România sub limita de îngheţ

zapada-Frig.  Frig de-ţi îngheaţă apa la genunchi, de-ţi fug perciunii sub căciulă, de ţi se cristalizează şi gândurile sub ţeastă. Iar generalul Iarnă abia dacă şi-a mai oprit puţin asaltul. După ce şi-a luat masa de aer rece tocmai din îndepărtata Siberie,  numai bine că a aţipit puţin, prilej pentru gradele Celsius să-şi mai scoată sfioase capul, câte puţin la amiază, deasupra limitei de îngheţ asemenea unor animale de tundră ieşite din hibernare. Dar tocmai ce s-a trezit şi e gata să-şi reia asaltul. Noi salve de vânt şi ninsori se aşteptă în următoarele zile pentru jumătatea sudică a ţării.

Frig, gheaţă şi mormane de zăpadă murdară. Mai nou intră în schemă şi vântul puternic. Şi din nou frig. Agentul termic rămâne în alertă. Frig de fac pneumonie purecii pe maidanez, de-ţi îngheaţă zacusca dintre măsele, de-ţi ajung tremurând mail-urile în Inbox.

Hai o săptămână, două, o lună, o lună jumate, dar până când băi nene!? Îmi vine să iau la şpiţuri mercurul termometrelor. Urcă, bă! Încă o lună aşa şi deja încălzirea globală o să devină o legendă.

Şi iarăşi frig…

Cugetări nocturne

Fumul de țigară este mai bun decât Moș Crăciun. Fumul de țigară există.

Muzica este mai frumoasă când plouă. Notele sunt precum picăturile.

Soarele arde mai puternic dimineața. Dimineața încep lucruri.

O cameră este mai încăpătoare decât un bloc. Blocul este gri.

Linia durează mai mult decât punctul. Punctul sprijină tot timpul.

Zâmbetul este mai parșiv decât vorba. Zâmbetul se ascunde.

Viața nu are răspuns. Moartea este o certitudine.

Un om plânge mai mult decât doi. În doi se vorbește.

Lumina distruge mai mult decât întunericul. Noaptea aduce odihnă.

Apa este mai nepăsătoare decât aerul. Apa poate ucide.

Sufletul moare înaintea trupului. Sufletul nu intră în comă.

Timpul este mai calculat decât destinul. Timpul are secunde.

Frigul acoperă iarba, soarele o arde.

Tristețea este mai caldă decât dragostea. Dragostea doare mai tare.

Cine este pesimist?

DSC_1816

Scenele dinaintea furtunii demagogice

      Uitându-se pieziş către ceaţa de afară, T. vărsă o lacrimă în paharul îmbrăcat cu gheaţă şi licoare înţepătoare din palma sa. Gânduri peste gânduri îi zburau haotic prin minte, precum valurile învolburate ale mării. Întrebări, întrebări, întrebări dar niciun răspuns. Oare a ajuns la capătul puterilor? Cert este că a ajuns la fundul paharului…”Băiete, mai pune un rând…Şi lasă-mă singur apoi.” O broboană de sudoare se ascunse în manşeta mâinii drepte, aşa cum toţi cei care i-au fost cu adevărat mâna dreaptă s-au dat la stânga. „Dar oamenii, oamenii nu mai au slăbiciuni? Numai eu am?”. Răspunsul se încăpăţâna să rămână printre foile scrise caligrafic de către un grup de oameni cu slăbiciuni doar pentru bani…

   De cealaltă parte a oraşului, plimbându-se şcolăreşte printre mireasma proaspătă de cafea, M. îşi aranja tacticos cămaşa în pantaloni, aşa cum i-a atras întotdeauna atenţia doamna sa. Ajuns mai apoi în faţa dulapului, alese cu grijă o cravată cu a sa culoare preferată, care-i oferea de fiecare dată sentimentul unui taur în arenă. „Ah, să nu uit, să nu uit…Am repetat de o mie de ori, sper să nu uit.”. Privindu-se cu jind în oglindă, avu senzaţia că în spatele său rânjeau mişeleşte câteva feţe care i-au însoţit de ani buni drumul printre oamenii de rând. Tresări şi întoarse brusc privirea. Nu era nimeni. O picătură de sudoare îi pătă cămaşa proaspăt călcată şi apretată. „Uf, sper să se usuce. Nu am voie să greşesc!”

