Iarna se numără studiile

Pe acest final de an mohorât şi cu dorinţă de sarmale şi pocnitori, inginerii de la Departamentul de Studii Fizio-nucleare al Revistei Cioburi au început să scoată la iveală rezultatele muncii de până acum, pentru a-şi justifica salariile gigantice pe care le sug din trezorerie. Surprinzător, ei au reuşit să tragă nişte concluzii coerente chiar dacă, inevitabil, erau ameţiţi de aburii succesului.

Aşadar, unul din aceste studii arată faptul că spălatul rar al vaselor este benefic pentru întărirea sistemului imunitar. Cercetătorii noştri demonstrează acest lucru destul de simplu (deşi la prima vedere pare complicat). S-a lucrat pe un eşantion de studenţi politehnişti din anul II şi III, aceştia fiind monitorizaţi săptămânal, adică după fiecare masă pe care o consumau în camera de cămin. S-a observat faptul că, înainte de a da iama în pachetul adus de mecanic de acasă, tinerii erau obligaţi să ia contact cu maldărul de farfurii şi tacâmuri din chiuvetă, lăsate acolo cu şapte zile în urmă, pentru a putea gusta în condiţii igienice normale bucatele din paporniţe. Ceea ce a aprins becul ideologic al oamenilor  de ştiinţă a fost pulberea verde-albăstruie de pe vase, prezentă într-o cantitate însemnată şi care intra în contact direct cu pielea studenţilor. La o analiză atentă, această pulbere s-a dovedit a fi banalul mucegai care, se ştie, stă la baza antibioticelor. Iar de aici şi până la concluzia studiului, şi anume că spălatul rar al vaselor ridică imunitatea organismului, nu a mai fost decât un pas…

Un alt studiu, al aceloraşi cercetători (nu le putem divulga naţionalitatea), arată că un consum regulat de ardei iute poate distruge în timp corzile vocale. Iarăşi, ne-am minunat de cum se poate întâmpla acest lucru. Din nou, oamenii de ştiinţă ne-au arătat ceea ce era deja sub nasul nostru. Se ştie că o masă la care se consumă din plin ardei iute (iute la propriu) îşi ia partea leului. Ardeiul iute grăbeşte metabolismul, scade colesterolul, deci poate fi o minune a naturii. Dar aici intervine faţa de monstru a acestei legume. Metabolismul accelerat nu înseamnă doar arderea de calorii într-un ritm rapid ci înseamnă inclusiv arderea toaletei, în momentele când aparatul+sistemul digestiv au terminat tura de dimineaţă. Eh, dar ce se întâmplă? Păi, vraful de bucate pe care micii meşteri din burtică l-au primit spre analiză a avut şi compania celebrului ardei iute care, nu-i aşa, nu se împacă excelent cu luminiţa de la capătul tunelului. Drept urmare, poc, în momentul evadării către canalul colector, micul ardeiaş lasă nişte mici zgârieturi la sfincter, de-al naibii, forţând proprietarul de cur în cauză să anunţe printr-un strigăt războinic tot cartierul despre ceea ce i se întâmplă. Iar corzile vocale, drept urmare, suferă o presiune de moment care, repetată des, va duce la uzarea lor prematură. Încă un studiu interesant, trebuie să recunoaştem.

Fiţi alături de noi pentru următoarele experimente care se vor desfăşura în laboratoarele Cioburi. Şi, bineînţeles, nu exageraţi cu băutura, sarea şi grăsimile.

Dincolo

dincolo

O cameră gri, cu pereți negri spre bază și cu o fereastră având draperia obosită de apus, adăpostește egoist sfârșitul unui vis. Pe un pat încovoiat de gânduri sărace, ascuns undeva afară din calea ferestrei, Filip privește înalt către tavan, căutând încăpățânat cerul de dincolo. Ușa metalică groasă, în ton cu singura piesă de mobilier-un raft ruginit, cu două sertare-îi blochează orice tentativă de a găsi timpul uitat afară. Filip simte cum mirosul fad de mucegai îl năpădește ușor dar pare împăcat cu ideea de frig, ucigând fiecare lacrimă cre încearcă să-i spele obrazul apăsat de trecut. E singur, așa cum diabolic și-a dorit în adâncul său toată viață. Luminile din drumu-i au fost stinse rând pe rând de sorți iar acum este aproape de a se opri și el. Boala care și-a găsit sursa de putere în gâtul său îi oferă șansa unui final crud, plin de monștri iar Filip îl așteaptă mut.

Când a pășit pentru prima oară la mormântul iubitei sale, Filip s-a închipuit într-o viață paralelă, în care trebuia să plătească toate polițele datoare norocului de până atunci și din care spera să iasă cât mai curând. Nu a fost așa. Au trecut mai bine de doi ani până a realizat că jumătate din el a murit. În tot acest timp nopți fără culoare și pline de fantasme de necuprins i-au modelat fiecare clipă a existenței. Deja, în universul lui din ce în ce mai greu de pătruns, iarna părea că devine zâna stăpână, înghețându-i forțat orice colțișor inundat de imaginea trecutului. Fiecare zi devenise o speranță a finalului de drum. Fără să-și dea seama, doamna rece a nopții era din ce în ce mai aproape.

