Restaurant Excalibur, între medieval şi prezent românesc

   Am tot auzit de la unii şi de la alţii de un restaurant unde se mănâncă excelent, la preţuri rezonabile şi, ca o aroganţă medievală, fără tacâmuri. Mă rog, multă lume era încântată numai de această idee, de reîntoarcere la obiceiuri lăsate în istorie, într-o atmosferă care chiar redă acele vremuri trecute. Ca atare, ne-am luat inima în dinţi şi am purces către locul cu pricina, să vedem dacă povestea este adevărată.

   Am ajuns pe bulevardul Mihail Kogălniceanu nr. 3, la restaurantul Excalibur. Am aflat că mai există încă unul în Bucureşti, pe strada Academiei dar şi la Târgu Mureş, pe strada Revoluţiei. Noi l-am testat doar pe cel menţionat prima dată. Cu o foame în glandă mai ceva ca a oştenilor întorşi de la cruciade, am intrat pe holul strâmt şi scăldat în semi-întuneric, păşind cu grijă de teama vreunei capcane pusă la cale de păzitorii medievali ai hrubei. Am ajuns, în cele din urmă, în încăperea din subteran, unde ne aştepta în linişte o atmosferă cu tentă medievalo-cavalerească, după vorbă, după port. Şi după miros, decoruri, amabilitate. Mesele mari, din lemn masiv, săbiile şi steagurile de pe pereţi, cărămida cu un fin strat de mucegai, piatra de pe jos, tavanul pictat cu imagini  reprezentând scene de luptă sau diferite figuri ostăşeşti medievale, toate acestea dau impresia unui local care se înscrie în categoria celor cu tematică amestecată de rustic, istoric şi cavaleresc. Muzica se potrivea peste acest peisaj, fiind aleasă bine (am remarcat la un moment dat Loreena McKennitt şi Blackmore’s Night).

   Să nu uităm de ce ne-am adunat, totuşi…Intraţi în restaurantul Excalibur am ochit masa rezervată telefonic, în cursul aceleiaşi zile, am chemat domniţa care servea în cârciumă şi am purces cu primul rând de beri. Pe masa de lemn erau aranjate farfurii de lut, şerveţele în suport din acelaşi material ca farfuriile şi trei cupe cu mujdei de usturoi, destul de îmbietor, având în vedere şi foamea care ne măcina stomacul. Berile erau servite în halbe, tot de lut, fără toartă. Deşi aflat în subteran, aerul părea destul de încins, mai ales că la ora la care venisem noi mai era o singură masă ocupată. Exista şi un aparat de aer condiţionat care, însă, nu mergea. Între timp s-a mai adunat lume, căldura s-a simţit şi mai tare iar fumul de ţigară atinsese limita dintre suportabil şi „hai să ieşim afară”. Foamea, în schimb, ne ţinea încătuşaţi în pivniţă, cu ochii aproape scurşi pe bucatele cioplite în meniu.

   Meniul, destul de variat, plin de carne în majoritatea sa şi având nume adaptate locului, nu făcea altceva decât să mărească cantitatea de bale căzute pe cămaşă. Iată câteva exemple:

Cina Regelui Arthur:
Cârnaţi subţiri, ciolan afumat fiert, cartofi regali auriţi cu brânză, varză, mix de legume, măsline, portocale, cocktail de fructe, banane, roşii, castraveţi .

La tabăra vânătorilor, pt. 4-5 persoane:
Coaste prăjite, pulpe de pui prăjite, aripi de pui prăjite, cartofi regali auriţi, varză, mix de legume, măsline, roşii, castraveţi, mere, banane, portocale.

La masa regelui, pt. 6-8 persoane:
Doi pui grill, ficat de pui în bacon, cotlet, ceafă, cârnaţi, ciolan afumat, coaste prăjite, aripi de pui, cartofi regali auriţi, varză, mix de legume, măsline, roşii, castraveţi, portocale, banană, kiwi.

 

Foarte îmbietor, cel puţin la citire. Comanda fiind dată, ne-am pus pe aşteptat. Şi am tot aşteptat, aşa cum cavalerii aşteptau sfârşitul bătăliei. Berea a tot curs, fumul s-a tot îngroşat, aerul s-a încins iar mâncarea încă se lupta cu bucătarul. A trecut mai bine de o oră până când, într-un final, bucatele au sosit sub ochii noştri înroşiţi de foame şi de fum. Şi dă-i ospăţ…

   Acum, s-o zicem pe aia dreaptă, între scris şi gătit era o diferenţă. Platourile pe care le-am luat ne aşteptam să fie mai consistente, luându-ne după spusele meniului. Plus că bucătarul nu a ezitat să arunce o cantitate de cartofi care ar fi hrănit o familie de somalezi un an întreg. Mâncarea a fost gustoasă dar nu a respectat întocmai cele anunţate clienţilor. O notă proastă şi pentru promptitudinea domniţei care ne servea şi care, din câte am remarcat, era singură pe tarla. De asemenea, aerisirea mi s-a părut proastă, în condiţiile în care localul era plin. Preţurile sunt peste medie, toaletele nu le-aş cataloga tocmai îngrijite iar pentru cei care nu se pot despărţi de internet, nu există wireless.

   Una peste alta, restaurantul Excalibur este un local cu o tematică bine definită dar având veşnica intervenţie a elementului românesc, mai ales când vine vorba de a respecta nişte reguli. Mâncarea, deşi nu coincide 100% cu ceea ce ne îmbie meniul, este foarte bună şi, măcar o dată, merită trăită experienţa. Dacă nu, nu.

Comments

  1. carmen

    ti-am zis, chestia care nu-mi place deloc este fumul gros de tigara. cand am fost eu, intr-o sambata seara, localul era plin. era atata fum ca ne usturau ochii, abia respiram, dupa ce am mancat am plecat in jegosu’ :)))
    in rest,mancare buna,muzica buna.

  2. Vicentiu Alex

    mult mai interesant este ca in acelas loc unde s a ingropat o cultura cu care nu sunt deacord unii si altii, exact inainte de a fi restaorant, locul a ridicat si cultivat arta supterana urbana din bucurest si nu numai…..descoperiti voi despre ce este vorba si poate comentam pe acest subiect

  3. DARK

    Sincer sa fiu a doua oara nu m-as mai duce ! Servirea de kkt ,la fel si mancarea …… nu se compara cu terasele din Drumul Taberei .. yam,yam

Lasă un răspuns pentru DARK Anulează răspunsul