Nimic

M-am trezit pe celălalt mal al râpei, fără să realizez când şi de ce. Am rămas fără punte, fără amintiri, fără mine. Tot caut prin minte ceva care să-mi spună cine sunt, ce am făcut, de ce m-am pierdut, cum ies din negură, cum ajung pe partea cealaltă…Nimic. O carcasă fără esenţă, plimbată din loc în loc de mâinile unei umbre ce-mi răceşte fruntea, la fiecare apus de soare. Şi tot încerc să mă caut, să mă aşez, să mă lupt. Uneori am impresia că nici nu-mi pasă. Am ajuns echivalentul uman al resemnării patetice, purtat de fiecare val tulbure ieşit în cale.

Încă simt durerea  şi, paradoxal, simt o căldură care-mi pătrunde prin piele, deşi soarele se încăpăţânează a sta ascuns într-o văgăună păzită de balauri şi pitici hidoşi. Fiecare noapte îmi ucide orice vis în care pot zbura şi mă agăţ disperat de cearceaful devenit duşman, sperând într-un miracol, fie el şi divin. Mi-e dor de secundele lăsate să cadă în râpa din faţa mea şi fiecare lacrimă stoarce din mine bucată cu bucată. Simt că voi deveni praf iar furtunile ce vor veni mă vor duce către nicăieri, fir cu fir, anotimp cu anotimp…

Nu sunt real. Aş fi putut fi dar umbrele nu se fac sânge. O voce îmi spune că  sunt creaţia propriilor temeri, plămădirea fiecărui răsărit acoperit de nori, cântecul zilelor noroioase şi al al şoaptelor otrăvite. Nu sunt nicăieri. Umbrele nu se văd, doar se ascund. Îmi doresc să mă ascund în mine, rece sau cald, dar nu mă găsesc. Nu mă văd, nu mă aud, nu mă simt. Vreau să mă întind însă tot ce pot face este să mă îndrept spre stele, cu ochii plini de neputinţă. Nu pot fi real. Nu pot.

Decembrie

   M-am trezit, aşa deodată, că am pierdut nişte bucăţi din mine. Şi că alte părţi, ascunse de timp, vor să iasă către soare, aglomerându-se către poarta unui suflet prea bătucit de gheaţă.

   Îmi doresc să fiu lângă cei doi brazi pe care i-am cunoscut cu ani în urmă, în drumurile către regele munte. Să mă întind lângă ei, în mijlocul unei pajişti modelată de anotimpuri, cu privirea în soare şi mângâiat de vânt. Să mă pot gândi în linişte la poeziile defecte pe care nu le-am scris niciodată. Să nu-mi pese de timp…

   Îmi doresc grădina bunicii. Ascuns în livadă, să mă aştern molcom pe şezlongul vecinilor saşi, pregătit să număr frunzele care vor cădea dintre ramuri. Să am o foaie albă şi un pix albastru pentru a da drumul gândurilor pe care nu le-am avut niciodată. Iar timpul să-mi fie cel mai bun amic…

   Vreau să ies în toiul nopţii printre firele de iarbă acoperite de rouă. Să nu-mi fie frig şi să pot ridica ochii către cer, jucându-mă mai apoi cu fiecare stea. Să pot ajunge dintr-un pas pe marginea lunii, liniştit că pot fi deasupra unui peisaj plin de lumini şi cântece în surdină, pregătindu-mă să descopăr eroii care nu m-au salvat niciodată. Iar timpul să-mi ofere un răgaz…

   Îmi doresc părţile din mine care au fugit. Refuz să cred că nu le voi găsi niciodată. Esenţa unei lumi construită cu ele s-ar spulbera în mii de cioburi, printre nori, iar anotimpul ploios va fi mai rece ca oricând. Iar timpul…Timpul ar trebui să-mi fie cel mai bun prieten.

De la Filip la sindromul Stockholm

M-am întâlnit deunăzi cu prietenul meu, Filip…Îl, ştiţi cel cu linii, întrebări, ţeluri şi cu boala năprasnică în cap. Eu îl tot cred un tembel dar mi-e greu să i-o spun. De fapt, mi-e milă de patetismul său. Ca de obicei, Filip privea tâmp în paharul cu licoare magică din faţa sa, închipuindu-şi tot felul de lumi (unele nici măcar nu erau ale lui, erau copiate), vărsând lacrimi de crocodil sau vorbind de izbăvirea sufletului. Filip, Filip…Cât de ipocrit poţi fi uneori…Dar asta rămâne între noi, nu-i spuneţi.

