România de azi, ideile de mâine

• Aberația de intelect, Promo •

   Vădit preocupaţi de bunăstarea şi confortul cetăţenilor pe care îi reprezintă, cei şase magnifici primari ai capitalei, sub sterila îndrumare a profesorului doctor chirurg (bla, bla) Sorin Oprescu, au început de ceva vreme o intensă campanie de utilare a Bucureştiului cu diverse accesorii menite să introducă această urbe în secolul XXI.

   Ce se întâmplă? Deşi toată crema autorităţilor locale se plânge de lipsa fondurilor pentru a da drumul unor proiecte cu adevărat necesare şi importante (pentru Bucureşti înseamnă direct cucerirea secolului XXII), iată că edilii celor şase sectoare găsesc resurse pentru a implementa măcar un pachet de bază al modernizării oraşului capitală a României. Dacă sunteţi în continuare sceptici şi cu ţevile de cornete cu ace otrăvite în vârf îndrepate către primării, vă sugerez să vă domoliţi un pic, analizând lista de mai jos, unde veţi descoperi preocuparea aleşilor pentru dumneavoastră, cetăţenii cu drept de vot şi plătitori corecţi de taxe (şi nu numai dvs., evident):

1. Separatoarele de sensuri implantate pe anumite porţiuni de bulevarde/străzi (ştiu, sunt în urmă cu această constatare dar merită precizată, nu-i aşa?). Aflaţi într-un secol al supervitezei, aceste minuni ale semnalizării rutiere sunt mult mai necesare decât asigurarea unei infrastructuri adaptată vremurilor în care trăim (în care trăiesc vesticii, pardon). Aceste separatoare se conectează printr-un complex sistem de lasere, prin sateliţi, cu senzorii maşinilor pământene,  navetelor klingoniene, romulane şi măturilor cu face-lift ale vrăjitoarelor sau studenţilor de la Hogwarts, oferind computerelor de bord direcţia şi sensul corect de deplasare, eliminând practic orice incursiune pe contrasens şi, astfel, reducând aproape de zero numărul accidentelor având această cauză. Aşa că nu mai fiţi cârcotaşi.

2. Benzile de delimitare (si aniderapare, cred) amplasate pe trotuare la fiecare trecere de pietoni. O altă excepţională invenţie tehnologică, menită să asigure securitatea pietonilor dar şi a şoferilor. Cum aşa? Dacă veţi privi mai atenţi, aceste benzi galbene au nişte ţucumbăre, ieşite un pic în relief, care odată călcate transmit un semnal (tot prin satelit) computerelor de bord din maşini, avertizând şoferii „Atenţie, stăpâne, în faţa ta va apărea un pieton peste aproximativ X secunde! Opreşte, boule!”. Şoferul, chiar dacă este surd sau ignoră mesajul, nu va putea continua să accelereze pentru că, în lipsa unei reacţii, maşina va frâna brusc (chiar brusc, cu riscul de a proiecta şoferul prn parbriz). Dar chiar şi în acest caz nefericit, societatea va scăpa de un individ iresponsabil, salvând un pieton nevinovat. Ca atare, numai efecte pozitive!

3. Stalpii dotaţi cu semnale luminoase amplasaţi la trecerile de pietoni. Gadgeturi eco, de altfel, aceste accesorii fiind dotate cu panouri solare, economisind astfel consumul de energie electrică de pe reţea şi salvând în acest mod banii contribuabililor. Semnalele luminoase sunt necesare, în primul rând, pentru elicopterele SMURD care vor avea, astfel, timp să frâneze din timp la trecerea de pietoni, evitând producerea altor victime nevinovate. Totodată, semnalul luminos va indica navetelor extraterestre care tranzitează oraşul în drum spre mare sau munte, că viaţa există pe Terra! Please, take me with you!

