Amestec de nimic

Un firicel de apă a ieşit firav dintre clapele unui pian, sărind din Mi în Fa până în capătul portativului. A luat Cheia Sol pentru a deschide poarta sufletului aflat în faţa sa, prăvălindu-şi stropii peste ochii aşezaţi în dreptul luminiţei de la capătul tunelului. Din beznă, o chitară tânguie balada unui apus pitit în spatele mării de smarald, legată cu un fir de aţă de nisipul aflat pe fundul unui acvaterariu, locuit de broasca ţestoasă a uşii din picior de lemn. Două picături de ochi rămase în urmă se joacă de-a echilibrul pe coardele pianului, ţinându-se puternic cu mâna de ajutor una de alta, speriate de negrul de abanos de sub ele. Un somn de iepure apare mirat dintr-o cutie a Pandorei uitată de timpul scurs în clepsidră, citind subţire dihotomia muzicii astrelor, descoperită de sora sa, buza de iepure. Firul de apă se opreşte atent, şoptindu-i chitării din tunel să modifice ritmul trohaic într-unul iambic şi apoi priveşte cu ochiul de sticlă somnul de iepure, aflat în transă poetică şi muzicală. Pianul, plictisit, cască, închizându-şi gura peste cele două picături de ochi care, văzute prin ochiul de sticlă, seamănă ca două picături de apă. Nimic interesant, în schimb.

Enervant este piciorul pe care vreau să-l mut pe scaun, pe sub masă, dar nu pot pentru că ordinea impusă de unul din prichindei a așezat scaunul într-un anume fel. Iar vecinul său, frate cu firicelul de apă, are cursul său.

Tic-tac, tic-tac,tic-toc,tic-toc,

Firicelul spune cioc,

Peste toate cântă foc,

Ușa se deschide ioc.

Marea ascunde apusul,

Clepsidra întoarce surâsul,

Peste clape râde cursul

Firicelului, să-i rupă fusul.

Sunete șoptesc integru

Chitării să tânguie negru,

Broasca închide lumina

Cheii Sol, a cui e vina?

Amestec, picior, prichindel,

Enervant pe scăunel

Este al meu firicel.

Iubirea este un țel?

Zidiri de lumi

singur__tatea__la_fel_de_d__un__toare_ca_fumatul_sau_obezitatea_0c47508Sub soarele puternic îşi îndreaptă spatele şi păşeşte încrezător către orizont. O voce îi dă putere şi îi confirmă că drumul ales este cel pe care şi-l doreşte, cel care îl va împlini. Nu depune nici un efort, totul decurge natural, parcă aude aprobările mute ale celor din jur. Da, face ceea ce este corect. Privirile celorlalţi îi confirmă statutul şi îl asigură că este pe drumul bun. Dar cel mai important este mărimea care o capătă în ochii ei când ştie că face ceea ce este corect. Aprobarea ei este aprobarea unei lumi întregi. Este clătinarea uşoară a capului pe care o caută de atâta timp. Foamea, setea sau oboseala sunt nimicuri învinse cu uşurinţă când ştie că zâmbetul ei îl urmăreşte undeva din spate. Lumea lui devine lumea lor printr-o împletire ciudată de nuanţe şi sunete ce definesc destine şi întâmplări. Nu simte nici asfaltul fierbinte sub picioarele goale, nici gâtul uscat şi aerul care i se prelinge cu limbi de foc în plămâni. Ea îl aprobă şi puţina lume pe care o ţine în palmă este mai importantă decât lumile deţinute de mai marii zilei. Ea îi venerează lumea şi ăsta este cel mai important lucru.

Merge mai departe. Altă dată, oameni şi destine îl abăteau din drumul său, precum planetele abat corpuri cereşti fără importanţă de la o traiectorie numai de ele ştiută. Acum lumea lui este recunoscută şi are sens. Nimic nu îl mai poate abate din drum. Lucrurile doar se întâmplă fără sens în jurul său şi nu pot pătrunde în lumea lui şi a ei. Puţinul care îl are în palmă este catalizatorul vieţii lui şi ea este cea care îi dă viaţă. Lumea, oamenii şi întâmplările sunt acum undeva departe, fără sens. Există prin ochii ei. Este cuprins de fericirea de a avea sens, de a căpăta un sens prin ea.