   T. găsi de cuviinţă să-şi lase acasă toate foile umplute cu bagaj de cunoştinţe mârşav. Văzându-şi chipul ridat printre picăturile de pe fereastră, se gândi o clipă că este destul de puternic încât să ţină piept oricărui duşman. „Oricum, sunt lucruri pe care le am de atâta vreme…Şi, chiar aşa, dacă sunt greşite?”. Înspăimântat deodată de acest gând, se simţi mai singur ca niciodată…Atâţia oameni, intraţi în hora sa multă vreme parcă fuseseră împrăştiaţi brusc precum ceaţa de soare. „Şi dacă…?”. Nu, cu siguranţă nu există varianta asta. Nu, lui nu i se poate întâmpla. Ce o să facă după aceea? Iarăşi departe de casă, de cei dragi, doar el şi poeziile sale? „NU!”, îşi spuse mai hotărât ca niciodată. În cele câteva minute de reverie deveni alt om. El trebuie să fie un lider. Pentru el şi pentru ceilalţi. Cu acest gând plecă spre confruntare.

   „Acum, că tot am băut cafeaua, o să par emoţionat. Uf, de ce am băut eu cafea? M-am luat după scorpie…”. Îşi mai repetă încă o dată ideile, să fie sigur că par ale lui. Puteau fi ale lui, de fapt, numai că alţii i-au luat-o înainte. Privindu-se cu nesaţ în oglindă, remarcă o scamă pe umărul drept. „Numai mizerii pe dreapta, tot timpul pe dreapta…”. O luă cu scârbă şi o aruncă pe geam, să fie sigur că nu-i mai invadează liniştea. Sacoul era în ordine, pixul cu nume celebru stătea pregătit la buzunarul interior iar cele câteva file cu înscris machiavelic aşteptau cuminţi în mapa de pe biroul de mahon. Doamna îi aruncă o ultimă privire serioasă, aranjându-i cravata aşa cum trebuie, apoi îi strânse mâna plină de energie. M. zâmbi îmbujorat şi se îndreptă spre uşă. Era fericit că (îi) venise momentul.

  

   …Peste câteva zile se va lăsa frigul. Iarna va fi mai gri ca niciodată, fără a ţine cont de licori, manşete, cămăşi apretate sau pixuri cu renume. Zăpada va acoperi tot mai greu mizeria unei lumi plecată spre pierzanie iar oamenii vor deveni din oi umbre. Biroul de mahon va rămâne, în schimb, la locul său, la fel cum paharul îmbrăcat cu gheaţă îşi va însoţi stăpânul. M. şi T. vor fi, inevitabil, feriţi de neplăcerea unui timp friguros.

Pericol de îngheţ accelerat pe rapid

În genere, îmi place să călătoresc cu trenul. Chiar şi dacă durata călătoriei atinge timpi considerabili. Încins în discuţii, cufundat în lectură sau belind ochii pe geam, mersul cu trenul mă prinde. Ăsta e şi motivul pentru care cea mai recentă călătorie bifată în agendă a fost consumată călare pe traverse. Ruta aleasă, Bucureşti Nord – Mangalia.

După ce mi-a tremurat mâna (premonitoriu) atunci când am fost nevoit să achit mai bine de 50 de lei pentru un bilet fără loc, la unul din rapidele matinale (da, aşa mi se întâmplă mie; mereu se iscă ceva neplăcut când aleg să-mi iau bilet), n-am avut încotro şi mi-am stabilit cartierul general la vagonul restaurant. M-am făcut comod şi m-am pus pe aşteptat fluierul de plecare, pentru ca domnul responsabil cu servirea să binevoiască a-mi servi mult râvnita cafeluţă de dimineaţă.

Si-a plecat şi trenul… Tren rapid, garnituri noi, condiţii moderne. Dai un ban dar ştii că face. De ce să mergi cu un personal obosit sau un accelerat ponosit când poţi alege confortul. Mai ales că e vară. Iar vara este cald. Când este cald, cel mai de preţ lucru este aerul condiţionat. Iar noile garnituri de tren chiar dispun de acest feature. Iar acesta, întocmai pentru a spori confortul călătorului, îşi intră în drepturi imediat ce trenul o ia din loc.

