Stan Tookie – violenţă versus pace

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Sătul de filmele siropoase împinse pe gâtul audiovizualului, am avut ocazia şi plăcerea de a viziona, cedând sfaturilor unui prieten, o poveste pe cât de reală, pe atât de cutremurătoare : Redemption – The Stan Tookie Story. Filmul ,regizat de Vondie Curtis-Hall, cunoscut cinefililor strict pentru roluri secundare din multe seriale de acţiune americane, urmăreşte toate etapele vieţii lui Stan Tookie Williams III ( în film interpretat extraordinar de Jamie Foxx).

Bun, cine este Stan Tookie vă veţi întreba? A fost un tânăr afro-american, născut în New Orleans, fondatorul primei şi celei mai puternice şi violente găşti din istoria americii denumită „Crips”.

Începutul filmului, acţiunea se pretrece  la finele anului 2004, evocă încercarea disperată a unei jurnaliste, Barbara Becnel, de a găsi o modalitate de a „rupe gura târgului” cu un articol despre găşti. Firul poveştii o duce către un singur nume : Stan Tookie, nume pronunţat cu mândrie dar şi cu teamă de majoritatea gangsterilor intervievaţi. Surprinsă de acest fapt, ea află că persoana care era pe buzele tuturor este închisă, din 1979 pentru multiple omucideri, şi condamnată la moarte într-un penitenciar de maximă siguranţă din California. Încearcă să-l contacteze în scopul obţinerii unui interviu cu el dar este refuzată de nenumărate ori. Într-un final Stan acceptă, cei doi se întălnesc în timpul orelor de vizită, moment în care Barbara realizează faptul că Tookie este un om diferit faţă de ce îşi închipuise ea, inteligent, un adevărat orator, cu o putere de convingere ieşită din comun. Căpătând  încredere în jurnalistă, Stan îşi deschide sufletul, oferindu-i acesteia o poveste de viaţă, un articol complet şi captivant. Cuprins de remuşcări faţă de ce construise în adolescenţă, Tookie porneşte o serie de acţiuni menite să împiedice tinerii să intre în găşti de cartier, acţiuni finalizate printr-o serie de cărţi pentru copii (acestea au avut un impact foarte puternic şi pozitiv la nivel global) şi numeroase monoloage din spatele gratiilor. Pentru aceste lucruri a fost propus pentru premiul Nobel pentru pace şi pentru literatură în anul 2005 de către multe nume cu rezonantă mondială. Un moment cu o încărcătură specială este reletat în film, un lucru neştiut până atunci şi anume vizita soţiei lui Nelson Mandela care a venit să-i mulţumească pentru cărţile scrise şi, de asemenea, să-i semneze una din cărţi pentru soţul ei.

Filmul este captivant, surprinzând drumul spre mântuire a unui condamnat la moarte. Recomand această dramă tuturor persoanelor care vor să cunoască viaţa unui om ce a trecut din sfera violenţei în cea a păcii.


Banlieue 13 – Ultimatum

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Astăzi am avut plăcerea de a viziona şi continuarea filmului regizat în anul 2004 de Pierre Morel, Banlieue 13, avându-l ca scenarist pe binecunoscutul Luc Besson.  Încadrat pur în domeniul acţiunii, filmul se remarcă prin scene de luptă moderate excelent de către Cyril Raffaeli( având rolul căpitanului Damien Tomaso), stunt masterul principal al filmelor de acţiune hollywoodiene din ultimii şase ani, piperate de mişcările complexe, dar naturale,  de parkour ale lui David Belle( în film interpretându-l pe Leito), inventatorul acestui tip de sport care în ultimii ani a luat amploare atât în Europa cât şi în Statele Unite ale Amercinii şi Asia.

Povestea filmului se învârte în jurul încercării celor doi de a opri distrugerea de către autorităţi suburbiei 13, o zonă total independentă de restul Parisului, unde au fost aruncate persoanele sărace şi cei asupra cărora guvernul nu putea deţine controlul. Suburbia este despărţită de restul oraşului de un gard de beton de zece metri, o adevărată fortăreaţă păzită în permanenţă de oamenii legii. Tomaso şi Leito sunt prieteni deşi cei doi sunt de o parte şi de cealaltă a legii. Leito fiind născut şi crescut în această suburbie a învăţat că fiecare zi este doar o luptă pentru supravieţuire, pe când Damien trăieşte doar sub dictonul „Liberté, Égalité, Fraternité”. Nu lipsesc nici scenele de umor franţuzesc, încadrate excelent pe întreaga durată a filmului.