Însă ca şi în lumea pe care acum nu o mai vede şi care este parcă ireală, puţinul pe care îl ţine în palmă devine, încet, insuficient şi ea – creatorul nedeclarat al lumii lui – îşi trimite demonii perfecţiunii. Nu au înţeles nici unul din ei că nu pot exista doar prin ei. Zidul orb ridicat în jurul lumii lor se dărâmă sub asaltul lumii celorlalţi, sub tentaţia de a perfecta ceva simplu şi naiv. Zgomote şi lumini, mirosuri şi simţuri uitate demult revin şi îi trezesc încet din reverie, din minunea ce au creat-o şi de care nici nu şi-au dat seama. Pumnul se strânge, iar el reclădeşte ca un nebun zidurile ce se dărâmă continuu. Scrâşnete din dinţi, simte tălpile cum îi ard, sudoarea cum îi curge pe faţă şi reclădeşte ziduri ca un lunatic care a uitat cine este şi care îi este drumul. Nebunia îl orbeşte şi nu vede că lumea lui, a lor, nu mai este. Clădeşte ziduri pe care nici ceilalţi, nici ea şi nici el nu le mai pot escalada. Este linişte şi este singur. Vocile pe care le aude acum îi spun că a salvat ceva din el iar lumea este acolo, afară. Nimic nu îl mai poate atinge. Este un nebun amorţit care a uitat cine este. Sudoarea se usucă încet şi o linişte ciudată acoperă lumea. Lumea lui sau a tuturor? Cine ştie… Un cântec ciudat îi sună în mintea amorţită. A auzit-o demult.

“There is no pain, you are receding. / A distant ship smoke on the horizon. / You are only coming through in waves. / Your lips move but I cant hear what you`re sayin`“

Îi vine să urle însă pe faţa imobilă apare doar o grimasă, un zâmbet ciudat şi gol. În pumnul lui totul este rece. El este rece şi nici un zâmbet nu îi urmăreşte destinul.

“When I was a child I had a fever. / My hands felt just like two balloons. / Now I got that feeling once again. / I cant explain, you would not understand.”

Gâtul nu îl mai arde şi noduri îl împiedică să înghită. Ar plânge dar nu poate. Tot ce i se întâmplă îi este parcă indiferent. Parcă totul se petrece undeva departe, pe un alt tărâm. Parcă totul a fost un vis.

“This is not how I am. / I have become comfortably numb.”

Vocea se urcă în aer şi sunetul se împrăştie neauzit peste zidurile din întreaga lume. Muzica nebuniei se loveşte şi reverberează straniu peste o lume de faguri cu ziduri ce închid oameni şi destine.

 Era o vreme când păşeau încrezători. O voce le dădea putere. Acum nu se mai aude.

Toropeală

soare1Relatare de sub jetul uscat al aparatului de aer condiţionat:

Masele de aer cald au început să ne tranziteze meleagurile în valuri, valuri. Toată săptămâna trecută am visat numai pinguini şi urşi polari. Supraîncălzit, inconştientul se descarcă. Văd bazine olimpice sub reflexiile apei stătute, aruncată pe trotuar de câte o florăreasă apatică. Văd patinoare în mijlocul intersecţiilor ce se conturează tremurânde la fel ca mirajele deşertului. Când păşesc apăsat pe zebra aplicată nemilos pe asfaltul încins, trupul mi-e îngreunat de parcă aş căra pe mine întreg echipamentul unui portar de hochei. Soarele mă loveşte în cap cu o crosă.

În autobuze zăpuşeala se înghesuie printre oameni. Respiraţiile grele concurează adierile timide ale evantaielor. Radioul îngână gânduri glaciale. Mirosurile se împăienjenesc creând un curcubeu olfactiv nemaivăzut de nimeni, nicicând. Dar lumea ştie că-i acolo. Dimineaţa oamenii miros a nesomn. Seara în schimb, duhnesc a muncă de parcă tot efortul zilnic s-ar fi îngrămădit să iasă la iveală prin toţi porii din piele. Parfumuri ieftine şi transpiraţii scumpe. Oameni care iau munca în serios şi job-uri care iau oamenii în derâdere. Pensionari deschişi la culoare. Toate, într-un cuptor ambulant la pupitrul căruia se află un şofer intransigent; între staţii nu se deschid uşile.

