Team Pub, nou şi încă ieftin la băutură

• Cârciuma din drum, Promo •

Undeva, prin centrul vechi al capitalei, în zona intersecţiei dintre străzile Şelari şi Lipscani, am descoperit un local ieftin raportat la preţurile zonei. Deschis de vreo două luni, barul încă se chinuie să adune ceva clienţi, dovadă şi tombola la care am nimerit zilele trecute, precum şi puţina lume adunată pe acolo. Tombolă la care chiar am câştigat o bere.

Numele său este Team Pub, având adresa din buletin Strada Lipscani 36. Este aşezat chiar pe colţul intersecţiei, într-un contrast evident faţă de căzăturile din jurul său, având şi o terasă cu vreo zece sau doisprezece măsuţe, îngrădită de un gărduleţ de lemn. Pentru că am fost o singură dată acolo şi nu am testat îndeajuns meniul şi nervii ospătarilor, voi trage doar câteva linii succinte: Bergenbierul la draft costă 4 lei iar o limonadă la jumătate de litru le uşurează pe doamne, de pe cardul partenerilor, de 10 lei. Domnii şi domnişoarele care servesc clientele au făcut o primă impresie destul de bună, deci nimic de comentat la acest capitol.

Interiorul este amenajat într-un amestec de nou cu vechi (şi câteva picături de „nuca în perete”) şi este distribuit pe zona de la parter, cu bar, televizor, mese înalte. La mezanin, se găseşte o porţiune mai mare, cu vreo zece sau doişpe’ mese şi cu, aţi ghicit, televizor. Accesul spre budă este un pic mai anevoios (mai ales dacă vii de pe terasă şi ţi-ai dat brusc seama că treci prin trăiri interne intense). Am de făcut nişte comentarii vis-a-vis de muzică (destul de tare dată), formată dintr-un amestec cu de toate (uneori repetate obsesiv) şi care îţi cam ia din cheful de a bea o bere liniştit.

Team Pub oferă şi mâncare clienţilor săi dar nu-mi pot da cu părerea, neservind nimic de la această categorie a meniului. Data viitoare, sper, o să revin cu un update. Pe scurt, localul este aşezat într-o zonă ferită de nebunia de pe Franceză sau Smârdan, are preţuri mai ieftine decât multe dintre cârciumile de cartier şi este recomandat pentru o bere scurtă, la un portofel subţire. Cel puţin aşa mi-a şoptit poza lui Che Guevara aflată la intrare.

Final de săptămână cu Zgârie Nori

• Promo, Recenzie de-o şchioapă •

   În week-end-ul care s-a încheiat de câteva zile, centrul vechi al Bucureştiului a fost invadat de o mulţime de evenimente culturale, grupate sub ONGFest. Am fost pe acolo, doar sâmbătă din păcate, aruncând un ochi la cele petrecute.

   Fiind o manifestare cu participare şi sprijin masiv din partea multor asociaţii culturale (şi nu numai), fiecare susţinând cauza sa, împărţind pliante sau încercând să ofere/vândă mici „creaţii”, lumea nu a întârziat să se înfiinţeze pe străduţele din centrul vechi al capitalei. Începând de la artizanat, pictură şi până la concerte, cei prezenţi acolo au avut cu ce să-şi încarce timpul din plin şi într-un mod, de ce nu, destul de plăcut.

   Deşi au trecut mai bine de trei zile de atunci, voi comenta, un pic, unul din concertele care mi-a rămas în minte, fie cu părţi bune, fie cu părţi rele şi petrecut, aşa cum spuneam, la ONGFest. Un concert început cu întârziere, din păcate, din cauza problemelor tehnice ceea ce, până la urmă nu este o surpriză pe la noi. Trupa care urma să cânte, în speţă Zgârie Nori, a înghiţit într-un final momentul de început, punându-şi în scenă reprezentaţia live pentru care venise acolo.

   Este primul concert live în care îi văd pe cei de la Zgârie Nori şi, recunosc, am avut ceva dubii vis-a-vis de calitatea pe care aceştia urmau s-o pună în faţa celor aflaţi în faţa scenei. Spun acest lucru deoarece o trupă cu zece oameni şi şapte instrumente necesită oarecare studiu şi exerciţiu pentru a satisface urechea ascultătorului care apreciază live-ul. Finalul mi-a înlăturat orice reţinere în acest sens.

   Concertul a început avându-i la înaintare pe cei doi vocali, Iustin şi Yawn, prezentând mulţimii mesaje scrise pe o serie de cartoane, prezentate unul după altul. Textele, puse într-o ordine aparent fără noimă, sunt de fapt laitmotivul trupei, fapt ce poate fi observat şi din versurile pieselor cântate de aceştia. Uşor, uşor, începând cu prima piesă şi continuând cu următoarele, reprezentaţia de pe scenă a reuşit să capteze atenţia celor prezenţi şi chiar să întoarcă privirile mulţimii care nu înceta să se perinde pe strada Franceză.