Îmi povestea că a avut un vis. O revelaţie, cică. El devenise regele unui imperiu cu zâne, eroi, balauri, urzeli dar intrase într-o depresie. Auzi, regele deprimat…Da, regele era deprimat pentru că pierduse binele şi răul. Fără bine şi rău, rolul său dispărea şi, uite aşa, regele nu-şi mai găsea menirea. A chemat vraci după vraci, de peste mări şi ţări, vrăjitori, magi, nimeni nu putea să pătrundă privirea din ce în ce mai rece a regelui, devenit din stăpân sclavul propriilor tenebre. Filip, amice, e un vis…Nu, Filip devenise rege. El, aşa închipuit cum îl ştiam, a trecut graniţa dintre real şi ireal iar acum pierduse, într-adevăr, binele şi răul. Iar eu îl priveam la fel de tâmp, căutând o explicaţie logică a acestui fapt…

Îmi povestea că zânele şi eroii săi îl părăsiseră, dezamăgiţi de neputinţa unui rege. Iar el, cu priviri metalice, alerga după un sens răpit de timp, sperând că doar aşa îşi va putea păstra imperiul, înfloritor odată…Recunosc, m-a speriat un moment Filip al meu. Şi mă durea, oricât de idiot l-aş crede, că nu reuşeam să pătrund capsula în care se ascunsese, să-i pot da o palmă a realităţii. Eu cred că toţi ne rătăcim la un moment dat şi simţim nevoia unei evadări, regi sau umili supuşi, muritori sau nemuritori dar limita unui discernământ solidar cu raţiunea nu poate fi depăşită. Cine ştie, Filip, printr-un miracol, îşi activase o zonă a creierului nefolosită de obicei şi acum iată-l prins în pădurea din vis.

L-am lăsat pe Filip cu ipohondriile sale. Mă gândesc la faptul că, răpit şi abuzat de balaurii săi, Filip nu şi-a depăşit angoasa. Şi mai cred că sindromul Stockholm pune stăpânire pe el. O să întreb un specialist, să fiu sigur. Şi o să-l iau şi pe Filip cu mine. Sigur mai are o şansă.

Într-un final…

Mă simt urmărit. Azi dimineaţă, la metrou, am zărit un chip aflat dincolo de sticla rece a geamului, care mă privea insistent, doar pe mine, ignorând trăirile mute ale celor din jur. Se uita doar la mine, ca şi cum aş fi fost cel mai păcătos dintre păcătoşi, înfigându-mi câte un junghi printre riduri. Am încercat să fug între paginile colorate dimprejur, ascunzându-mi orice urmă care ar fi putut să-mi divulge secretul unei existenţe doar de mine ştiute dar, orice aş fi făcut, chipul mă privea, hrănindu-se cu temerile şi incertitudinile aflate în mine. Cu fiecare staţie lăsată în spate, bucăţi din mine se opreau pe peron, aplecându-mă către un punct terminus căruia nu-i vedeam sensul…Iar chipul, simţindu-mi slăbiciunea, arunca fulgere şi mustrări, zâmbind mârşav la ficare amintire pe care o smulgea din fruntea mea.

Aud şoapte. O voce, cumva, îmi aruncă spre timpane cioburi de viaţă, împiedicându-mă să-mi văd de drum. Iar eu doresc, mai mult ca niciodată, să-mi urmez calea, calea mea. Nu-mi pot desena orizontul folosindu-mă de acuarelele altora, modelând o pictură pe care n-o pot recunoaşte. Îmi doresc să dispară vocile pentru că mă sperie şi nu-mi oferă un epilog firesc.

Vreau să fiu eu, aşa cum sunt eu, şi nu cum mă vede chipul aflat dincolo de  geamul din metrou. Am decis.

Cântec de seară

Un pod, o mare, un îndemn,

Mă strigă stele și le chem,

Alerg pe sunete de lemn

Să-mi caut apă și refren.