Încă de la primele ore ale dimineţii şi până noaptea adânc, căldura se caţără pe betoanele de un ars-cenuşiu precum un monstru de foc ce-şi vâră limbile înfierbântate în cutiile prevăzute cu geamuri, topind florile de gheaţă de pe tapet. Penumbra apartamentelor imită umbrele difuze ale unui imens cuptor. Materia parcă se topeşte. Ici-colo un ventilator sau un aparat de aer condiţionat zgribuleşte volume infime de aer. Încotro mergem dacă am ajuns până să ne şi condiţionăm aerul!? Nu vă supăraţi, unde este ieşirea din stare?

Omul ca o carte

Old_book_bindings_croppedOamenii sunt precum cărţile. Deşi nu pare, oamenii aşteaptă să fie citiţi, înţeleşi, descusuţi. Oamenii se închid între coperţi grele de lemn, scorojite de timp şi ascund comori neghicite. De obicei cele mai neaşteptate comori se ascund în spatele coperţilor prăfuite, mâncate de carii, cu legături şubrede şi miros de vechi. Cărţile ponosite, roase pe la colţuri, cu file îngălbenite şi îndoite pe alocuri sunt de obicei discrete şi nu impresionează cu nimic. Aşteaptă să fie citite dar nu provoacă actul în sine. Curiozitatea cititorului trebuie să aibă resort intim, neprovocat. Aceste cărţi par să se piardă în timpuri, de multe ori fiind necitite secole la rând şi par să nu aibă un scop anume. Dar acest lucru se întâmplă până când un nou personaj curios va redeschide paginile prăfuite. Noi sensuri şi noi lumi vor începe cu redescoperirea acestor cărţi. Aceste cărţi ascund întotdeauna mai mult decât au fost menite să spună. Vremurile care trec peste ele le dau noi înţelesuri şi semnificaţii. De aceea cărţile vechi, mâncate de timp şi umezeală se citesc cel mai bine printre rânduri. Lumile lor capătă prin tine noi înţelesuri şi lumini, forme şi sunete nemaiauzite.

Însă cum ştim unde se găsesc şi cum vom deosebi aceste cărţi de celelalte? Aceste cărţi sunt pe ultimul raft din bibliotecă. Probabil că sunt mascate de alte cărţi mai arătoase, cu coperţi colorate frumos şi care par noi. Aceste cărţi sunt puţine însă semnificaţia lor pentru cel ce le caută este covârşitoare. Găsirea acestor cărţi necesită spirit de observaţie, prezenţă de spirit, discreţie şi putinţa de a visa cu ochii deschişi. Aceste cărţi le veţi găsi păstrate pe rafturi prăfuite, ascunse şi nu aruncate aiurea. Aceste cărţi îşi înţeleg valoarea şi o păstrează doar pentru cei care o merită.

Veţi găsi, cu siguranţă, o mulţime de alte cărţi cu valori diferite şi poate în ton cu lumea în care trăim astăzi. Însă dintre toate cărţile frumos colorate, provocatoare, care te îmbie să le citeşti, este vreuna care să îţi descopere noi sensuri ale vieţii pe care o trăieşti?

Când ai deschis ultima dată paginile omului din faţa ta? Şi când ai citit printre rândurile gândurilor lui?

Povestea ta şi-a mea

Închide ochii. Prin partea dreaptă pătrunde un sunet suav, ce caută şoaptele venite prin stânga. Zâmbeşti amorţit, în timp ce un tren plutitor roieşte nestingherit pe la toate ferestrele piticilor rămaşi singuri acasă. Privirea este ascunsă de căldură acum şi lacrimile aleargă vesele către hăul rotund deschis mai albastru ca oricând, hârjonindu-se cu sunetul. Culorile s-au trezit şi ele în mijlocul primăverii şi încearcă zglobii să prindă trenul plutitor. Sunt ca nişte copii care descoperă zăpada pentru prima oară, mergând de-a buşilea unul după altul. Roşul se joacă cu verdele iar albastrul cu portocaliul. Un stol de păsări având aripile tatuate cu flori apar din iarbă şi se îndreaptă către bolta pictată de un nor alb, pufos şi tânăr. O moleculă de oxigen se ascunde serioasă într-un colţ, supărată că nimeni nu vrea să se joace cu ea. Încă un sunet şi încă unul, ca într-un marş al armatei care păzeşte portativul, pătrund prin partea dreaptă. În stânga, şoaptele se sting domol.