   Că tot am vorbit de vocali, am rămas plăcut surprins de modul ingenios prin care cei doi au transmis publicului mesajul lor, ajutaţi clar şi de meseria de actor pe care o au la bază, evident îmbinat foarte bine cu munca instrumentiştilor din spate. Ar fi inechitabil să nominalizez doar pe unul dintre aceştia, însă nu pot să nu-l fac remarcat pe omul de la muzicuţă, Cătălin „Tzetze”,  sau pe chitaristul Cristi ori pe fetele de la vioară şi violoncel. O apariţie plăcută şi bine integrată în peisajul auditiv a fost cea a Cristinei Păun, backing-vocal. Zgârie Nori au aşezat frumos o creaţie ieşită oarecum din tiparele muzicale româneşti, cu un mesaj bine creionat în versuri şi cu joc de scenă având mici infuzii ale unei piese de teatru, cu fundal sonor plăcut-zgomotos pe alocuri, lin şi industrial pe de altă parte. O combinaţie reuşită de hip-hop, rock-alternativ şi sunete de blues care ar fi sunat şi mai bine, sunt convins, dacă ar fi avut şi suportul tehnic necesar.

   Dintre piesele cântate la concert, mi-au plăcut în mod deosebit cum au curs şi cum au fost „prezentate” Eu nu dau cravata mai departe, Vinde-ţi cardul, îngerii şi iubirea. Per total, a fost o experienţă interesantă din punct de vedere al ascultătorului astfel încât nu voi rata următorul concert al celor de la Zgârie Nori. Ceea ce vă recomand şi vouă.

Simularea nu bate situaţia reală

• Martor şi tartor, Promo •

   Am asistat ieri, martor involuntar, la simularea unui incendiu într-o clădire de birouri, aparţinând turcilor proprietari de mall-uri în Bucureşti. Un exerciţiu necesar, probabil, dar văzut altfel prin ochii potenţialelor victime.

   Alarma a început să urle strident în jurul orei zece, când o mare parte din corporatiştii care înotau după pereţii de sticlă ai clădirii era în plin proces de comutare pe modul transă birocratică. Evident, primele reacţii au fost scoase din bogata desagă a limbajului josnic-stradal, la adresa zgomotului aruncat de sistemele de avertizare. Nimeni, însă, nu a catadicsit să facă ceea ce era normal, respectiv să o ia uşurel spre ieşirile de incendiu. Lipsa instructajului, probabil…

   A urmat o a doua repriză de urlete din difuzoare şi, parcă, a apărut brusc un curent de părăsire a clădirii căci, cine ştie, „poate chiar arde ceva”. Rupţi de tabele, e-mailuri şi telefoane, pitzi şi mitzi corporatişti au avut câteva momente de rătăcire, confruntaţi cu situaţia în sine. Nefiind înştiinţaţi în vreun fel şi neprimind nici un mesaj electronic cum că trebuie să facă aia şi aia, băieţii şi fetele office au rămas cu privirile în gol, enervaţi de gălăgie, aşteptând un semn…

   O fi venit, n-o fi venit semnul, nu mai contează. Important este că lumea a trecut la următorul nivel intelectual şi a luat-o uşor, uşor, pe scara de incendiu. Şi spun uşor nu pentru că aşa vroia mulţimea să se deplaseze, ci pentru că acestea erau posibilităţile. Îmbulzeala a dat naştere unor gâtuiri ale şirului undeva, pe scări, diminuând viteza de deplasare către zero. Iar asta se întâmpla în condiţiile unei simulări, fără fum, foc şi panică. Mă întreb care ar fi fost evenimentele în cazul în care imaginarul se transforma în real…

    În fine, ajunşi afară, am putut observa „impresionanta” desfăşurare de forţe pompiereşti, cu cele trei autospeciale sosite acolo şi schemele de stingere a incendiului virtual. S-a ridicat o scară către acoperiş, impresia fiind de urmărire a unei scene rulată cu încetinitorul, s-a aruncat un jet sau două peste o fumigenă plantată pe acoperiş, scara a revenit la sol şi gata. Încă o oră scursă din viaţa unora.

   Nu contest faptul că verificarea sistemelor de stingere a incendiilor este necesară şi că simulările de acest gen trebuie făcute regulat. Dar, aşa cum s-au petrecut lucrurile la exerciţiul la care am asistat ieri, îmi sporeşte doza de îngrijorare dacă mă gândesc la o situaţie reală. Instructajele făcute la locul muncă ar trebui bifate obligatoriu iar existenţa unor ieşiri de siguranţă largi şi care ar evita blocaje grave nu au cum să lipsească din schema oricărei clădiri de acest gen. Ca să nu mai spun că maşinile de pompieri s-au chinuit destul de mult să intre în parcarea de la bază, din cauza unei bariere mulate după comoditatea top-managementului (sunt curios dacă urmează o modificare a accesului). Simulare, simulare, da’ să ştim şi noi…

ONGFest București 2009

• Eveniment subteran, Promo •

În perioada 11 și 13 Septembrie, în București, se va desfășura ONGFest, „cel mai mare eveniment al societații civile românești, un promotor al comportamentului filantropic și voluntar, precum și al participării publice, care își propune să contribuie la sporirea numărului de cetățeni implicați activ în comunitate, la dezvoltarea spiritului asociativ și la creșterea implicării asociațiilor și fundațiilor din România în societate.