4. Aranjamentele florale în exces (de unică folosinţă). Lăsând la o parte vizualul senzaţional sau mirosul parfumat, aceste minuni ale naturii dau de mâncare unor oameni care, ca atare, plătesc taxe către primării. Avantaj pentru toată lumea. Dacă nu s-ar ofili florile, ce s-ar mai întâmpla? Firmele contractante ale primăriilor ar da faliment iar o groază de oameni ar rămâne pe drumuri! Fiţi responsabili şi analizaţi în detaliu această problemă. Acelaşi lucru îl pot remarca şi pentru maşinile care trec zi de zi şi spală cu apă luată din lacuri (cu mâl, normal) străzile din capitală. Păi, dacă nu ar fi praf, oamenii ăia nu ar rămâne fără slujbe?

 

Pe lângă aceste investiţii cu adevărat necesare realizate de bravii conducători ai capitalei, sugerăm o altă serie de proiecte menite să ridice standardul de viaţă al locuitorilor:

-coşuri de gunoi din kevlar şi interior din plumb, amplasate la fiecare 5 m pe fiecare trotuar, rezistente la acte de vandalism şi cu o protecţie sporită împotriva iradierii, în cazul deşeurilor radioactive pe care cetăţenii le pot arunca.

-copaci din pet-uri verzi, amplasaţi pe fiecare petec de pământ liber, rezistenţi 800 de ani, fără nevoia de a fi udaţi şi fără a prezenta riscul de a fi tăiaţi de pensionarii debranşaţi de la sistemul de încălzire.

-radare spaţiale, capabile să detecteze viteze de până la 3 warp, necesare mai ales în cazul invaziilor extraterestre, poliţia având astfel dovezi pentru a-i amenda pe marţienii inconştienţi.

 

Lista ar putea continua însă nu dorim să intervenim asupra activităţii migăloase a primarilor. Nu de alta, dar  imediat vin alegerile…

Cu nunta la psihiatru

• Frustrări din cartier, Promo •

   Căldură, asfalt, spaţii închise şi nervi aruncaţi pe fereastra cognitivă. O zi ca oricare alta, dintr-un ciclu nesfârşit al existenţei umane. Răsfoiesc pagini electronice în căutare de senzaţional, amăgindu-mi monotonia cu o evadare de câteva minute printre reţele şi coduri binare. Şi sare iepurele…

   Dorel de la Timişoara, şeful clanului Dallas. Pitoresc nume, personaj proiectat din România celor o mie de ani de acum încolo. Părinte bun, îi face băiatului nuntă. Faima nu ţi-o clădeşti oricum.  Teama sădită peste papagali trebuie udată, crescută cu grijă. Cu mii de invitaţi, cu straie din vest, scumpe. 13 000 de euro rochia miresei. Cristale Swarovski, limuzine, cefe groase, pieile roşii. Prostimea stă la geamuri, mestecând invidie. Unii au, alţii n-au. Drumul e blocat. La fel şi reacţiile celor care sunt plătiţi din banii prostimii ca să asigure ordine şi disciplină, conform legii. E greu, sună nemţeşte.

   Ei au vrut să facă ceva frumos. Acolo în stradă, să se bucure toată lumea de fericirea lui Dorel. Au vrut să arate că ei, rromii, pot să fie eleganţi, aranjaţi, la modă. În stradă, că se vede mai bine de sus. Lanţuri de aur, parc auto cât PIB-ul Somaliei şi gălăgie. Sfidare. Ceva frumos, în ciuda capetelor de cretă. Care au venit cu amenzile la final, ca la dar.  0,01% valoarea lor, faţă de suma din tolba mirilor. Dar impozitul, cât e impozitul?

   Unii sfidează, alţii pompează. Unii bălesc, alţii ciordesc. Unii plătesc, alţii primesc.  România, ţara tuturor extremităţilor. Nunţi cu bani neimpozabili şi drumuri blocate. Săraci pe margine, cu ochii după un rest de os. Discriminare, dar în ce sens? Dacă îmi spune cineva că plecatul din ţară nu e soluţia, îl sparg la C.A.S..