Ochii rămân închişi. În stânga şi în dreapta e o linişte atât de curată încât albul roşeşte în preajma ei. Undeva, pe fundalul curat al orizontului etern, se nasc aripi iar sunetul din dreapta întârzie să apară. Şoaptele din stânga recită poezia calmului albastru, rătăcind safire printre flori şi fire de iarbă renăscute. Sus, în marginea orizontului etern, o stea zâmbeşte către peisajul încetinit de timp, chemând privirea iar bagheta ei rosteşte cântec de adormire. Culorile, pălind uşor, se scurg alături de molecula de oxigen, rămasă fără suflet. Piticii închid ferestrele, sătui de zgomotul trenului plutitor, pierdut şi el în eter. Doar stolul de păsări, având acum aripi tatuate cu îngeri, îşi continuă dansul către înalt. Privirea ta, rămasă fără lacrimile fugite în hăul rotund, zăreşte o lumină deasupra norului alb, pufos şi cu tinereţea pierdută.

Ridicându-se diafan, lasă în urmă ultimul rând al poveştii unui strop de Univers.

Plouă cu fulgi mari

geamploaiePlouă. De ceva vreme plouă mai abundent şi mai apăsat decât în versurile lui Bacovia. Plouă aproape negreşit în fiecare seară. Nu e zi să nu plouă. Măcar un strop, doi să sperie praful, dar plouă. Plouă mai plictisitor decât în filmele englezeşti.

Ruperi de nori stârnesc ruperi de pu#ă, iscă lâncezeala. După fiecare fulger îţi vine inconştient în minte aceeaşi replică stupidă: râzi în pizda mă-tii, te fotografiază. Dispus letargic în fotoliul din ce în ce mai neîncăpător, tresari la câte un tunet anunţat de blitzul imaginar, tunet ce-ţi umple într-o secundă întreaga cameră, speriind maşinile care încep să urle cât le ţine alarma. Te consolezi spunându-ţi că e mai bine să plouă. Căldura te scoate din minţi dar nu şi din casă. Ca şi ploaia.

Plouă doar atunci când nu ai umbrela la tine. Plouă contra direcţiei de mers, dacă o ai. Nu asuzi dar eşti leoarcă oricum. Afară toarnă cu găleata. Odată izbite de pământ, picăturile se adună în băltoace. Băltoace pretutindeni. Şuvoaiele au uitat să mai şerpuiască. Bine ai venit în ţara băltoacă. Păşeşte cu încredere, nu ai cum să nu te uzi la picioare. Câtă apă să sugă şi asfaltul. Să vină soarele s-o evapore. Între timp, sus privirea să nu ţi-o smulgă vreo umbrelă rătăcită prin ploaie.

Plouă, dar bine măcar că o să iasă grâul. Şi porumbul. Acum doi, trei ani, când canicula se cuibărise hotărâtă pe timpul verii, cărând după ea seceta, ne gândeam la cât de acut se resimte efectul de seră. În ritmul în care urcau gradele lui Celsius atunci, luam în consideraţie înlocuirea culturilor de cereale cu cele de citrice. Vom avea doar două anotimpuri, spuneam. Dar vara asta, plouă. În ritmul în care a plouat în ultime săptămâni, o să începem serios să ne gândim la culturile de trestie.

Cotele apelor Dunării sunt în creştere. La fel şi mizantropia. Cod galben, cod roşu, cod galben. Apa îşi arată colţii şi muşcă pământul. Nu-i bună nici aşa multă ploaie.

Plouă, dar meteorologii anunţă o ameliorare a vremii. Norii se vor risipi. Ploile vor înceta. În curând, va fi din nou cald şi bine.

Mizeria nu înţelege ploaia

ploua cu fulgi mariPloaia nu spală păcatele, spunea cineva odată. Când plouă cu fulgi mari, toţi piticii ascunşi printre cutele de la haine ies afară şi încep să arunce cu păcate. Iar ploaia nu le spală. Ploaia le arată, le pune la dospit şi apoi le scoate mari şi negre, urâte, parşive, hidoase. Când plouă ne murdărim privirea cu urmele monstruleţilor din noi, râdem pierduţi, omorâm speranţe şi ne aşternem psihozele în calea şuvoiului. Vedem, atunci, cât de murdari suntem.

A plouat o săptămână. Şiroaie de lacrimi şi de ape murdare s-au prăvălit peste poporul mioritic. Apa nu a curăţat nimic ci, dimpotrivă, a grupat nervoasă peturile în râuri, pungile pe străzi, gunoiul printre case. Ar trebui să ne temem de ploaie pentru că ne acoperă cu scursurile noastre, în loc să le cureţe. Nici nu are cum să le cureţe, avem noi grijă de asta. Printre destine scuturate pe sticlă, fundalul ne oferă grotescul tablou al mizeriei. Şi atunci, vedem cât de murdari suntem.

