem să devenim mai mulţumiţi de noi. Am cântat în strună timpului, rugându-l să treacă odată iar apoi ne dorim să-l încetinim măcar un pic, pentru a înţelege ceva din viaţă. Am închis un ciclu, o luăm de la capăt.
Orice capăt de drum implică analize, pertinente sau nu. Ne uităm în tolba din spatele nostru, numărând cele adunate mai greu sau mai uşor şi, uneori, rămânem dezamăgiţi de ceea ce găsim acolo. Trecem ignoranţi şi pierdem momente unice pentru că, de cele mai multe ori, ne raportăm doar la listele anterioare. Trişti sau veseli, împăcaţi ori tulburaţi, finalul este inevitabil, an de an. O luăm de la capăt apoi, întocmai cum istoria îşi repetă poveştile. Şi iar greşim, iar ne rugăm, iar sperăm că vom fi împliniţi. Viaţa se împarte în cicluri de 365 de zile din care, de cele mai multe ori, nu învăţăm mai nimic. An după an…
Iată, avem în faţă un nou început. Un alt început, la suprafaţă. În esenţă, noi suntem aceeaşi, mânaţi de utopii şi dorinţe intense, de fiecare dată mai multe, mai puternice, mai colorate. Timpul îşi ia tributul său iar când ne vom da seama, vom fi cioburi.