ONGFest este conceput ca un oraș subdimensionat, cu propriile lui evenimente, de la teatru stradal, expoziții, spectacole și până la concerte ale artiștilor în vogă. Toate acestea vor cotribui la crearea unei atmosfere de expoziție în aer liber care va fi prielnică organizării de dezbateri și seminarii în teatrele și cafenelele din zonă.”

Evenimentul se va desfășura, așadar, în centrul vechi al Bucureștiului, pe străzile Franceză, Stavropoleus și Smârdan.

Și pentru că este un eveniment cultural, în esență, va exista și muzică. Printre cei care vor concerta, menționăm următoarele trupe:

–Evo, pe 11 Septembrie, de la 20.20;

–Interzis, pe 11 Septembrie, de la ora 21.00;

–Zgârie Nori, pe 12 Septembrie, de la ora 16.30 (oferit de Asociația Culturală Amphion);

-trupa Noise Phobia, pe 12 Septembrie, de la ora 17.45;

–Vunk, pe 12 Septembrie, de la ora 20.30;

–Les Elephants Bizarres, pe 13 Septembrie, de la ora 20.30.

Programul complet al evenimentului îl puteți consulta direct pe site-ul oficial, ongfest.ro .

Un moment rupt de realitate la Casa Universitarilor

• Cârciuma din drum, Promo •

   Perioada anilor 1848 a reprezentat pentru meleagurile autohtone o vreme a schimbărilor, atât din punct de vedere politic, social cât şi cultural. A fost momentul  Constituţiei, al lui Cuza, al Unirii Principatelor, al revoluţiei, al formelor romantice de orice fel. Bucureştiul, în mod special, a primit valul artiştilor care au redescoperit imaginea medievală, transpusă în viziuni arhitectonice, lăsând moştenire monumente de artă, protejate sau nu în prezent, unele fiind dispărute, din păcate.

   Casa Librecht, una din clădirile apărute în jurul anilor 1866, cu influenţa detaliilor construite aparţinând neogoticului central european adus de Schlatter, poate fi vizitată şi azi pe strada Dionisie Lupu, la numărul 46. Clădirea a aparţinut lui Cezar Librecht, ministrul poştelor în guvernul din timpul domnitorului român Cuza, unul din protejaţii acestuia şi care şi-a construit o avere bazată pe o întreagă reţea mustind a corupţie şi legături care nu sunt străine nici politicienilor contemporani. Cazul său, celebru la vremea respectivă, l-a făcut să-şi piardă o parte din avere, printre care şi imobilul amintit mai sus. Unii spun că respectiva clădire ar fi pierdut-o la jocurile de noroc, în favoarea familiei Obrenovici (Maria Obrenovici, amanta lui Cuza şi mama viitorului rege al Serbiei), alţii spun că ar fi fost luată sechestru de autorităţi. Cert este că imobilul a ajuns în patrimoniul Universităţii Bucureşti, după ce a mai fost asociat cu familiile Rosetti, Filipescu sau cu celebra Zizi Lambrino, amanta lui Carol al II-lea (depinde de surse). Pe vremea comuniştilor aici a funcţionat un club cu circuit închis, al profesorilor universitari.

   Astăzi, Casa Librecht, respectiv Casa Universitarilor, aşa cum este cunoscută mai bine, aparţine de Ministerul Educaţiei şi este deschisă publicului larg. În interiorul acesteia funcţionează un restaurant (la subsol plus terasă pentru oricine este în trecere) iar saloanele elegante sunt folosite pentru nunţi, botezuri sau alte evenimente organizate de grupuri de persoane. Întreaga zonă este liniştită, fiind ferită de gălăgia arterelor aglomerate, înconjurată de multă verdeaţă, grădina din interiorul curţii find destul de mare. Lume bună, cu media de vârstă în jurul a cincizeci de ani, purtând discuţii mai mult sau mai puţin academice, linişte, muzică în surdină, servire amabilă. Excelent.