Fiecare picătură căzută pe frunte ne înfundă uşor în pământ. Noi avem câte o groapă, meşterită pe arşiţă. Când vine ploaia, ascundem sub noi toate întâmplările verii şi nu lăsăm apa să ni le ia. Nu vrem să ni le ia. Ne încăpăţânăm în faţa şuvoiului, ignoranţi, muţi, orbi. Plutim pe marea noastră de păcate, scuipând în apa dimprejur şi aruncând în fiecare nor cu ţipete. Dar rămânem în groapă. Vedem, atunci, câtă mizerie avem în noi.

A plouat o săptămână. Trist, privesc o familie de păstrăvi cum se sufocă într-o sticlă de plastic. Ca şi mine, au ajuns şi ei să urască ploaia. Viitura distruge case, drumuri, orizonturi. Ca într-o competiţie fără sens, noi vrem să dovedim că putem întrece furtuna. Când vine ploaia, vedem câtă mizerie avem lângă noi.

Ploaia nu spală păcatele, spunea cineva odată. Ignoranţi, scoatem mizeria din noi şi o aruncăm peste nouă mări şi nouă ţări, până când ajunge iar la noi. Piticii ascunşi în cutele de la haine se prăvălesc de râs văzându-ne privirile disperate din faţa şuvoiului. Ploaia se răzbună, furându-ne gropile şi ducându-ne haotic printre ruinele sufletelor părăsite. Vedem, atunci, murdăria noastră. Dar nu înţelegem.

Oraşul monstru

Priponit în marginea serii, privirea mi s-a desprins spre cerul copleşit de întuneric.

Razele soarelui s-au încurcat în nişte cabluri suspendate. Mai au timp până dimineaţă să se descurce şi singure. Făt-Frumos s-a ascuns ca laşul în basm.

Aici jos, sub o coastă a unui mic parc, pielea cenuşie a oraşului monstru s-a iritat cu un petec de flori roşii, aprinse.

Pe o bancă cu o firmă luminoasă, o ciocârlie învaţă să cânte fredonând o melodie de-a lui Gheorghe Zamfir. Devreme în noapte, celelalte păsări de zi îşi vând la tarabe trilurile înregistrate pe DVD-uri cu bărboşi pletoşi pe copertă.

Fructele ferite de bâzâitul ţânţarilor mai păstrează fantoma trunchiului de care au fost proaspăt înstrăinate. E o dramă pe care o poate înţelege doar pământul.

Un fluture de noapte urcă de-a lungul unui lujer de fum. După o aşa zi,  oraşul monstru respiră încă greu; transpiraţia îi duhneşte a motorină şi a cauciuc încins.

Dincolo de pădurea de betoane, îşi are casa un pitic cu nasul roşu şi umed, plin de pământ. Nu iese niciodată din vizuină de teamă să nu-l mănânce maşina cu colţi de tinichea.

Somnul îmi miroase a ploaie. Adorm, numărând solzii de pe spatele oraşului monstru.

Cui îi pasă?

   in gol   

   Urăsc nepăsarea, aşa cum urăsc alte lucruri similare. Nu-mi place delăsarea, nu suport resemnarea, la fel cum nu sunt de acord cu ruperea de p#lă. Pot continua lista dar, paradoxal, n-am chef. Uneori, cochetez cu stările faţă de care manifest repulsie şi chiar îmi place. Mă întreb, mai ales în momentele în care norii sunt mai gri decât de obicei, de ce nu aş merge în ploaie fără umbrelă? De ce nu aş lăsa fără apă floarea din ghiveciul de la fereastra sufletului, chiar dacă asta ar însemna moartea ei…Dimineaţa, când soarele pare vesel, aş arunca o suliţă către el, numai aşa, să îi arăt că nu-mi pasă de voioşia lui. Sunt momente cărora nu le dau atenţie, nici dacă s-ar urni împotriva mea toate galaxiile şi dacă de asta ar depinde marele bang. Pot fi atât de nepăsător încât la un concurs pe teme de frecat menta, aş deveni din concurent direct preşedinte de juriu. Aş putea să fiu aşa de resemnat, căci muştelor le-ar fi milă să mă bâzâie, observându-mi postura de nenorocit în faţa unui pastel creeat de gânduri. Uneori, aş putea să devin ceea ce urăsc cel mai mult…