Durerea fizică a secat din Filip orice urmă de om iar îngerul său îl chinuie încă, refuzând să-i pună mâna peste pleoape. În mintea lui totul e gri, întocmai ca zidurile camerei, apus după apus, minut după minut și geamăt după geamăt. Filip caută neobosit înaltul, ultima speranță rămasă  ancorată în privirea lui seacă. A lăsat totul departe, ștergând fiecare urmă a pașilor desenați pe calea albă din spatele ochilor săi. Cu fiecare răsărit, zidurile se apropie din ce în ce mai mult de de el, sufocând în tăcere vreun cuvânt uitat pe margine de gând. Deasupra, tavanul se încăpățânează să rămână la locul lui. Mai urmează încă o noapte…

Ultima floare își găsi drumul către creștetul acoperit de pământ al lui Filip. Un nor rătăcit de vânturi lăsă un strop de durere peste peisajul încărcat de cruci, căutând mai apoi un alt tablou secătuit de viață. Filip, fericit în adâncuri, și-a regăsit primăvara părăsită în amintiri. Apusul, ușor, se întinde peste orizont, semănând liniște în cer. Filip, triumfător, a învins.

Pastel de cartier

La ora la care cern aceste rânduri afară ninge. Zăpada cade din cer şi odată cu ea înaltul îşi scutură liniştea peste oraşul aflat în prag de seară. Fulgii se răsfaţă în aerul rece şi uşor ascuţit ce parcă dezmorţeşte nările. Este valsul ai cărui paşi i-ar înţelege doar ploaia. Albul înghite treptat, treptat culorile murdare ale unei ierni sterpe. Zăpada se aşterne din ce în ce mai hotărât peste străzi.
În asemenea momente de calm aparent gândul îmi fuge doar într-o singură direcţie: dacă continuă să ningă în halul ăsta, cum pula mea ajung eu acasă cu bascheţii în picioare!?

Dor de iarnă

Pe neaşteptate se lăsă frigul. Toamna se retrage uşor, uşor printre cablurile de pe stâlpii din oraş, legănând enervant cele câteva zburătoare ameţite de antene şi smog iar soarele, amorţit de norii de praf, a început să-şi ascută dinţii. Hârtiile de pe trotuare sunt tulburate matinal de adierea finalului de anotimp, stricându-le somnul nefericiţilor care dorm pe băncile din parc. Coloanele de maşini respiră din ce în ce mai greu aerul părăsit de frunze, ajunse acum sub stratul de noroi modelat de ploaie. Feţe tencuite şi picioare lăcuite apasă trotuarele colorate de chiştoace, pungi cu multinaţionale şi frânturi de presă mediocră, îndreptându-se către cuiburile încărcate cu dureri de spate şi colesterol. Timpul se prelinge rătăcit către capătul cadranului, grăbind umbrele să-şi împingă stăpânii peste peisaj…Un suflet, apăsat de-o lacrimă bătrână, îşi doreşte firav iarna. O perioadă, zăpada va uita de toate…
 

Drum către o stea

 Prima rază de lumină l-a învăluit în mijlocul unei zile de iarnă, sub un cer îngheţat şi tăcut. S-a luptat din prima clipă, căutând cu ardoare hrana începutului de drum. Destinul începuse deja să-i modeleze orizontul…

   …După ce ultima zăpadă părăsi umerii uriaşului munte, totul ieşi la viaţă. Florile se întreceau în a picta fiecare colţişor năpădit de verdeaţă, cerul era brăzdat de bătrânii vulturi care scrutau stâncile golaşe, brazii îşi scuturau cetina de hainele ponosite ale anotimpului ce tocmai plecase, în timp ce soarele căuta să pătrundă şi pe lângă cel mai mic firicel de iarbă. Râul ce brăzda mijlocul văii se grăbea să cuprindă toţi bolovanii care îndrăzneau să-i iasă în cale iar micile zburătoare ieşite din scoarţa copacilor se amestecau printre stropii aruncaţi deasupra apei. În mijlocul lor, nepăsător, apăru el. Ieşise din marginea pădurii, singur, încercând parcă să se ferească de zumzetul din jur. În ochii săi încă se putea vedea amintirea mamei sale, înghiţită de marea albă. Nu a ştiut ce înseamnă atunci, până când fraţii săi nu începură să tulbure liniştea nopţii cu urletele lor, dispărând apoi, unul câte unul, în zarea întunecată. Acum nu mai avea nevoie de cele din urmă, fiecare zi oferindu-i încă o şansă de supravieţuire. Crescuse, blana fiindu-i tot mai băţoasa, fiecare zi lăsându-şi într-un fel semnele pe ea. Era doar el acolo, şi uneori muntele părea că-i dă puţin câte puţin din măreţia lui…

   Şi au trecut anotimpurile unul câte unul, an de an, valea urmând de fiecare dată acelaşi şi acelaşi ritual. Nopţile începură să-l surprindă tânjind către o stea ce părea că-i şopteşte alinare. A vânat, s-a luptat, a supravieţuit. Soarta nu i-a hărăzit urmaşi, pedepsindu-l, parcă, pentru tovărăşia sa cu muntele. Steaua îl chema, însă, noapte de noapte. Iar el a chemat-o lună după lună.

   …Prima atingere l-a surprins în mijlocul unei zile de iarnă, sub un cer îngheţat şi tăcut. A mulţumit ultimei clipe, căutând rece capătul de drum. Steaua lui începuse deja să-l ridice senin…