   Fiind călduţ afară, am ales terasa, construită ca anexă a clădirii, înconjurată de grădină şi protejată cu un tavan betonat de orice intemperie. Mobilierul este confortabil, mesele distribuite lejer şi linişte. Am remarcat senzaţionalele difuzoare de pe vremea inginerilor comunişti, agăţate obosit de pilonii de susţinere ai terasei, precum şi imaginea ospătarilor cu experienţă, cu stilul de servire al localurilor de stat. Amabili, oricum. Am observat că sticlele goale erau aşezate frumos, pe marginea terasei, în dreptul mesei de unde erau luate, astfel încât fiecare să ştie cât a consumat. Înăuntrul clădirii, la subsol, este amenajată secţiunea folosită iarna, cu tavane având arcuri gotice şi înalte. Acum, singura entitate care se lăfăia pe aici era bezna. La parter, Casa Universitarilor mai păstrează o parte din elementele originale (mobilier, picturi) şi sunt amenajate mai multe saloane, de obicei folosite pentru evenimente organizate. Am descoperit, astfel, Sala de şah, Sala de lectură. Într-unul din aceste saloane tocmai era în toi o petrecere octogenară.

   Revenind la terasă, am fost încântat de la intrarea în curte de amabilitatea unuia din paznici, care m-a pus în temă cu istoricul clădirii, în termeni generali. Istoric detaliat mai apoi de unul din ospătari. La mese, aşa cum spuneam, lume în vârstă, profesori, actori şi diverşi alţii. Meniul îmbietor, altul în fiecare zi (era datat!) dar în mare având aceleaşi produse. Raportat la zonă, preţurile sunt în regulă. Berea Ursus este 4,2 lei sau Tuborgul 5,8 lei. Mâncarea este gustoasă şi la fel de acceptabilă ca preţ (sarmale de porc cu varză 12,7 lei, ciorba de văcuţă la 400 g costă 6,6 lei). Pasionaţii de vin pot găsi o varietate bunicică de soiuri, la preţuri bune. Atmosfera este foarte plăcută, o lume ruptă de Bucureştiul năvalnic, cu bătrânei respectându-şi tabieturile, tineri bohemi şi rătăciţi prin viaţă, grupuri vesele şi părând dintr-o lume uitată în trecut. Casa Universitarilor este un alt fel de cârciumă, unde cei care nu se pierd în linişte pot discuta despre orice

   Aşadar, daţi o fugă pe strada Dionisie Lupu numărul 46. Savuraţi un moment diferit de cotidian şi păstraţi-l în minte. S-ar putea să vă doriţi şi a doua oară un popas la Casa Universitarilor.

Concertul Madonna. Relatare din fundul curţii

• Martor şi tartor, Promo •

26 August 2009, orele 19:00, Piaţa Unirii. Oraşul pare uşor mai agitat decât de obicei. Pârâiaşe de oameni curg pe splaiul pietonal către punctul zero al momentului, Parcul Izvor. Tineri, vârstnici, români, străini, fani înfocaţi sau simpli curioşi, cu toţii convergem către locul unde are să se întâmple cel mai mediatizat eveniment al verii, concertul Madonna.

Din depărtare, un nor de fum pluteşte deasupra parcului în jurul căruia mulţimea de oameni dă rotocoale în căutarea căilor de acces. Trebuie să ne grăbim să intrăm, că o să fie prăpăd. Ne înscriem regulamentar la coadă,  cu biletele la vedere, pentru a trece de filtrele de securitate de la intrare. Lumea aruncă sticlele cu apă, peturile de bere, sticluţele cu otravă, arbaletele, colecţia pirotehnică, totul. Intru pregătit pentru percheziţia corporală, scanarea cu raze X, ecografie, testul poligraf. Când colo, agentul de pază nici măcar nu s-a sinchisit să îmi observe prezenţa. Iar cazul meu nu a fost deloc unul singular. Aceeaşi trataţie a avut-o majoritatea. Aşadar, praful în aer, securitatea la pământ.

Pătruns în zona gazon B, prima senzaţie care m-a încercat a fost că sunt pe hipodrom. Atunci am realizat că norişorul de fum nu era de la mici. Forfota mulţimii deranjase praful celui mai chel parc din capitală. Lumea în schimb, destul de curăţică. Mulţi străini. Reprezentantele sexului frumos domină. Destul de multe cupluri. Ele extrem de nerăbdătoare, ei deja resemnaţi.

După o încercare eşuată de a ne încadra în mulţimea compactată perpendicular pe scenă, am ales într-un final un loc mai aerisit, mai respirabil, în spatele parcului, după puţinii dar, aşa cum aveau să se dovedească mai târziu, incomozii pomi. Aşadar, relatările cu privire la desfăşurarea scenică echivalează cu cele ale unui ins care a urmărit concertul de pe malul Dâmboviţei. Diferenţa ar fi că el nu a plătit 120 de lei şi nu s-a înghesuit pentru un pahar cu bere. Apropo de bere. Cele patru puncte (atâtea câte am numărat eu), în care s-au pus în vânzare berea şi toate celelalte, s-au dovedit a fi suficiente la număr şi bine aprovizionate. Asta cu toată că, înainte cu două ore de începerea concertului, după ce am văzut mulţimile de însetaţi dispuse claie peste grămadă în jurul surselor de băutură, m-a încercat acelaşi sentiment de sete acută de la Rolling Stones.