În momentul în care o companie importantă doreşte construirea unui cartier destinat persoanelor bogate, pe fir intră directorul Departamentului Intern de Securitate Francez , care pentru o sumă considerabilă de bani îşi ia angajamentul să elibereze terenul pe care se află în acest moment suburbia 13. Cu ajutorul subordonaţilor, dispunând şi de o vastă trupă de intervenţie, el realizează o diversiune prin care dezinformează preşedintele, punându-l pe acesta în situaţia de a evacua suburbia 13. De asemenea ştiind că Damien Tomaso este cel mai pregătit om din poliţia franceză, singurul capabil să le pună beţe-n roate,  îi înscenează acestuia o posesie de heroină. În drum spre închisoare, Tomaso reuşeşte să-l anunţe pe Leito despre ce s-a întâmplat. De aici până la un film plin de adrenalină nu mai sunt decât doi paşi şi vreo trei mişcări de shotokan.

Recomand acest film tuturor celor care nu au mai văzut demult o peliculă cu o acţiune explozivă, regizată ca la carte. De asemenea puteţi arunca un ochi şi la prima parte în speranţa că veţi întelege mai uşor şirul evenimentelor.

Zgârie Nori, normal în alt mod

• Interviu, Promo •

O pasăre cu aripi de plastic apăru într-o zi în faţa blocului. Cu ochii perfect rotunzi şi având marginile nefinisate , întocmai ca o maşinărie ieftină, l-a urmărit dimineaţa până a dispărut după colţ. Se ducea la corporaţie şi avea alte gânduri, ciudata apariţie nu era prioritară în mintea lui. El este un tip organizat, cu şosetele grupate pe zile, cămăşile călcate pentru o lună în avans, mâncarea pentru pisică dozată corespunzător, florile au irigare programată iar banii pentru ieşit la cafenea, împreună cu lumea, sunt puşi deoparte. Are o maşină luată în urma unui studiu de piaţă, cu rată optimă. Urăşte cerinţele şefului dar le execută, pentru că aşa este normal. Până la urmă, jobul îi oferă doza cotidiană de calorii. Seara, când vine acasă, are un program bine pus la punct, astfel încât să-şi facă necesarul de somn. Este o persoană ca multe altele, care preferă o viaţă echilibrată, fără excese, cu pensie privată şi fără prieteni. Nu este normal să împarţi ideile. El este el, căci aşa a văzut să fie normal. Ce caută, totuşi, o pasăre de plastic în faţa scării?

A văzut-o azi cum încerca să zboare şi nu reuşea. Ochii îi avea finisaţi acum, după o săptămână. Plasticul i se murdărise, probabil de la maşinile din faţa bocului. Îl privea insistent, încât a crezut că vrea să o ajute. Nu poate ajuta o pasăre de plastic. Cum să zboare un plastic? Cardul şi pixul sunt din plastic iar ele nu zboară. Nu au suflet, deci sunt obiecte. Normal că nu se pot înălţa. Ciudat, uitându-se la ea, blocul  părea mai înalt. Ea era prea mică iar blocul e mare. Normal… Nu poate dormi noaptea. Este cald, pentru că e vară şi efectul de seră îşi face simţită suflarea. Pasărea de plastic este pe tavan, pe peretele din stânga, în oglinda de la baie, în cuptorul cu microunde. Este în privirea lui. Îi tulbură sistemul organizat după care trăieşte. De ce nu zboară odată? E din plastic, de aceea. Normal.

Azi de dimineaţă, blocului îi crescuseră etaje. Pasărea de plastic avea nişte zgârieturi şi ochii umezi. Era la etajul unu şi îl privea de pe pervaz. Şi-a dat seama că marţi a luat şosetele pe care scria miercuri. „Mă întreb dacă pasărea a zburat singură până acolo sau a lovit-o o maşină. Mă întreb unde se înalţă blocul meu. Mă întreb dacă pot zbura şi eu. Normal că nu. Trebuie să-mi revin, să mă duc la corporaţie, să-mi plătesc rata, să calc cămăşile, să urmăresc ştirile, să am grijă cu cine vorbesc, să pun banii de concediu deoparte, să respect dead-line-urile, să şterg praful, să…De ce mă uit spre cer?…Mi-e dor de pasărea de plastic.”…Azi nu mai era. Blocul atinge cerul. „Mă voi muta la ultimul etaj, aproape de cer. Sunt din plastic şi nu am ochii umezi. Normal. Vreau să zbor.” Fuck normality.