România din fundul şifonierului

• Frustrări din cartier, Promo •

Am deschis uşa unui şifonier imens, aşezat peste un arc muntos şi câmpii gâdilate de nisip. Abia mă trezisem dintr-un somn bolnăvicios, apăsat de Passiflora şi gânduri cu remuşcări. Mă simţeam pregătit să păşesc pe trotuar, îmbrăcat în straie noi, abia cumpărate de la imperialişti, să gust adierea urbei, razele abia trecute de primăvară şi viziunea unui viitor pictat cu „vom trece peste asta cu bine”. A căzut şifonierul peste mine…

…Şi m-am trezit neasortat. De-a dreptul papagal. Un clown cu nasul portocaliu şi pătrat. Alături de o droaie de liliputani înţoliţi enervant de colorat, cu privirile pierdute şi tâmpe, scurse în cearcăne precum copia unui timp din fantasmele lui Salvador Dali. O turmă ascunsă în şifonierul pe care îl deschisesem dimineaţa şi care a căzut. Iar acum port şapcă de paznic la bancă, cămaşă cu dragon pe spate, mănuşile unui muncitor care schimbă borduri şi pune separatoare între sensuri, geacă de blană cu butoni de aur, fular cu dungi, pantaloni mulaţi, pantofi albi şi şosete rupte. Sunt imaginea lumii de sub şifonier. Şifonier aşezat peste un arc muntos şi câmpii cu pepeni şi praf.

Aici, sunt sunt singurele haine pe care le am acum. Prefer spectacolul unui nud al naibii de derutant în locul penajului dorsal de papagal. Mă întristează grupul imens de pitici retarzi care rânjesc la fiecare petec de textil pe care îl primesc de sus, fără să-şi pună ordine în costumaţie. Mă îndoaie mirosul de stătut care vine din spatele şifonierului. Mă seacă, de fapt, şifonierul p#lii mele care se duce la vale, mişcat de umezeala camerei în care-mi spintec visele. Mi-aş dori să mă piş peste feţele liliputanilor care privesc tâmp în continuare, căutând scutece şi pantaloni deşucheaţi dar mi-e ruşine de arcul muntos şi de câmpiile pierdute în dealuri.

Promit că data viitoare îmi cumpăr şifonier din Germania.

Ghid de supravieţuire pe timp de criză

• Aberația de intelect, Promo •

Dacă banii n-aduc fericirea atunci putem susţine cu tărie că guvernanţii noştri nu ratează nicio ocazie să ne facă cât mai fericiţi. Avem creşteri de TVA, reduceri salariale, impozite pe venit, impozite pentru stat, impozite pe aplecat. Avem convingerea, avem speranţa. Avem de toate. De ce să nu avem şi ghiduri de supravieţuire pe timp de criză. Iată cum ar suna un asemenea ghid în viziunea experţilor în craco-economie, experţi de pe lângă redacţia Revistei Cioburi.

– În cazul în care lucraţi la stat, renunţaţi la slujbă. Veţi economisi banii pe care îi daţi pe transport şi, în plus, veţi contribui prin decizia d-voastră la micşorarea numărului de bugetari.

– Reorientaţi-vă spre o altă sursă de venit. Memoraţi două, trei poezii de-ale lui Eminescu şi recitaţi-le cu talent după ce vă poziţionaţi strategic în locuri aglomerate, investiţi toate economiile d-voastră în bilete SuperBingo Metropolis sau încercaţi cu un jaf armat la benzinăria din cartier. Cine ştie, poată vă iese…

– Încercaţi să vă lichidaţi creditele bancare. Dobânzile vă omoară cu zile. Dacă nu aveţi posibilitatea materială să finalizaţi acest demers, încercaţi măcar să lichidaţi creditorii.

– Vindeţi-vă locuinţa şi donaţi 75% la bugetul de stat pentru a pune umărul la redresarea economiei. Cu cei 25% rămaşi puteţi vă puteţi retrage la cort unde veţi puteţi aştepta în linişte trecerea crizei.

– Evitaţi să mai mâncaţi. Cheltuiţi prea mult pe tot soiul de alimente nesănătoase pe care oricum le căcaţi. În plus, veţi scuti şi banii daţi pe hârtia igienică iar consumul de apă va fi semnificativ redus.