După a treia bere apar şi primele semne ce anunţau începerea concertului. Locul, strategic ales pentru a putea vedea ce se întâmplă pe scenă, se dovedeşte inutil. La primele acorduri, mulţimea a crescut brusc în înălţime, întinzându-şi gâturile precum mangustele pentru a surprinde momentul apariţiei divei pe scenă. Şi iat-o! Marea divă e doar o mogâldeaţă ce se agită precum o furnică pe marginea servantei. Dar nu-i nimic, sunt ecrane special amplasate pentru cei din spate. Însă ecranele, trei la număr – excluzându-l pe cel din spatele scenei, sunt mult prea mici şi foarte prost dispuse; parcă ar fi fost montate exclusiv pentru cei din faţă.

Dar să lăsăm vizualul şi să ne concentrăm pe partea sonoră. După aproape două ore petrecute în faţa mulţimii nedezlănţuite, pe lângă show-ul pe care cică l-ar fi făcut pe scenă, Madonna şi-a demonstrat ei şi ne-a demonstrat şi nouă un lucru incontestabil. Nu are voce! Nu are voce de live, nu are voce în general. Tonalitatea fluctuantă a vocii, dar şi ţipetele stridente şi distorsionate iscate din pieptul lucrat al divei, le concurau lejer pe cele ale unei gospodine cântând să-şi ţină de urât în timpul curăţeniei.

Singurele momente notabile în care publicul şi-a făcut auzită prezenţa au fost două la număr. Primul a fost momentul in memoriam Michael Jackson, care a atras după sine urale de simpatie, iar al doilea a venit în timp ce artista, acompaniată de o orchestră de romi, a susţinut un discurs în care a atras atenţia asupra problemelor rasiale ce vizau ţiganii din sud-estul Europei. Atunci, publicul a luat foc ca şi cum pigmentul său alb a fost ars cu ţigara.

După două ore de lălăială (sau încă două beri) s-a terminat şi mult prea aşteptatul concert. Fără urale, fără bis, fără regrete. Finalul m-a surprins pilit şi dezamăgit. Prea multă tevatură pentru un concert al unei regine la care cele mai percutante momente s-au consumat doar la amintirea regelui.

Restaurant Excalibur, între medieval şi prezent românesc

• Cârciuma din drum, Promo •

   Am tot auzit de la unii şi de la alţii de un restaurant unde se mănâncă excelent, la preţuri rezonabile şi, ca o aroganţă medievală, fără tacâmuri. Mă rog, multă lume era încântată numai de această idee, de reîntoarcere la obiceiuri lăsate în istorie, într-o atmosferă care chiar redă acele vremuri trecute. Ca atare, ne-am luat inima în dinţi şi am purces către locul cu pricina, să vedem dacă povestea este adevărată.

   Am ajuns pe bulevardul Mihail Kogălniceanu nr. 3, la restaurantul Excalibur. Am aflat că mai există încă unul în Bucureşti, pe strada Academiei dar şi la Târgu Mureş, pe strada Revoluţiei. Noi l-am testat doar pe cel menţionat prima dată. Cu o foame în glandă mai ceva ca a oştenilor întorşi de la cruciade, am intrat pe holul strâmt şi scăldat în semi-întuneric, păşind cu grijă de teama vreunei capcane pusă la cale de păzitorii medievali ai hrubei. Am ajuns, în cele din urmă, în încăperea din subteran, unde ne aştepta în linişte o atmosferă cu tentă medievalo-cavalerească, după vorbă, după port. Şi după miros, decoruri, amabilitate. Mesele mari, din lemn masiv, săbiile şi steagurile de pe pereţi, cărămida cu un fin strat de mucegai, piatra de pe jos, tavanul pictat cu imagini  reprezentând scene de luptă sau diferite figuri ostăşeşti medievale, toate acestea dau impresia unui local care se înscrie în categoria celor cu tematică amestecată de rustic, istoric şi cavaleresc. Muzica se potrivea peste acest peisaj, fiind aleasă bine (am remarcat la un moment dat Loreena McKennitt şi Blackmore’s Night).

   Să nu uităm de ce ne-am adunat, totuşi…Intraţi în restaurantul Excalibur am ochit masa rezervată telefonic, în cursul aceleiaşi zile, am chemat domniţa care servea în cârciumă şi am purces cu primul rând de beri. Pe masa de lemn erau aranjate farfurii de lut, şerveţele în suport din acelaşi material ca farfuriile şi trei cupe cu mujdei de usturoi, destul de îmbietor, având în vedere şi foamea care ne măcina stomacul. Berile erau servite în halbe, tot de lut, fără toartă. Deşi aflat în subteran, aerul părea destul de încins, mai ales că la ora la care venisem noi mai era o singură masă ocupată. Exista şi un aparat de aer condiţionat care, însă, nu mergea. Între timp s-a mai adunat lume, căldura s-a simţit şi mai tare iar fumul de ţigară atinsese limita dintre suportabil şi „hai să ieşim afară”. Foamea, în schimb, ne ţinea încătuşaţi în pivniţă, cu ochii aproape scurşi pe bucatele cioplite în meniu.