Şi dă-i cu alizeul…  O juma’ de oră, o oră, două ore; pe peron la Feteşti, băbuţele arse de soarele dimineţii nu înţelegeau de ce burghezii de la Bucureşti stau cu fâşul pe ei, când ele transpirau abundent pe peron. După încă 30 de minute, jumătate din călătorii aflaţi în tren regretau deja că nu şi-au luat fesul, şosetele de lână şi şuba pentru această ieşire pe litoralul însorit. După încă o oră, când durerile de cap şi de măsele deja mi se cuibăriseră la căldurică în ţeastă şi în gura uscată, îşi face apariţia şi naşul. Un chelios pus pe şotii ce scotea din joben câte o glumiţă pentru fiecare bilet compostat. Glume seci, de demult fumate. După ce le termina pe toate, bănuiesc că o lua de la capăt. Auditoriul era altul. Era uşor iritat. Cică s-a găsit o cucoană învăţătoare cu copiii după ea să-i reproşeze că e prea frig în tren. Să mori tu! îmi zic. Şi continuă cu voce tare: auzi, tu… dacă era prea cald, nici aşa nu era bine. Acuma cică le e frig. Şi răcesc copiii. Da’ nici să îl opreşti nu se poate. Se face prea cald… Un lucru adevărat, ce-i drept. De fapt, cum e mai bine? Să ne fie cald de murim sau să ne fie frig de ne căcăm pe noi? Păi când e căldură, n-ai ce face; în schimb, când e frig, mai traci o flanelă pe tine şi rezolvi problema.  Absurd! În tot acest timp, nimeni nu a menţionat nimic despre o eventuală temperare a stării de îngheţ. Nu se poate, nu se vrea sau nu se ştie? Cine trebuie să apese butonul sau să tragă maneta? Domnu’, domnu’, cu dumneavoastră vorbesc? Linişte…

Şi-am ajuns. Rareori m-am bucurat de o baie de soare, aşa cum m-am bucurat după acest joc de-a cârnatul cu bilet în frigiderul ambulant. Atât. Ce-ar mai rămâne de menţionat este că la întoarcere, spre deosebire de călătoria dus, a fost exact la fel.

Rece

stea

 Se lasă frig, apare un nor,

Mă tot intreb: cum să omor

Lumina ce mă înconjoară,

Într-o secundă, să nu doară ?

 

Nu plouă dar e ceață acum,

Mă tot întreb: cum să fac scrum

Pădurea, iarba, chiar și luna ?

(”într-o clipită!”, șopti lumea).

 

Se lasă frig, apare-o stea,

Mă tot întreb: de ce-s pe ea

Înconjurat de flori și sânge ?

Mă uit în jos: doar mama plânge.

Început de final

    Gata cu odihna. A reînceput ciclul noapte-noapte, abandonat în decembrie. Simfonia urbană a reînviat în timpanele încă adormite iar balaurul cotidian a scuipat prima şarjă de foc peste oraş. Iarna, ajunsă în floarea de gheaţă a vârstei sale, pătrunde în cele mai ascunse unghere ale sufletului, transformând fiecare gând negru în fulg de nea. Cu paşi grăbiţi, începem ziua fiecare pe drumul său. Beznă, metrou, cafea, colegi, sunete, somn, ţigări, planuri, asfinţit, muzică şi iarăşi beznă. Lăsăm în urmă imagini pe care, de cele mai multe ori, le regăsim a doua zi. Zi de zi, minut cu minut.
   Timpul aleargă din ce în ce mai tare, trăgându-şi forţa din anii încărcaţi de praf şi lăsaţi deoparte. Iar cu fiecare an lăsat în spate, inevitabil, apăsăm pedala de acceleraţie a destinului. Finalul ne aşteaptă, oricum, pe fiecare.
 

Dor de iarnă

Pe neaşteptate se lăsă frigul. Toamna se retrage uşor, uşor printre cablurile de pe stâlpii din oraş, legănând enervant cele câteva zburătoare ameţite de antene şi smog iar soarele, amorţit de norii de praf, a început să-şi ascută dinţii. Hârtiile de pe trotuare sunt tulburate matinal de adierea finalului de anotimp, stricându-le somnul nefericiţilor care dorm pe băncile din parc. Coloanele de maşini respiră din ce în ce mai greu aerul părăsit de frunze, ajunse acum sub stratul de noroi modelat de ploaie. Feţe tencuite şi picioare lăcuite apasă trotuarele colorate de chiştoace, pungi cu multinaţionale şi frânturi de presă mediocră, îndreptându-se către cuiburile încărcate cu dureri de spate şi colesterol. Timpul se prelinge rătăcit către capătul cadranului, grăbind umbrele să-şi împingă stăpânii peste peisaj…Un suflet, apăsat de-o lacrimă bătrână, îşi doreşte firav iarna. O perioadă, zăpada va uita de toate…