   Mă întreb adeseori care este finalitatea acţiunilor şi reacţiunilor impuse de canoane, de reguli, de impresii, de prelegeri. Ar fi bine să urmăm fapte dovedite a fi bune sau normale, după sistemul general valabil, deşi sunt împotriva pânzei de idei din capul nostru, inofensive de altfel? Spiritul de turmă, ascuns ştrengar după vorbe şi fapte sociale, este catalizator pentru distrugerea ideii singulare?…Delăsarea mea atinge, în puţinele sale momente, imagini pantagruelice încât ador suflul dat de mulţime, scurgându-mă detaşat printre picioarele celor care vor să-mi escaladeze fruntea. Ignoranţă sau nu, îmi place să privesc tâmp către orizont, lăsând să treacă prin dreptu-mi zile şi stele, fără să încerc să ating vreuna. Tot ceea ce urăsc mi-ar putea deveni, suav, normalitate…

   Direct din adâncul hăului din mine, sunt voci care mă îmbie să nu-mi pese. Să nu mai îmi pese. În clipele în care privirea nu zăreşte fereastra spre grădina de vară, plină cu flori rămase din mai, cu miresme de iarbă proaspăt cosită şi cu triluri portocalii plutind din stufăriş, atunci vocile se îmbărbătează în a-mi da sfat după sfat. Sunt şoapte viclene, cu iz de resemnare. Iar turma mă trage uşor către glezne, pregătindu-mi culcuşul mediocru, cu sunet de fanfară electronică. Ceea ce urăsc acum m-ar putea acoperi mâine. Încet, cald, în timp…Iar eu aş trece ignorant pe lângă antidot.

Legendele de lângă noi

jim-morrison-drOamenii devin legende când mor. Adevărat sau fals? Bunicul meu nu este legendar. Prietenii mei decedaţi nu au devenit legende. Este adevărat că cei dragi decedaţi prea devreme capătă o alură “de dincolo”. Sunt oameni care mai puteau face, crea sau clădi dar care nu au terminat ce au început. Ne sunt aproape dar în afara atingerii.

Atunci cum se naşte omul legendă? Moartea, indiferent că este timpurie sau se încadrează în convenţional, nu are semnificaţii majore în atribuirea statutului de legendă. De-a lungul istoriei oamenii au devenit legende indiferent de momentul dispariţiei lor.

Cred că omul real devine legendă chiar din timpul vieţii prin faptele sale. Dar mai ales oamenii devin legende datorită constanţei lor în susţinerea propriilor crezuri şi principii. Avem legende ca Jim Morisson sau Che Guevara, Hitler sau Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu sau Albert Einstein. Indiferent de acţiunile lor – catalogate ca bune sau rele – raportarea la propriile principii şi acţiunea conform propriei coloane vertebrale sunt cele care ne uimesc şi ne confirmă acel ceva special care creează omul – legendă. Verticalitatea unor astfel de oameni, aşa cum o înţelege fiecare dintre aceştia, este ieşită din comun şi este cea care naşte legenda fiecăruia. Verticalitatea este cea care defineşte un “om mare” şi îl diferenţiază de un “om mic” caracterizat de oportunism, de adaptare la mainstream. Legendele, conştient sau nu, luptă împotriva curentului şi aduc noul. Curentul este cel care se adaptează la viziunea legendelor. Aclamăm legendele pentru că sunt altfel, pentru că au încredere în viziunea lor şi pentru că au curajul de a-şi apăra idealul.

Oamenii legendă sunt autentici. Pentru asta sunt iubiţi şi urâţi, sunt căzuţi în dizgraţie sau au întreaga lume la picioare. Dar mai mult decât atât, legendelor nu le pasă de aceste lucruri, tot ce nu aparţine viziunii lor fiind trecut în plan secund. Oamenii legendă au o misiune.

Aceste personaje devin legende datorită impactului pe care îl au asupra celorlalţi. Oamenii devin legende pentru că ne arată că există şi alte lumi, alte sensuri, alte feluri de a fi. Oamenii devin legende pentru că perspectiva lor asupra lumii este diferită. Ei văd dincolo iar noi, cei mici, avem nevoie de confirmarea că există acel dincolo. Probabil de aceea, odată dispăruţi, statutul de legendă se confirmă. Legătura dintre legende şi acel dincolo devine reală şi acţiunile lor devin legendare. Astfel, legendele ajung acolo unde ar fi trebuit să se afle de la început. Dincolo.