   Meniul, destul de variat, plin de carne în majoritatea sa şi având nume adaptate locului, nu făcea altceva decât să mărească cantitatea de bale căzute pe cămaşă. Iată câteva exemple:

Cina Regelui Arthur:
Cârnaţi subţiri, ciolan afumat fiert, cartofi regali auriţi cu brânză, varză, mix de legume, măsline, portocale, cocktail de fructe, banane, roşii, castraveţi .

La tabăra vânătorilor, pt. 4-5 persoane:
Coaste prăjite, pulpe de pui prăjite, aripi de pui prăjite, cartofi regali auriţi, varză, mix de legume, măsline, roşii, castraveţi, mere, banane, portocale.

La masa regelui, pt. 6-8 persoane:
Doi pui grill, ficat de pui în bacon, cotlet, ceafă, cârnaţi, ciolan afumat, coaste prăjite, aripi de pui, cartofi regali auriţi, varză, mix de legume, măsline, roşii, castraveţi, portocale, banană, kiwi.

 

Foarte îmbietor, cel puţin la citire. Comanda fiind dată, ne-am pus pe aşteptat. Şi am tot aşteptat, aşa cum cavalerii aşteptau sfârşitul bătăliei. Berea a tot curs, fumul s-a tot îngroşat, aerul s-a încins iar mâncarea încă se lupta cu bucătarul. A trecut mai bine de o oră până când, într-un final, bucatele au sosit sub ochii noştri înroşiţi de foame şi de fum. Şi dă-i ospăţ…

   Acum, s-o zicem pe aia dreaptă, între scris şi gătit era o diferenţă. Platourile pe care le-am luat ne aşteptam să fie mai consistente, luându-ne după spusele meniului. Plus că bucătarul nu a ezitat să arunce o cantitate de cartofi care ar fi hrănit o familie de somalezi un an întreg. Mâncarea a fost gustoasă dar nu a respectat întocmai cele anunţate clienţilor. O notă proastă şi pentru promptitudinea domniţei care ne servea şi care, din câte am remarcat, era singură pe tarla. De asemenea, aerisirea mi s-a părut proastă, în condiţiile în care localul era plin. Preţurile sunt peste medie, toaletele nu le-aş cataloga tocmai îngrijite iar pentru cei care nu se pot despărţi de internet, nu există wireless.

   Una peste alta, restaurantul Excalibur este un local cu o tematică bine definită dar având veşnica intervenţie a elementului românesc, mai ales când vine vorba de a respecta nişte reguli. Mâncarea, deşi nu coincide 100% cu ceea ce ne îmbie meniul, este foarte bună şi, măcar o dată, merită trăită experienţa. Dacă nu, nu.

Editors, muzică din Regat

• Promo, Recenzie de-o şchioapă •

   Aseară s-a petrecut la Teatrul de Vară Herăstrău concertul Editors Bucureşti 2009, un eveniment care merita o promovare mai bună şi care a fost bifat de o audienţă de maxim 1500 spectatori, în ciuda biletului oarecum ieftin (numai 85 de lei). Cert este că cei prezenţi fac parte din categoria celor „dedicaţi” fenomenului şi trupei în sine. Editors, o formaţie  apărută de câţiva ani  în rândul trupelor din noul val de indie-rock, formată în Birmingham şi purtând diverse nume până la forma finală, a susţinut o reprezentaţie peste medie, arătând că Marea Britanie este o sursă infinită de stiluri şi muzicieni, presa din Regat punându-le titulatura de a doua trupă din cele mai influente privind stilul indie (după cei de la Arctic Monkeys). De acolo de unde vin ei au demonstrat deja destule cu cele două albume scoase până acum, primind numai critici pozitive şi reuşind să vândă milioane de copii. Având un sound apropiat de U2, pe alocuri, Interpol şi Joy Division, pe alte locuri, au fost definiţi cu un stil dark indie rock deosebit, având din plin susţinere şi din partea vocalului Tom Smith, incomparabil ca voce.