 

Un soare, lăcrimând ușor,

Îmi dă o rază să păstrez

Dar eu iubesc prea mult un nor

Și am cântat cu el un crez.

 

Iar marea urlă val cu val

Urmând angelic timp astral

Iar eu iubesc atom, cristal

Cu stâlpi în apă din aval.

 

Și-mi vând secundele din somn

Pentru văzduhul plin de pur,

În basme cu erou un om,

Al podului lăsat cusur.

 

Și strop cu strop mă spăl fumând

Licoarea mării fără gând

Iar norul strigă tot plângând

Un înger sunete mâncând.

 

…Un pod, o mare, un refren

Au înșelat un pod din zei

Cu zeul devenit blestem,

Și lacrima trezind atei…

 

poezie

A fi sau a nu fi DA. Sau NU.

Fiecare minut pe care-l străbatem printre picăturile de viață este o alegere. Este o alegere, fie că-i bună, fie că-i rea. O definim noi, faptele noastre sau victimele colaterale. Sunt puncte de vedere diferite, așa cum binele este diferit de rău. De cele mai multe ori punem în balanță decizii care pot avea alte greutăți, în funcție de cântarul folosit. Și, din nou, ne lovim de criterii, subiective sau nu, care vor avea un răspuns într-o mulțime abstractă a secundelor, după o variabilă pe care o strecurăm în mizerabila (sau nu) ecuație a existenței.

Fiecare alegere naște întrebări și sub-întrebări. Răspunsul, indiferent de formele pe care le va îmbrăca, va avea mereu doi părinți divorțați: DA și NU. Întocmai ca într-o familie dezbinată, părinții vor avea sfaturi diverse dar fără a se completa unul pe altul. Discernământul va fi, astfel, redefinit. Alegerile devin înger și demon. Până la urmă, la ce le raportăm? Este mai bine că ai găsit un serviciu foarte bine plătit dar care îți omoară timpul petrecut cu dragostea sau este mai rea o ocupație care te ține la limita dorințelor materiale primare dar care, angelic, te hrănește spiritual? Este mai bine să-ți domini dorințe care te fac puternic și frumos acum sau este mai rău să nu  aștepți un viitor hrănit doar de speranță care-ți va ucide câteva griji cotidiene? Este rău că te-ai legat pe veci de iubirea de moment, deși cunoști durata limitată a acesteia sau este bine că aștepți orizontul monosilabic dar care-ți oferă atingerea tentațiilor? Este bine că două suflete s-au întâlnit și ți-au devenit părinți, deși tu nu creezi nimic sau este rău că sunt genii care ar fi putut să se nască dar nu au făcut-o? Este bine DA sau este rău NU?

Alegerile derivă din dorințe. Hrana acestora îmbracă mereu alte forme, însă tot timpul va fi un aliment care este indispensabil: sufletul. Sufletul, așa cum îl definim în particular, în lumea pe cere ne-o construim cu ajutorul eroilor apăruți în visele noastre. Nu vom fi niciodată ceea ce ne dorim dar vom face alegeri pentru a urma acest drum. Și mereu ne vom lovi de un zid clădit de remușcări: am ales bine sau am les rău? Am ales DA sau l-am iubit pe NU?

Să fii fericit!

Ce bine este să tragi o linie… Uneori. Nu contează unde, pe hârtie sau doar în față.  Linia tot trasă rămâne. Și mai bine este faptul că, după aceea, încep să apară în fața pupilelor omuleții purtători de căciuli în forma semnului de întrebare. Care scot din buzunare, fiecare, câte o întrebare. Logic. Și apoi așteaptă răspuns, clipind enervant din ochișorii ăia ai lor plini de verde și de neștiință. Ce-or vrea să audă? Dacă sunt fericit? Nu, nu sunt.