S-a născut Zgârie Nori. În 2007. Iustin şi Yawn, trecând la un nou nivel. Desprinşi de trecutul Rappace şi privind către un orizont altfel de normal. „Drumul cel mai scurt de la pământ la cer este un zgârie nori”. Drumul lor către altceva, visul celălalt. Au găsit în calea lor oameni care au rezonat şi au format un grup de idei şi sunete. Acum sunt zece şi privesc mai sus. Stilurile îmbinate aduc un suflu nou, clar, o întrepătrundere între vechi şi noi influenţe, aşezate cu grijă. Mesajul adună ură, bucurie, indiferenţă, o altfel de normalitate.

Debutul primelor concerte în formula aproape actuală se face în 2008. Sunt invitaţi la Radio3Net, cu moderator avându-l pe Eugen Mihăescu, unde au cules aprecierile realizatorilor, în urma prestaţiei live de acolo. Tot în 2008, lansează primul videoclip, la piesa „Visul tău”, rămas fără ecou în media românească, din păcate. Conceptul clipului este interesant, fiind realizat foarte bine.

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2009/07/zgarienoriVisulTauofficial.flv” /]

Anul 2009, pe lângă noul toboşar, le aduce invitaţia la “Apropo TV”, realizată de Andi Moisescu, concerte la Timişoara, Ploiești şi Bucureşti. Au în plan numeroase alte concerte pentru acest an dar şi realizarea celui de-al doilea videoclip, la piesa “Îngerii şi iubirea”, având la bază romanul “Despre îngeri” al lui Andrei Pleşu.

Creaţia celor de la Zgârie Nori, complexă în esenţă, bazată pe îmbinarea celor şapte instrumente, a versurilor profunde, a combinării interesante de hip-hop, rock alternativ, blues, poate trip-hop, a instrumentaţiei bine alese, reprezintă o alternativă la muzica actuală, mai ales în afara sferei underground. Merită aprecieri iar evoluţia lor poate deveni spectaculoasă, dacă vor avea sprijinul necesar.

Zgârie Nori sunt:

Yawn şi Eugen Iustin-vocali

Adi Neacşu-bass

Bogdan “Bozzo” Iliescu-tobe

Călina Epuran-violoncel

Cătălin Coman-clape

Cătălin “Tzetze” Rădulescu-muzicuţă

Cristi Chelsoi-chitară electrică

Maria Colţatu-violă

Cristina Păun-backing vocals

A urmat şi interviul, Iustin şi Yawn răspunzând întrebărilor Revistei Cioburi. Vă prezentăm esenţa acestuia:

Revista Cioburi: De unde până unde Zgârie Nori?

Iustin: Ne-am căutat un nume şi am plecat de la ideea de „după blocuri”. Zgârie Nori e după blocuri, deci e mai mult decât hip-hop, e o construcţie care îţi dă perspective diferite de la nivele diferite, înseamnă parte pământ şi parte cer, înseamnă şi periferie, înseamnă şi centru, înseamnă şi interior şi exterior.

R.C.: Este mai important instrumentul de scris decât cel de cântat?

Yawn: Arta este un mijloc prin care te exprimi. Muzica şi poezia se subordonează inconstant una alteia, nu este una din ele pe primul loc. Un sentiment pe care îl transmiţi are acordurile astea şi versurile astea, ele slujesc ideii pe care vrei s-o transmiţi.

R.C.: Când aţi pornit la drum v-aţi propus cât timp să rezistaţi, până unde vă vedeţi?

Iustin: Nu ne spunem cât mai rezistăm, ce-am făcut, ce mai facem… Lucrurile se întâmplă foarte natural, ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla.

R.C.: Care este mesajul vostru şi cui îl adresaţi?

Iustin: În esenţă, noi prezentăm modelul de om care nu are modele.

Yawn: Fii tu însuţi! Dacă eşti tu însuţi şi-ţi trăieşti viaţa, înţelegând cu adevărat  clişeul cu Carpe Diem, s-ar putea să nu te deranjeze dacă vine unul şi-ţi înfige cuţitul în spate. Bine, este un exemplu extrem…

R.C.: Pe cine aţi călca pe cap?