   În ciuda faptului că ostilităţile trebuiau demarate la ora 19.00, aşa cum au anunţat organizatorii pe bilete, programul nu a fost nici pe departe respectat. În deschidere erau aşteptaţi cei de la AB4, prezenţi cu două zile înainte la Festivalul Sziget, în Ungaria. Deschiderea a fost ţinută, până la urmă, de un DJ care asigura, oricum, fundalul sonor de umplutură (excelent, de altfel) şi care a anunţat publicul că, din păcate, cei de la AB4 nu vor putea cânta, zborul acestora de la Budapesta fiind „cancelat”. În fine, gura lumii zvonea că aceştia  fuseseră reţinuţi un pic de poliţia ungară. Fiecare crede ce vrea. Una peste alta, se făcu ora 20.00, se făcu ora 21.00 iar britanicii nu-şi mai făceau apariţia, iritând pe alocuri mulţimea dornică să-i vadă. Mulţime formată, în general, de sexul frumos (la propriu) şi cu o medie de vârstă joasă, aşa cum era de aşteptat. Foarte haios a fost un puştiulică aflat chiar în primul rând şi care a fredonat majoritatea melodiilor din playlist-ul maestrului de sunet de dinaintea concertului, şi care mai apoi, în timpul concertului, a trăit la intensitate maximă muzica celor de la Editors. Ca de altfel toţi cei prezenţi.

   Revenind la spectacolul britanicilor, început în cele din urmă în jurul orei 21.20, liniile de bază îl pot încadra într-unul reuşit, atât prin conţinutul valoric cât şi prin suportul tehnic. Un concert care demonstrează că un sunet dat nu foarte tare dar plin de claritate poate pune în valoare veleităţile celor de pe scenă. Care, în cazul celor de la Editors, nu sunt puţine. Piesele cântate au fost de pe ambele albume scoase deja dar, în premieră, am putut auzi şi piesa Papillon, inclusă pe viitorul album, In this light and on this evening, preconizat a fi lansat în toamna acestui an. Stilul acestora, plin de armonie şi sunete rezonând cu stările interioare ale audienţei, susţinute de timbrul vocal aparte al vocalului Smith au creeat o atmosferă incredibilă şi originală. Jocul de scenă al lui Tom Smith, exagerat poate pe anumite locuri, multivalenţa instrumentală a celorlalţi membri din trupă (Chris Urbanowicz-chitară, synth, Russell Leetch-bass, synth, back vocal, Ed Lay-tobe, percuţie, back vocal), riff-urile ţipătoare, încărcate de emoţie, melancolice pe alocuri, furioase pe alte locuri, sunetele perfect potrivite ieşite din pian şi synth-uri, precum şi nota de original a fiecărei piese sau a stilului în sine Editors au ţinut întreaga mulţime conectată sută la sută la acest concert, singurul regret fiind că reprezentaţia s-a terminat după o oră şi aproape jumătate. Un final de week-end fericit pentru cei prezenţi acolo şi sursă de vise colorate pentru noaptea care a urmat.

   Cum spuneam, cei aproape 1500 de fani prezenţi la Teatrul de Vară Herăstrău s-au bucurat de un concert reuşit, emoţionant şi încărcat de muzică excelentă. Pentru cei care l-au ratat, ar bine data viitoare să fie pe fază. Celorlalţi, le recomandăm să-şi treacă în playlist muzica trupei Editors pentru că merită.

Restaurant Zet, un moment de linişte şi răcoare

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   Tot trecând prin preajma Palatului de Justiţie, am zărit la un moment dat o oază de verdeaţă cu organizare de cârciumă, chiar în spatele măreţei clădiri de pe splai. Am pus câteva întrebări domnului Google, pentru a-mi lămuri curiozitatea faţă de locul cu pricina, astfel aflând că locaţia are şi un nume şi chiar este vizitată. Mi-am propus să arunc un ochi şi eu.

   Ca atare, după-amiaza de ieri m-a găsit trecând pragul localului, denumit şi Restaurant Zet. Ca un cetăţean care îşi macină marea parte a existenţei printre betoane, gălăgie şi cioburi de cotidian prăfuit, terasa respectivă părea, cel puţin la prima vedere, un univers paralel cu cel real, un fel de portal către o lume aflată în totală contradicţie cu oraşul. Mulţi copaci, din toate părţile, răcoare şi linişte. Un domn destul de amabil ne-a condus către o masă unde urma să ne desfătăm cu licori şi mâncăruri. Terasa, destul de spaţioasă, împărţită din loc în loc în separeuri discrete, delimitate de arbuşti, oferea o privelişte plăcută, plină de verde. Culoare care se regăsea şi la umbrelele de deasupra. Copacii răsăreau din mijlocul terasei, câteva flori erau agăţate pe separatoarele dintre mese, piatră discretă pe jos, o mini-fântână într-un colţ, ciripit de păsărele din când în când. Pentru o zi toridă de vară, sună ideal. Puţină lume, ce-i drept, un lucru bun până la urmă. Am cerut un meniu şi am purces la documentare.