– Renunţaţi la duşul zilnic şi la antiperspirante. Puteţi rezolva problema transpiraţiei foarte uşor prin aplicarea zilnică a unei pojghiţe de smoală la subraţ.

– Renunţaţi să mai cumpăraţi apă îmbuteliată. Hidrataţi-vă direct de la robinet sau, dacă este cazul, direct din sufragerie.

– Renunţaţi la băutură şi încercaţi drogurile. Experimentaţi care dintre acestea se potrivesc cel mai bine constelaţiei d-voastră neuronale şi nu ezitaţi să abuzaţi de ele în fiecare zi. Vă aşteptă o lume mai bună.

– În general, renunţaţi.

România, ţara tuturor nedreptăţilor

• Frustrări din cartier, Promo •

   Marele guvern al micului domn Boc a început să aplice măsurile de austeritate discutate de o vreme încoace, scoţând din când în când de la ciorap alte mici ajustări sau propuneri, aflate pe acelaşi nivel de inteligenţă şi eficienţă cu întregul pachet legislativ de reducere a cheltuielilor. Ultima ordonanţă în acest sens este limitarea despăgubirilor primite de foştii deţinuţi politici, din perioada 1945-1989, la 10 000 de Euro.

   O măsură foarte eficientă, aşa cum spuneam mai înainte, întocmai ca toate cele menite să aducă statului nişte bani în plus. Lăsând la o parte faptul că nu cred că mai sunt în viaţă atât de mulţi nefericiţi care au avut neşansa de a simţi cu vârf şi îndesat gustul înveninat al regimului comunist poliţienesc, măsura mi se pare încă o mostră de nesimţire a celor care guvernează ţara, vis-a-vis de anumite chestiuni cu o intensă încărcătură morală. Ceea ce este şi mai trist, pe de o parte dar strigător la cer, pe de altă parte, este faptul că mulţi dintre cei care se joacă a pagubă pe scena politică românească sunt şi dintre cei care au avut un cuvânt important de spus în vremurile de tristă amintire, aşa cum spune clişeul.

   A oferi 10 000 de Euro unui om care şi-a mâncat sănătatea fizică şi mentală prin hrubele terifiante ale regimului animalic trecut este ca şi cum ai evalua neuronii în cioburi. Nici măcar un milion de Euro nu ar putea să compenseze în vreun fel timpul pierdut îngrozitor între zidurile fiecărei celule comuniste dar cu toate acestea, guvernul Boc are tupeul ordinar să se atingă de aceste venituri cu o deosebită încărcătură morală, aşa cum spuneam. Din punctul meu de vedere, în aceste cazuri trebuie aplicată, cumva, legea dintelui pentru dinte, pe cât posibil. Torţionarii trebuie să devină la rândul lor cei torturaţi, oricât de neadaptat prezentului ar suna acest lucru. Pe lângă asta, banii ar fi doar o picătură de apă într-un ocean de durere.

   Din păcate, România suportă în continuare respiraţia putredă a unora dintre cei  care acum zeci de ani ucideau (direct sau indirect) oameni cu opinii, viziuni, oameni care au avut curajul să se opună unui regim menit să îndobitocească în ultimul hal poporul. Îi vedem zi de zi rânjind şi oferind sfaturi politice sau economice. Îi vedem luând în continuare decizii importante pentru soarta naţiei, îi vedem cum se lăfăie pe banii unui popor pe care acum multă vreme îl hărţuiau fără pic de conştiinţă. Da, viaţa este nedreaptă, uneori. În România este tot timpul.

Complexul celor 50 + 1

• Editorial, Frustrări din cartier •

Românul a învăţat să mârâie fioros în spatele gardului fără a avea determinarea şi implicit curajul să muşte mâna celui care îl întărâtă, nerealizând că nu trebuie decât să deschidă poarta sau dacă e nevoie să sară şi gardul pentru a-l confrunta. Nu ne mai ţine nimeni închişi în cuşcă. Toată lumea vuieşte că lacătul a fost spart acum douăzeci de ani, nu-i aşa?

Ne place să arătăm cu degetul. Ne place să arătăm cu degetul şi să scrâşnim din dinţi. Ne inflamăm virulent când se aduc în discuţie tot soiul de probleme ce ne ard orgoliul, inteligenţa sau chipurile idealurile, devenind de fiecare dată parcă şi mai dezamăgiţi că iniţiativele ni se sting fără reacţii în conştiinţa ignifugă a celorlalţi. Românul nu ştie să ardă. El a învăţat doar să mocnească pentru ca mai devreme sau mai târziu să se stingă resemnat. Orice tentativă de a lua atitudine îşi găseşte finalitatea invariabil într-o singură frază: E inutil, n-are niciun rost.

Nu sunt nicidecum adeptul ideii că tot românul este delăsător, laş, fricos, parşiv sau orice alt epitet denigrator ce ar mai putea caracteriza personalitatea puiului de dac altoit cu sângele cotropitorului roman. Şi nu spun asta din patriotism. Patriotismul stă şi va şedea mult şi bine rătăcit printre manualele de istorie zvârlite de demult în pod. Când afirm aceste lucruri mă referit strict la oameni pe care i-am cunoscut sau despre care am auzit vorbindu-se.

Drama naţiei române nu constă în faptul că nu dispune de oameni capabili în a duce la capăt un demers, oricare ar fi acesta. Nicidecum. Drama naţiei noastre constă în incapacitatea de a ne grupa, de a ne solidariza în jurul unei idei, al unui principiu. Iar dacă se întâmplă acest lucru, cei care se urnesc sunt  în marea parte a cazurilor insuficienţi pentru a stârni o reacţie populară, un curent capabil să schimbe ceva. Suntem mai mulţi dar nu suficient cât să formăm o majoritate. Cumulul tuturor factorilor obiectivi sau subiectivi ne-au surprins mai mereu,  dintr-un motiv sau altul, tratând în minoritate situaţiile de criză. Că majoritatea nu s-a format pentru că unii au ales să nu se implice sau că trăgeau într-o cu totul altă direcţie, în ecuaţia de faţă n-are nicio importanţă.

Românii nu au capacitatea de a răspunde în acelaşi mod problemelor care îi macină, frustrărilor care îi rod. Noi nu ştim şi sincer nu cred că vom învăţa vreodată să convergem toate nemulţumirile într-un punct şi, cu mic, cu mare, cu cult şi incult, cu înţolit şi desculţ să acţionăm în consecinţă. Istoria a avut grijă să ne ţină împreună şi în acelaşi timp separat atâta amar de vreme. Şi ce-i mai trist este că am ajuns într-un stadiu al dezamăgirii şi al apatiei încât nici măcar ura nu poate reuşi să ne scoată din această amorţeală.

Dar până una-alta, până la noi coordonate istorice, să rămânem conformaţi în continuare, fiecare cu pizda mă-sii.

Europa de rest

• Spuse pe fugă •

Pavilionul României de la Expo 2010, expoziţia mondială ce şi-a deschis porţile de 1 mai, la Shanghai, este la mare căutare printre chinezi.

Pesemne că mulţi dintre aceştia  s-au îngrămădit la pavilionul românesc curioşi să afle cum de într-o capitală a unei ţări aşa mici precum România poate încăpea un întreg continent în care au auzit ei că mulţi dintre compatrioţii lor obişnuiau să-şi desfacă marfa.

România, buricul scămoşat al lumii

• Brusturi media, Promo •

Săptămâna trecută am citit în Libertatea o ştire care m-a pus cu curu’ pe gânduri. Deşi cu oarece întârziere, am ţinut să abordez acest subiect pentru că, aşa cum vă veţi da şi voi seama, încă este şi va mai rămâne o vreme de actualitate. Despre ce era vorba…

În aceste vremuri tulburi şi decadente în care oamenii îşi numără secundele rămase până la clipa judecăţii programată să înghită Pământul în 21-12-2012 aşa cum susţin marii prezicători, Libertatea ne expune o alternativă care ne linişteşte definitiv: în timp ce pentru toată lumea va fi rău, pentru România va fi, în mod miraculos, bine!

Cine şi-a închipuit că România chiar ar putea dispărea aşa uşor de pe faţa pământului s-a aflat într-o mare eroare. Sâmbătă seara, 21 decembrie 2012, mai multe serii catastrofale de cutremure, tornade, erupţii vulcanice, ploi de meteoriţi, jeturi de spermă intergalactică şi flegme de zei cu nervii în pioneze se vor succede cu o forţă năprasnică şi vor întoarce planeta cu fundul în sus, lăsând în picioare într-un mod inexplicabil doar minunata noastră ţărişoră.

Vom ajunge astfel să avem peste noapte (sau, mai în temă spus, peste ziua care se va transforma în noapte) cea mai bună infrastructură din lume, cea mai bună economie, cele mai de preţ valori, cele mai bune servicii, cele mai plătite job-uri, cea mai vastă cultură, ce să mai… vom fi cea mai dezvoltată civilizaţie de pe planeta Pământ. Şi nu pentru că am făcut un salt de sute de ani înainte, ci pentru că după această nenorocire ce paşte rasa umană, pe Terra nu vor mai exista decât naţia română şi câteva specii de microorganisme pluricelulare cu care ne vom putea compara în toate privinţele.

Aşadar, români de pretutindeni, pregătiţi-vă de ce mai bine! Ni se pregăteşte o nouă şansă. Ar fi păcat să n-o ratăm şi p-asta.

Autostrada melcilor

• Editorial, Frustrări din cartier •

   Într-o ţară unde toate lucrurile merg cu viteza melcului, şi de obicei înapoi, nu ne miră faptul că nu sunt drumuri care să asigure un flux coerent şi fluent al mărfurilor, oamenilor, economiei. Am avut douăzeci de ani la dispoziţie să construim, să punem la punct o infrastuctură adaptată lumii moderne dar de ce să o facem? Licitaţii dubioase, proiecte fantastic de scumpe, mânării, contracte preferenţiale, cam asta înseamnă şi astăzi implicarea statului în a realiza ceea ce restul Europei moderne are de zeci de ani: autostrăzi.

   România deţine în acest moment un ruşinos număr de kilometri de autostradă, construiţi cu viteza melcului şi reparaţi prematur. Lăsând la o parte costurile de exploatare, valoarea exagerată a unui kilometru construit, precum şi modul în care au fost atribuite contractele sunt nişte hibe care ne vor ţine pe loc încă o sută de ani. Demarat cu tam-tam, ultimul „mare” proiect de acest gen a fost autostrada Bucureşti-Braşov, un drum care cu siguranţă este mai mult decât necesar şi urgent şi care ar fi trebuit să fie în atenţia autorităţilor de ani buni de zile. Într-un final au fost atribuite contractele, s-au început nişte lucrări, s-au oprit iar, s-au recalculat sume, ş.a.m.d. Ca melcii.

   Dar, surpriză: zilele acestea, consorţiul Vinci-Aktor a anunţat că se retrage din proiect. Grupul respectiv urma să se ocupe de construcţia tronsonului Comarnic-Braşov, adică 58 de kilometri de autostradă, având în mână un contract de 1,5 miliarde de EURO. Ceea ce înseamnă aproximativ 26 de milioane de EURO pe kilometru (sau 26 000 de EURO pe metru). O fi bine, o fi rău?

   Reprezentanţii constructorilor au motivat decizia de retragere din cauza neobţinerii unei finanţări care să-i ajute în susţinerea proiectului. Şi acum, vin nişte întrebări din fundul grădinii: cum a putut să participe la licitaţie un grup de firme care nu avea garantată o finanţare? Cum a reuşit un astfel de consorţiu să câştige licitaţia? Pe de altă parte, băncile la care or fi apelat băieţii constructori, nu şi-au pus întrebarea dacă este în regulă să ofere nişte bani pentru o lucrare supraevaluată?

   Deocamdată, ministerul analizează situaţia. Tot ca melcii. Iar şoferii plătesc de zor taxe peste taxe pentru a-şi mânca nervii prin trafic. România este o ţară?