Iustin: Pe nimeni. Noi nu credem că suntem modelul ideal pentru societate, noi nu putem judeca pe nimeni. Nu cred în chestiile de genul că nu trebuie să fim ca ăia sau ca ăia. De ce trebuie să merg la operă, de ce nu trebuie să merg la concert la Salam? Unde-i punctul zero, la ce ne raportăm? Chestia cu minorităţile exclud alte minorităţi mi se pare absolut imbecilă.

R.C.: Credeţi în globalizare?

Iustin: Globalizarea înseamnă, pentru mine, mai multe opţiuni. În primul rând, avem marea putere de alegere şi noi pentru asta milităm. Faceţi alegerile care vi se potrivesc.

R.C.: De ce nu votaţi?

Yawn: Bazându-ne pe ultima alianţă, făcută între două partide care la un moment dat erau concurente.

R.C.: Unde vă simţiţi mai confortabil, în natură sau între blocuri?

Yawn: Trebuie să existe un echilibru între ele. Eu, personal, îmi găsesc natura între blocuri, uşi, ferestre. Dar, normal, îţi trebuie şi o plecare la mare.

R.C.: Mesaj pentru fani…

Yawn: Vă salutăm!

Mai jos, vă puteţi delecta cu filmul discuţiei cu băieţii.  Aruncaţi un ochi şi pe site-ul trupei, www.zgarienorii.ro ,  unde puteți descoperi  piese care merită ascultate.

Definiţi-vă normalitatea. Fiţi indivizi, nu inşi.

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2009/07/interviuzgarienoriJointoXvid.flv” /]

sursa foto: www.zgarienorii.ro

The soloist – puţină muzică în drama vieţii

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Am avut ocazia să vizionez zilele trecute un film, o dramă biografică, însiropată cu o puternică tentă muzicală,  care nu se încadrează total în tiparele hollywoodiene. Este vorba de „The soloist”, „Solistul” în traducere liberă. Joe Wright, un britanic din noul val cinematografic, după ce în 2007 a regizat excelent  „Atonement” a reuşit acum să transpună într-o manieră spumoasă o poveste reală din viaţa unui artist.

Este vorba despre Nathaniel Ayers Jr. ( interpretat în film de către Jamie Foxx), un muzician schizofrenic posesor al unui talent fabulos, fost student la Juilliard, ajuns să  trăiască pe străzile din Los Angeles.

În rolul secundar găsim un jurnalist al L.A. Times, Steve Lopez ( interpretat de către Robert Downey Jr.), presat de nevoia de a găsi idei pentru scrierile sale.

Cei doi se întâlnesc cu totul întâmplător, Lopez rămânând fascinat de muzica produsă de către vioara cu două corzi aproape rupte pe care le mângâia Nathaniel cu ajutorul unui băţ curăţat. Din acel moment totul se schimbă, jurnalistul găsindu-şi subiectul unor articole care vor influenţa un număr mare de persoane, incluzându-l aici şi pe primarul Los Angelesului. De asemenea începe să militeze pentru mai buna organizare a oficialităţilor in ceea ce priveşte problema principală a Los Angeles-ului, oamenii fără adăpost. Pentru Nathaniel se iveşte un sentiment de speranţă că va ajunge să cânte unde şi-a dorit dintotdeauna: Walt Disney Concert Hall; el ajunge să vadă în Lopez un adevărat salvator, mai presus de acest lucru un prieten.

Pe tot cuprinsul filmului te loveşti de situaţia dificilă a oamenilor fără adăpost, de lupta cu moartea repetată în fiecare zi. Veţi avea ocazia să admiraţi pasiunea pentru muzică a unui om amărât, dar şi încercările unei persoane normale, cu destule regrete, de a ajuta un bolnav psihic să se „pună pe picioare” şi să-şi îndeplinească visul.

Până la sfârşitul peliculei se formează o prietenie unică, una care le va schimba viaţa amândurora.

Recomand acest film tuturor celor care vor să scape de stresul cotidian într-o zi călduroasă de vară.

Masca nu-i ca filmul

• Spuse pe fugă •

   Se pare că filmul X-Men Origins Wolverine a ajuns deja pe locul doi în box-office-ul american. Unul din fanii filmului şi-a confecţionat un dispozitiv asemănător cu cel al personajului Wolverine, distrugând cu drag şi spor chestii din jurul său.