   Preţurile nu păreau exagerate dar am remarcat aceeaşi incoerenţă între diferitele produse din meniu. Mă rog, o fi asta o strategie, să oferi Tuborgul, de exemplu, cu 5 lei iar supa gulaş să fie 25 de lei. Oricum, meniul destul de variat, cu diverse oferte din mai multe zone ale mapamondului. Am dat comanda iar mâncarea a venit destul de repede. Picolii amabili, însă asta ţinea de caracterul fiecăruia, cred. Făcând o paranteză, unul din aceşti băieţi a scăpat o bere în timp ce se chinuia să o desfacă, o parte din conţinutul acesteia ducându-se peste poşeta unei domnişoare de la masă. Nu a urmat o sesiune de scuze iar sticla de bere a fost oferită aşa, un pic golită…Revenind la mâncare, pot afirma că este gustoasă, fără mari invenţii prin ea. Bine, acum a fost doar o ciorbă de văcuţă… Vedem data viitoare ce supunem testării.

   În rest, nimic spectaculos la Restaurantul Zet. Într-adevăr, locaţia în sine, spaţiul verde, generos îi conferă din start un mare avantaj. Lumea de la terasă pare în regulă (lângă noi au stat nişte turişti nemţi, ca idee), servirea destul de promptă iar preţurile, aşa cum spuneam, pot fi apreciate în funcţie de ceea ce consumi (strict pentru bere nu este scump). Toaletele sunt curate, nu există wireless iar muzica nu o remarci decât dacă eşti foarte atent (cred că mergea un post de radio). Există şi varianta acoperită a restaurantului, drăguţ decorată şi cu o atmosferă plăcută. Adresa este Palatul de Justiţie numărul 60 şi am înţeles că programul se întinde foarte târziu în noapte, chiar spre dimineaţă.

   Aşadar, pentru cei fără pretenţii exagerate, Restaurantul Zet poate fi  o soluţie. Fiecare decide, mai apoi, dacă revine sau nu.

Pe Baricade, pe bancă, sub masă

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

Un bun prieten îmi tot povestea despre o terasă ascunsă de lume şi de căldură, undeva în centrul Bucureştiului. Măi, să fie…Nu m-a convins, mai ales că nu-ţi poţi închipui aşa ceva în buricul târgului, cu atât mai mult despre o terasă. Dar, curios din fire, am hotărât să cercetez cu ochii mei spusele amicului meu…

…Într-o zi de vară, cu temperaturi nu tocmai prietenoase aerului condiţionat, am păşit pragul terasei. Pe Baricade, numele său. Aşadar, locaţia descrisă numai în cuvinte de laudă de amicul meu se află central, în spatele unor blocuri vecine cu o bibliotecă lăsată în paragină. Şi lângă o mănăstire cu valoare de patrimoniu. O să-mi aduc aminte de adresa exactă până la final…Terasa este destul de largă, cu mese de lemn (un pic incomode, dacă eşti mai lungan), cu pietriş pe jos şi înconjurată de gard cu rogojină pe el sau viţă-de-vie, pe o anumită porţiune. Şi umbrele mari, care ţin umbră. La prima vedere totul este în regulă. Am remarcat mai apoi că există şi o casă mai în spate, dotată cu un subteran unde, evident, se află află alte mese cu alte scaune, precum şi bucătăria. Bucătărie? Ei bine, da. Pentru pizza şi ceva salată. Bunicele, raportate la preţ (pizza este 18 lei).

Să vorbim un pic despre bere. Am găsit aici, pe lângă berile uzuale gen Tuborg sau Beck’s, licori un pic mai sofisticate ca Leffe, Duvel sau Konig Ludwig. Ca preţuri, Tuborgul la sticlă este 5 lei sau 4,5 lei în varianta la halbă. Servirea se face la masă, chiar dacă locaţia nu creează această impresie, în sensul bun al afirmaţiei. Muzica se îmbină cu atmosfera de acolo (la un moment dat rula şi Guano Apes, dacă memoria nu-mi joacă feste) iar pentru împătimiţii de site-uri porno wireless-ul este gratuit. Toaletele nu sunt pentru fiţoşi, ceea ce nu înseamnă că au o bilă neagră. Boxerul terasei (amicul meu îmi şopteşte că este boxeriţa Maya) împreună cu cele două pisici senzaţionale, se integrează perfect în peisaj, aducând şi o umbră de fericire tâmpă pe feţele beţivilor intersectaţi cu ele pe traseul către budă. Iar finalul, oricum, ne-a cam prins pe toţi cu acea fericire…

Pentru pasionaţii de fotbal, terasa Pe Baricade pune la dispoziţie suportul tehnic al microbistului, respectiv tv comutat pe canalul unde se transmite un meci interesant. Şi bere, evident. De asemenea, ocazional, se organizează diverse evenimente cu specific underground. Mai era ceva…Aha, lumea. Să spunem că cei care poposesc pe acolo par de treabă. Criteriul faţă de care am trasat această caracteristică rămâne să vi-l definiţi fiecare, dacă veţi da o raită pe acolo.

I-am mulţumit amicului meu (dinamovist-cică are legătura chestia asta cu Pe Baricade J) pentru recomandarea acestei locaţii şi mi-am propus să mai dau câteva vizite pe acolo. Aha, mi-am adus aminte: adresa este str. Radu Vodă, nr. 23. Clar, am nevoie de o bere…