Dă-o naibii de linie. Și de omuleți. Și de semne de întrebare. Prietenul meu, îl știu eu, amator de balsam de rufe și iubitor de soție frumoasă, îmi răspunde de fiecare dată același lucru. La aceeași întrebare. Iar el nu trage linii. El face liste. Căci așa i-a zis lui psihologul. Un șarlatan, părerea mea, numai că lui nu i-am dezvăluit asta. Îl văd luminat când face listele și nu vreau să-i înfrâng plăcerea. Păcat, totuși. La finalul fiecărei liste este trist. Odată, mi-a spus că nu are timp. Adică are dar nu pentru ce ar vrea el. În fiecare zi se trezește cu o desagă de timp dar fie îl consumă la serviciu, fie îl pierde pe drum. Iar apoi, când zărește soarele căscând pe cer a somnic, se uită în desagă și găsește doar resturi. Cioburi. Resturi de timp. Și nu știe cum să le închege. Deși mă întreabă de fiecare dată cum să facă asta, nu am avut bunul simț să mă interesez și eu pe la cineva de tehnica în cauză. Un indolent, ce mai…

Îl întreb din nou. Iar el îmi răspunde același lucru. Mi-a spus altă dată că cineva i-a făcut o vrajă. „Ce vrajă?”. „Între soare și lună găsesc același drum. Am încercat să-l iau pe ocolite, cu spatele, cu mașina, pe jos, îmbrăcat, dezbrăcat, bolnav, sănătos, cum vrei tu…Drumul este același. Chiar am încercat de multe ori să las pe jos firimituri de pâine, ca la întoarcere să-mi pară o schimbare…Au dispărut! Ufff!”. Ce om stresat, prietenul ăsta al meu. I-am zis să aibă grijă că stresul îi crește colesterolul. Treaba lui. Nu-l interesează. Indolent, ca și mine. Îmi tot repetă că el o să moară fie de cancer, fie de inimă. Nesănătos, ce mai…

Deci, eu trag linii iar prietenul meu face liste. Eu sunt nefericit. El îmi dă același răspuns la aceeași întrebare a mea. Se plânge de timp, de drum, de soare, de lună, de orizont, nu vede că e stresat, se întâlnește cu psihologul și mă tot întreabă cum să închege resturile de timp. Apoi vorbește de inimă și boala aia năprasnică. Căcat. Îmi crește colesterolul din cauza lui. Iar eu la șarlatani nu mă duc. Apoi plânge. Se plânge că a încercat să facă odată un proiect și nu i-a ieșit. Proiect. Ce cuvinte pompoase folosește prietenul meu! Se vede, e scriitor. Scrie poezii și citește în stele, pentru a-și face fond de cuvinte luminoase. Dar mereu îmi răspunde același lucru. La aceeași întrebare. Nu-l înțeleg eu sau…?

„Ești fericit?”

„NU”.

Idei de final

Departe de ochii unui oraş învăluit de straie gri, m-am aşezat în faţa focului de tabără, urmărind crengile de brad uscat cum ard spre cer. Mii şi mii de scântei, izvorâte din cetina plină de poveşti, dansează cu astrele unei nopţi de toamnă, luminându-mi sacadat fruntea. Amintiri din cele mai colorate scoteau în aerul tare întrebări ascunse până atunci sub buze, emoţii şi vise uitate sub praful unui colţ de suflet rătăcit. Nu-i aşa că nimic nu poate dura la nesfârşit?

Urmat de vuietul său, râul de pe fundalul monogului nocturn îşi pavează nestingherit calea, către mare, purtând istorisiri ale unui peisaj aflat veşnic la aceeaşi înălţime. Şi totuşi, nu… Fiecare anotimp îşi ia partea lui, fie din pădure, fie din stâncă, fie din păşune. Totul se schimbă, chiar şi râul se ascunde din când în când în măruntaiele muntelui, modelând mereu alte şi alte imagini. Iubeşti o vară, apoi o altă vară, apoi o altă vară. Uneori, rămâi atât de încrustat în zâmbetul unui peisaj încât ţi-l doreşti mereu. În aceeaşi formă, cu acelaşi parfum de verde, cu aceleaşi personaje din interiorul său şi purtând veşnic aceleaşi straie. Îl visezi în faţa unui foc de tabără, punând întrebări nocturne… Dorinţa rămâne vie la nesfârşit?

În faţa mea, mii şi mii de scântei urmează drumul spre înalt, chemate de sclipirea Căii Lactee. Observ că fiecare întrebare răsărită odată cu apusul, se contopeşte într-un răspuns, rece ca noaptea, cu firele de cenuşă lăsate pe ţărână de copiii focului. Spectacolul nocturn apropiat ochilor mei trezeşte din somn zâna albului pur şi-mi oferă acest moment, acum. Dimineaţă nu va mai fi la fel. Nici zâna, nici focul, nici dansul de scântei, nici Calea Lactee. Fiecare moment îşi are finalul său…

Gânduri din lumea de dincolo

Visăm, alergăm, ne ascundem. Pe cerul fiecăruia dintre noi, o stea aşteaptă să fie aprinsă şi pusă în constelaţia imperfectă de la facerea ei, luminându-ne fruntea, sufletul, ridurile.

Greşim, suferim, alergăm. Pe bolta fiecăruia dintre noi un luceafăr fals aşteaptă hain distrugerea unei ordini impuse în spatele cortinei, arătându-ne gânduri murdare.

Visele pot, uneori, deveni materie palpabilă, modelate după fantasmele vieţii. În acel moment, paradoxal, lumina va plânge întuneric iar comorile se vor scurge printre degetele destinului ales în reverii.

Visele pot rămâne vise. O lume a visătorilor, lipsită de temeri, nu poate aprinde, în schimb, o stea. Iar luceferii falşi nu pot ajunge aici niciodată. Când visăm, nu greşim. Când alergăm, suferim. Ne ascundem.

Visaţi…

Aiurea

city_plaza_google_earthAş sta aşa, aiurea, într-o căsuţă undeva într-un pom şi aş privi viaţa altora de acolo de sus, ca un telespectator OTV. N-aş mai acorda importanţă jobului, nevestei sau prietenilor. M-aş înveli cu nepăsare mirosind a proaspăt şi mi-aş scoate doar vârfurile picioarelor la soare. Mi-aş băga nasul în pătura nepăsării şi mi-aş lăsa picioarele să atârne aiurea de la înălţimea cuibului meu deasupra capetelor oamenilor mici, de acolo de jos, ocupaţi cu lucruri la fel de mici. Lumea lor s-ar agita mută şi fără sens iar eu mi-aş rezema capul de tocul uşii care dă spre nimicul lumii lor. Mi-aş aprinde o ţigară şi aş scruma vise arse peste o lume fără sens. Fiecare fum ar fi cât o viaţă de om. Când ţigara ar fi arsă, generaţii vor fi trecut prin viaţă, lumi se vor fi clădit şi năruit, făcând loc altora cu aceleaşi vise mici.

Mi-ar fi călduţ având certitudinea că există mai mult. Că sunt nimic. Efemerul ar ucide orice responsabilitate iar imaginea lumii de jos ar fi completă. Mi-aş răcori picioarele în norii dimineţii în timp ce lumea de jos ar alerga înnebunită după metrou, piaţă, facturi, iubite şi alte nimicuri. Vântul mi-ar mângâia barba şi mi-ar scula părul de pe mâini în timp ce lumea mică ar asuda în autobuze, la cozi sau în săli de fitness.

Mi-aş bea cafeaua liniştit, fără întrebări sau grabă, numărând gâzele ce se aventurează sinucigaş pe marginea ciobită a ceştii. Le-aş scoate câte una din cafeaua călduţă şi aş sorbi lichidul călâi până la zaţul care mi-ar rămâne inconfortabil pe dinţi şi limbă. În soarele amiezii m-aş retrage în răcoarea căsuţei mele din pom şi m-aş desfăta cu portocale reci, dulceaţă de gutui şi apă rece. Aş râde la amintirea mesei de prânz şi m-aş culca pe o parte cu spatele spre uşa deschisă spre lume. Aş adormi în zumzetul lumii de jos, confortabil şi răcorit de status-quo-ul lumii mele. Aş dormi uşor, cu câte o rază de soare peste gene şi m-aş trezi târziu. Când oamenii mici se vor târâi beţi de muncă, alcool sau fericire efemeră spre casele lor la fel de mici, m-aş trezi şi aş asculta liniştea lumii şi mi-aş aprinde o altă ţigară. Aş asculta ploaia din noapte, liniştea prevestitoare de firesc. Aş trage adânc din ţigară şi aş scruma vise arse peste lumea mică de sub mine.