   Şi eu mi-am făcut un costum ca al lui Batman. Nu înţeleg de ce nu mă bagă în seamă Nicole Kidman…

R.I.P.

• Spuse pe fugă •

   Aseară, la Veszprem, a fost lansat filmul despre uciderea handbalistului român Marian Cozma. Moment emoționant, fără dubiu.

   Din păcate, Marian Cozma nu a putut participa, sportivul fiind alături de Cătălin Hâldan la vizionarea meciului Steaua-Dinamo.

Dacă fotbalul este rege, ei sunt bufonii

• Educaţie fizică •

Iată, se apropie finalul de an şi încep să se facă tot felul de bilanţuri. DNA-ul, se pare, doreşte o acţiune de final menită să şteargă, într-un fel, imaginea de inutilitate câştigată fără prea mare efort de-a lungul întregului an. Astfel, după cutremurul stârnit în lumea fotbalistică astă-vară, cu celebrul caz „Valiza”, au urmat zilele acestea replicile corespunzătoare iar Becali şi Piţurcă senior au sfârşit prin a fi trimişi în judecată. Va fi interesant de urmărit cum se va desfăşura acest proces şi, mai ales, care va fi finalizarea.
Cum era de aşteptat, odată cu apariţia în presă a stenogramelor ce cuprind discuţiile diverselor personaje implicate în acest caz, mucegaiul a început să se extindă. Feţele crispate, împănate cu transpiraţie şi parfumuri scumpe ale finanţatorilor de cluburi au apărut ca ciupercile după ploaie prin toată presa, aruncând cu noroi şi, evident, arătându-şi aura de victime ale înscenărilor obscure. Bineînţeles, nimeni nu este vinovat iar tot ceea ce se întâmplă fie are un scop defăimător, fie are iz politic. Încrengăturile sunt atât de complicate, începând de la patroni de echipe, conducători de ligă şi terminând cu antrenori sau jucători de mâna a doua, încât şirul evenimentelor se pierde în neant. Cert este faptul că putregaiul există iar mirosul ce a început să-l degaje este din ce în ce mai înţepător. Actorii acestui film prost îşi joacă de ani buni rolurile, menţinând pe linia de plutire audienţele. Din păcate, jucătorii, adică cei care ar trebui să caute laurii şi să aducă spectacolul adevărat în faţă, îmbracă doar straie de figuranţi. Iar premii pentru rolurile de umplutură nu există.
Bilanţul acestui an fotbalistic nu este unul plin de laude pentru cluburile româneşti. Dimpotrivă, conul de umbră se extinde iar orizontul rezultatelor cu adevărat importante se îndepărtează. Filmul rulează în continuare, sub privirile din ce în ce mai triste ale sportului rege. Ei, bufonii, vor fi tot timpul cu zâmbetul pe buze.
 

Cutezători în anul 2000

• Cronici de film şi teatru •

De multă vreme nu am mai savurat un film la tv. Că nu s-au mai difuzat sau că nu am fost eu pe fază nu cunosc exact şi oricum nu are nicio importanţă; gusturile cinefililor variază, iar noţiunile de film bun şi de film slab sunt irelevante câtă vreme un film reuşeşte să mişte ceva în tine.

Weekend-ul trecut am revăzut pentru a treia oară, parcă cu o şi mai mare plăcere, filmul lui Cristian Mungiu, Occident. O serie de cadre tragicomice ce transfochează momente din viaţa unor personaje pe care anul 2000 încă i-a prins între graniţele unei ţări proaspăt dedată democraţiei şi valorilor occidentale, pe numele ei din buletin, România. Tema filmului se învârte în jurul ideii emigrării în occident, în căutarea mai binelui, a unor tineri pe care revoluţia din ‘89 i-a prins cu cravata de pionier la gât. Occident oferă însă mult mai mult privitorului. Este un film în care orice cadru şi orice replică transmit; nimic nu este ales întâmplător de către regizor; jocul actorilor excelează la rându-i.

Cu un scenariu fragmetar, care nu este dispus cronologic – un artificiu tehnic inspirat şi reuşit, regizorul izbuteşte să îmbine destinul unor personaje – cu decepţiile şi aspiraţiile lor, menţinând acţiunea în limitele pertinente ale cotidianului de la finele mileniului trecut.

Filmul parcă se vrea o replică actuală lucidă a melodiei Pionierii – Noi în anul 2000, inspirat aleasă pentru a susţine coloana sonoră, melodie pe care v-o propun spre audiţie: