M-am trezit pe celălalt mal al râpei, fără să realizez când şi de ce. Am rămas fără punte, fără amintiri, fără mine. Tot caut prin minte ceva care să-mi spună cine sunt, ce am făcut, de ce m-am pierdut, cum ies din negură, cum ajung pe partea cealaltă…Nimic. O carcasă fără esenţă, plimbată din loc în loc de mâinile unei umbre ce-mi răceşte fruntea, la fiecare apus de soare. Şi tot încerc să mă caut, să mă aşez, să mă lupt. Uneori am impresia că nici nu-mi pasă. Am ajuns echivalentul uman al resemnării patetice, purtat de fiecare val tulbure ieşit în cale.
Încă simt durerea şi, paradoxal, simt o căldură care-mi pătrunde prin piele, deşi soarele se încăpăţânează a sta ascuns într-o văgăună păzită de balauri şi pitici hidoşi. Fiecare noapte îmi ucide orice vis în care pot zbura şi mă agăţ disperat de cearceaful devenit duşman, sperând într-un miracol, fie el şi divin. Mi-e dor de secundele lăsate să cadă în râpa din faţa mea şi fiecare lacrimă stoarce din mine bucată cu bucată. Simt că voi deveni praf iar furtunile ce vor veni mă vor duce către nicăieri, fir cu fir, anotimp cu anotimp…
Nu sunt real. Aş fi putut fi dar umbrele nu se fac sânge. O voce îmi spune că sunt creaţia propriilor temeri, plămădirea fiecărui răsărit acoperit de nori, cântecul zilelor noroioase şi al al şoaptelor otrăvite. Nu sunt nicăieri. Umbrele nu se văd, doar se ascund. Îmi doresc să mă ascund în mine, rece sau cald, dar nu mă găsesc. Nu mă văd, nu mă aud, nu mă simt. Vreau să mă întind însă tot ce pot face este să mă îndrept spre stele, cu ochii plini de neputinţă. Nu pot fi real. Nu pot.