Soare, mare şi multă apă

• Jumătatea plină, Martor şi tartor, Promo •

Săptămâna trecută am descoperit că într-adevăr poate exista o jumătate plină a paharului. Trebuie doar să ai timp să o observi şi să o apreciezi. Timpul necesar, în cazul de faţă, a apărut datorită unui scurt concediu petrecut în Delta Dunării la Sfântul Gheorghe. Datorită faptului că festivalul Anonimul din Sf. Gheorghe nu începuse încă, numărul de turişti nu sufoca privirea iar bunul simţ era la el acasă. Datorită bugetului redus am fost nevoiţi (eu şi soţia) să ne mulţumim cu doar 1000 de lei pentru 5 zile de frecat menta (cu tot cu transport, campare în camping, masă şi beutură după plac). Condiţiile din camping au fost mai mult decât satisfăcătoare (15 lei / zi / cort + 10 lei / persoană taxă eco), toaletele şi duşurile fiind foarte curate şi în excelentă stare de funcţionare (ceea ce ar trebui să se încadreze în normalitate). Internet WI/FI moca în cârciuma din camping (şi chiar funcţiona), film în fiecare seară pe ecranul festivalului, băutura şi mâncarea ieftinache. Berea la 2,5 – 3,5 lei – în funcţie de brand, cea mai scumpă bere Heineken la 5 lei, indiferent unde o beai – pe plajă, în cârciumă sau pe stradă, în faţa alimentarei. În principiu v-aţi facut o idee cam cum ar trebui să fie portofelul.

Însă nu despre asta ţin să povestesc.

Am fost plăcut surprins de liniştea din localitate, doar uneori străpunsă de trocarici, adică tractorul care transportă turiştii din localitate la plajă (care se află cam la 1,5 Km de localitate). Comuna nu are drumuri pavate sau asfaltate, uliţele – mai mari sau mai mici – fiind aşternute cu nisip fin, ceea ce nu face decât să sporească farmecul locului. Nisipul de pe uliţe este atât de fierbinte (mai ales la amiază) încât dacă mergeţi în picioarele goale puteţi descoperi a doua zi ca aţi facut ceva băşici la tălpi. O mare parte din casele locului încă mai păstrează imaginea casei de la ţară şi chiar se pot observa câteva detalii specifice locului (acoperişuri şi garduri din stuf, curţi nu foarte mari dar pline de vegetaţie, multe flori, căţei de mărimea pisicilor, etc). Un lucru inedit mi s-a părut faptul că localnicii dau drumul vitelor dimineaţa devreme pentru a pleca la păscut, iar seara, acestea se întorc singure acasă. Nu există ciobani sau copii care să păstorească vitele pe timpul zilei. De asemenea, puteţi descoperi la amiază, când soarele arde cel mai tare, cum mici grupuri de vite apar pe malul mării pentru a bea apă (apa de mare este dulce deoarece aici se varsă Dunărea) şi pentru a se răcori în briza din timpul zilei.

Dacă ajungeţi prin aceste locuri, nu ezitaţi să vă plimbaţi pe malul mării şi oriunde în împrejurimi. Veţi descoperi multe grupuri de cai sălbatici care pasc printre dunele de nisip de la malul mării sau pe islazurile din împrejurimi. Am aflat de la localnici că o mică parte din cai sunt ai lor, restul fiind urmaşii acestor cai domestici dar care s-au născut şi crescut în sălbăticie. La întrebarea de ce localnicii nu ţin caii acasă, am aflat că oricum nu prea au ce face cu ei şi că ar fi prea dificil să îi prindă. Nooo? Dacă nu ştiaţi, în Deltă se află ultima populaţie de cai sălbatici din Europa.

Un alt lucru care nu ar trebui ratat dacă ajungeţi în această zonă este vizitarea locului de vărsare a Dunării în mare. Este la fel de sălbatic ca împrejurimile, plaja fiind marcată de plaurii aduşi de Dunăre din amonte. De asemenea, dunele de nisip, deşi cu o vegetaţie săracă (tot felul de ciulini şi scaieţi), ascund mări de fluturi care se ridică în aer la trecerea printre ciulini.

Nu trebuie să rataţi o plimbare cu barca pe canalele Deltei. Puteţi tocmi un pescar (cam 40 lei de căciulă) să vă ducă până în rezervaţie şi înapoi cu barca. Însă dacă doriţi într-adevăr să vedeţi Delta, vă recomand să închiriaţi o barcă pentru 2 zile şi să vă aventuraţi pe canale (binenţeles, împreună cu un localnic care cunoaşte canalele).

Personal, am dorit să încerc măncarea localnicilor. Pentru 25 lei de căciulă am primit o masă ca niciodată. Preţul este un pic cam piperat însă pot spune că a meritat fiecare bănuţ. Atenţie, în localitate există doar 1 cârciumă unde se poate mânca (în camping) însă nu o pot recomanda. Dacă doriţi borş de peşte, chifteluţe de peşte sau orice fel de peşte puteţi bate la o poartă şi spuneţi că vă este foame. Chiar aşa! Atât de simplu! Personal am apelat la Tanti Tanţa din capul satului care găteşte dumnezeieşte. Peştele este proaspăt adus de fiul acesteia care este pescar. De exemplu, pentru 50 lei / 2 persoane am primit un platou cu 4 buc cam la 30 cm de şalău + 3 bucăţi cam la 20 cm de roşioară. Mămăligă şi mujdei la discreţie. Nu am putut mânca tot şi oricum abia ne-am ridicat de la masă. De asemenea, pentru cei mai cu fiţe în creieri puteţi să vă şi cazaţi cu 70 de lei camera/noapte. Puteţi sta în cameră câţi puteţi intra (ca pe vremuri la Costineşti).

Ca să înţelegeţi cam cum decurge o zi de frecat menta în Sf. Gheorghe, iată câteva detalii. Trezirea pe la 9-10 dimineaţa. Duş, spălat pe dinţi, băut cafea, fumat ceva ţigări, mâncat ceva rapid. 11-12 plecat la plajă pe jos pentru a mai obosi un pic. Mers cam 1 km jumate (timp în care trocariciul trece pe lângă tine de maxim 2 ori) până la plajă. Până pe la 5-6 plajă, baie în mare, plimbat pe coclauri, fotografii, citit cărţi, băut bere (pentru hidratare, evident). Revenit la cort, duş, o bere, plecat la masă la tanti Tanţa. Mâncat ca un porc (oricum nu poţi termina cât îţi pune în farfurie), mers pe jos în derivă din cauza burţii până în centrul comunei la cârciuma de la strada mare. Stat de o 1-2-X beri, fumat ceva ţigări, dicutat cu un localnic câte ceva. Pe la 7-8 plecat spre cort un pic ameţit. Spray-at cu Autan împotriva ţânţarilor, îmbrăcat mai gros, mers la film. Băut 4-5-X beri, râs la prostia aia de film, fumat joint, intrat în cort cu ţânţarii. Trezit dimineaţa cu umflături de ţânţari peste tot.

Dorel, trei beri şi-un şantier

• Martor şi tartor, Promo •

După o noapte furtunoasă m-am trezit astăzi la o oră mai apropiată de seară decât de dimineaţă. Am observat că nu am ţigări, nici eu, nici scumpa mea prinţesă, care de la ora 8 a.m. trage cu ochiul în autobiografia lui Norma Jeane Mortensen.

Mi-am schimbat boxerii, am înjurat apa caldă, care la etajul al 9-lea cu greu ajunge şi am coborât până la chioşcul cu bunătăţi în vederea procurării obiectelor care-mi satisfac tabieturile. În momentul în care am ajuns în faţa magazinului am observat un nene insipid plin de var care dorea să cumpere diverse. M-am aşezat în spatele lui şi fără să vreau am început să ascult dialogul tip-vânzător. Tipului îi voi spune Dorel în vederea delimitării de celălalt personaj.

” Dorel: – Dă şi mie zece Tuborg la doză ! Da să fie reci ca mortu că ne omoară căldura asta!

Vânzătorul, după ce caută în frigider: – Am doar şapte reci ! Vă dau altceva?

D: – Dă atunci şi Becşi vreo cinci până la cinşpe !

V: – Păi nu vroiaţi zece? Până la cincisprezece ar mai fi încă opt!

D: – Hai mă lasă-mă cu calculele dă să fie cinşpe beri acolo, ce dracu!

V: – Bine, altceva?

D: – Dă zece de sămânţă, ăhh ( acesta este un moment în care domnul calcula câte persoane sunt ei în total, nu se poate reproduce, prea multe onomatopee mângâiate de fraze euclidiene) şi mai bagă treizeci de becşi că ie mulţi acolo !

V: – Păi nu am atâtea la rece! Vă dau şi altceva?

D: – Bagă mă să fie, nu contează bere să fie. Şi două ape minerale că ie doi băieţi pocăiţi( râde monstruos). Şi spune cât trebe să mă achit.

V: – Păi aveţi un milion patru sute treizeci.

Dorel plăteşte şi dă să plece. Vânzătorul mă întreabă ce doresc, eu îi spun două mărci de ţigări, moment în care Dorel se întoarce mă dă la o parte şi spune:

– Aşa bă că am uitat, dă şi două de Lemeu roşu. Şi câte beri vine de om mă dacă ie şaişpe oameni? Io am aicea patruşcinci.

V: – Păi ar veni cam trei de om.

D: – Bă … aşa puţine? Mai ai la rece ?

V: – Mai am două doze atât.Vi le dau ?

D: – Dă-le p-alea şi dă şi vreo doişpe la pet aşa da reci să fie!”

Şi-a primit Dorel berile şi a plecat.

Uimit l-am întrebat pe vânzător unde lucrează respectivul. Mi-a răspuns că este muncitor la un bloc ce se construieşte în apropiere şi că în fiecare zi la ora 12 vine şi cumpără bere şi seminţe. Oamenii se pare că au pauză între 12 şi 14, după care încep din nou lucrul.

Acum vin cu o întrebare: Ce randament mai dau muncitorii agătaţi pe schele cu soarele în cap după mai mult de doi litri şi jumătate de căciulă băuţi în plină caniculă ?

Spor la mutat în blocuri noi domnilor, nu vă fie teamă sunt construite de profesionişti.

Toropeală

• Editorial, Rătăciri lirice •

soare1Relatare de sub jetul uscat al aparatului de aer condiţionat:

Masele de aer cald au început să ne tranziteze meleagurile în valuri, valuri. Toată săptămâna trecută am visat numai pinguini şi urşi polari. Supraîncălzit, inconştientul se descarcă. Văd bazine olimpice sub reflexiile apei stătute, aruncată pe trotuar de câte o florăreasă apatică. Văd patinoare în mijlocul intersecţiilor ce se conturează tremurânde la fel ca mirajele deşertului. Când păşesc apăsat pe zebra aplicată nemilos pe asfaltul încins, trupul mi-e îngreunat de parcă aş căra pe mine întreg echipamentul unui portar de hochei. Soarele mă loveşte în cap cu o crosă.

În autobuze zăpuşeala se înghesuie printre oameni. Respiraţiile grele concurează adierile timide ale evantaielor. Radioul îngână gânduri glaciale. Mirosurile se împăienjenesc creând un curcubeu olfactiv nemaivăzut de nimeni, nicicând. Dar lumea ştie că-i acolo. Dimineaţa oamenii miros a nesomn. Seara în schimb, duhnesc a muncă de parcă tot efortul zilnic s-ar fi îngrămădit să iasă la iveală prin toţi porii din piele. Parfumuri ieftine şi transpiraţii scumpe. Oameni care iau munca în serios şi job-uri care iau oamenii în derâdere. Pensionari deschişi la culoare. Toate, într-un cuptor ambulant la pupitrul căruia se află un şofer intransigent; între staţii nu se deschid uşile.

Încă de la primele ore ale dimineţii şi până noaptea adânc, căldura se caţără pe betoanele de un ars-cenuşiu precum un monstru de foc ce-şi vâră limbile înfierbântate în cutiile prevăzute cu geamuri, topind florile de gheaţă de pe tapet. Penumbra apartamentelor imită umbrele difuze ale unui imens cuptor. Materia parcă se topeşte. Ici-colo un ventilator sau un aparat de aer condiţionat zgribuleşte volume infime de aer. Încotro mergem dacă am ajuns până să ne şi condiţionăm aerul!? Nu vă supăraţi, unde este ieşirea din stare?

Jurnal de litoral

• Martor şi tartor, Promo •

Obosit de lenea acumulată zilnic de către un absolvent şomer m-am decis să dau o fugă până la mare săptămâna trecută. În acelaşi timp i-am făcut şi iubitei o surpriză, oferindu-i prin această escapadă un moment de relaxare şi un bronz de mare nu de capitală.

Ne-am decis miercuri, am plecat joi. Ca destinaţie am ales Neptunul, cam singura staţiune în care nu trebuie să adulmeci mirosul hamsiilor prăjite în petrol, nu trebuie să faci slalomuri printre boschetari, emocalari şi alte specii în curs de expansiune.

Per total, din 72 de ore petrecute pe litoral, am prins doar vreo 7 de plajă, vremea fiind la fel de schimbătoare ca o puicuţă agăţată într-un club. Condiţiile de cazare sub orice critică în raport cu preţurile cerute, mâncarea în restaurante rivaliza cu apa plină cu delikat servită la „împinge tava”.

Din prima seară nu pot să relatez nimic deoarece am debitat inepţii alături de un prieten mai vechi,Bachus.

A doua zi a plouat mai ceva ca in Macau în perioada taifunurilor.  Mai fresh ca niciodată după o bere şi o shaorma făcută în grabă, am asistat la o ceartă tipică aborigenilor. Ştiţi grupul acela de băieţi ce vor să facă amintit faptul că o oarecare civilizaţie numită Maya nu a dispărut, cu toate că ei aduc mai mult cu niste incaşi de Colentina? Cu siguranţă i-aţi văzut măcar în trecere. Ei se pare că fuseseră şi în prima seară invocând spiritele putrezite în a ieşi din copaci şi a aduce pace şi prosperitate românilor afişati pe malul Bălţii Negre.

Şi cum suflau ei în fluierele improvizate de pe un cd a început răscoala: un plăieş de capitală şi-a amintit că între OTV şî GSP are şi Discovery. Au început să curgă acuzaţiile cum că artiştii, ieri, văzând că lumea nu cotizează,  au invocat ploaia. A continuat cu un circ mioritic din care nu au lipsit înjurăturiile şi câteva bătăi din palme pe feţe. Totul s-a oprit în momentul în care mayaşii au promis că vor cânta ceva şi despre preotul zeului-soare.

Se pare că preotul ăsta e surd căci şi a treia zi a plouat. Nu am mai rezistat şi am plecat spre Bucureşti.

Ideea de bază, care mi s-a  întipărit încă o dată în minte, ar fi că între Neptun, Vamă, Mamaia, Eforie sau Venus să alegeţi Corfu.

Drum spre primăvară

• Rătăciri lirice •

 Primăvară, muguri, zăpadă rătăcită, fotografii la munte, suflet lipsă şi peste tot se îmbracă soarele.

Am făcut o înţelegere cu brânduşele: pentru fiecare şedinţă de fotografiat, plantez un ghiocel lângă ele.

„Îmi doresc să găsesc pe drum cuiburi cu berze aşezate la soare şi cai albi.”. Cine a spus asta?

…Nu găsesc sufletul lipsă. L-am căutat printre rânduri, printre poze şi printre munţi. Nu vrea să apară odată cu primăvara. L-am zărit la un moment dat, însă era doar în trecere. Stătea cu spatele la mine, oricum.

Dacă brânduşele au fost de acord să negociem, voi face la fel cu vântul ce adie peste mirişte. O să-i propun să mă ducă repede peste nori, să ajung sufletul. În schimb îi voi da partea mea de grădină, acolo unde am ascuns arcul făcut de bunicul. Să se joace acolo, dacă o vrea. Eu vreau doar să găsesc sufletul.

O rază mi-a spus ieri că mă poate ajuta să intru în audienţă la soare. Îl cunoaşte bine, spunea. M-am tot gândit ce să-i dau dar nu mai am decât nişte foi albe, pregătite pentru seară. Nu ştiu, o să reflectez.

Cineva din pădure mi-a zis că a văzut sufletul. Era tot în trecere. La fel ca primăvara, brânduşele, vântul, berzele, soarele, gândurile. Nu mai negociez nimic. O să aştept seara. Am nişte foi albe şi o să mă învelesc cu ele. Sufletul poate să aştepte. O să ne întâlnim, oricum.

Peste tot se îmbracă soarele. Uşor, uşor o să fie cald.

Dor de iarnă

• Rătăciri lirice •

Pe neaşteptate se lăsă frigul. Toamna se retrage uşor, uşor printre cablurile de pe stâlpii din oraş, legănând enervant cele câteva zburătoare ameţite de antene şi smog iar soarele, amorţit de norii de praf, a început să-şi ascută dinţii. Hârtiile de pe trotuare sunt tulburate matinal de adierea finalului de anotimp, stricându-le somnul nefericiţilor care dorm pe băncile din parc. Coloanele de maşini respiră din ce în ce mai greu aerul părăsit de frunze, ajunse acum sub stratul de noroi modelat de ploaie. Feţe tencuite şi picioare lăcuite apasă trotuarele colorate de chiştoace, pungi cu multinaţionale şi frânturi de presă mediocră, îndreptându-se către cuiburile încărcate cu dureri de spate şi colesterol. Timpul se prelinge rătăcit către capătul cadranului, grăbind umbrele să-şi împingă stăpânii peste peisaj…Un suflet, apăsat de-o lacrimă bătrână, îşi doreşte firav iarna. O perioadă, zăpada va uita de toate…
 

Rugăminţile lui Filip către somnul său

• Rătăciri lirice •

Filip ar vrea să doarmă. Să aibă o cameră doar a lui, cu razele de soare până la fereastră. Filip îşi doreşte un aşternut albastru şi răcoros, o draperie diafană şi zumzet de primăvară la orizont. Se gândeşte că l-ar primi pe Moş Ene călare pe o adiere de vânt, oferindu-i culori una după alta. Iar apoi, ascuns sub un cearceaf, ar aduna din fiecare lacrimă câte puţin, îndeajuns pentru a-şi clăti fruntea. După aceea, harnic, ar semăna răsaduri în grădina bunicilor şi-ar şterge florile de roua apărută dimineaţa, uşor, cu grijă la fiecare petală. Ar alerga apoi pe câmp, până la râu, să-şi spele mâinile iar mai apoi, mergând în sus, către izvor, Filip ar vrea să caute trifoi cu patru foi. L-ar pune în ierbar şi l-ar ţine o veşnicie. Apoi, ar dormi. Filip este obosit în visul său. Este obosit de visul său. Ar sta întins pe covorul de verde, cu gândul la stele şi privirea către apus. Filip visează să nu se trezească. Cel puţin, nu acum.

Popas la înălţime

• Idei fertile •

O discutie de zilele trecute mi-a adus aminte de o parte frumoasa a timpului trecut. O parte legata de munte, drumetii la inaltime, nopti aproape de stele…

…Abia asteptam sa punem la cale o vizita pana sus pe creasta sau macar pana la cabana. Odata stabilita data de plecare incepeam sa numar zilele ramase pana la startul drumetiei. De obicei, treceau destul de repede. Era atat de placut sentimentul ce ma trecea atunci cand ma apucam sa-mi scot rucsacul de la naftalina, cortul si sacul de dormit… Curatam bocancii, luam si o patura, sa fie acolo. Pe final, cotrobaiam prin camara bunicii unde sigur gaseam o bucata de slanina afumata, buna de pus pe tepuse in foc. In ultima zi ramasa, mai asezam in rucsac ce mai trebuiau de-ale gurii si verificam sa nu uit briceagul, cana, farfuria de tabla si ceva de imbracat mai gros…Gata, a sunat ceasul ! Saream din pat, mai rapid si mai voios ca niciodata, sunandu-mi tovarasii de trupa pentru a se urni si ei. In jumatate de ora eram toti adunati la punctul de intalnire, pregatiti pentru a ne intalni cu muntele.

Pana la buza urcusului catre inaltimile crestei aveam de mers pret de vreo doua ore prin camp. Privelistea era una impresionanta, batranul munte dezvaluindu-se in toata maretia lui. Sincer, nu cred ca pot gasi cuvinte pentru a descrie cu adevarat ceea ce se asternea in fata ochilor nostri iar o imagine impregnata in aparatul de fotografiat cu siguranta nu poate trezi aceleasi sentimente. Probabil, pentru fiecare trairile se impleteau altfel in fata acestui tablou…Aproape de capatul celor doua ceasuri, nu chiar obositoare, incepeam sa ne bucuram un pic de umbra primilor copaci iesiti in calea noastra. Padurea cea mare se vedea tot mai aproape. Ajunsi la primul popas, ne asezam pentru o scurta odihna. Nu lipseau tigarile Carpati aprinse fumatorilor si primele gaturi de apa. In fata noastra se deschidea prima imagine a crestei montane, asezata deasupra valurilor de brazi. Aerul tare incepea sa-si faca simtita prezenta, tot timpul insotit de aroma de cetina. Gata, intram in imparatia muntelui ! Drumul incepea sa devina mai anevoios iar efortul crestea considerabil odata ce inaintam tot mai adanc in padure. Urcam pe o poteca in permanenta strabatuta de un firicel de apa, ajutandu-ne din cand in cand de smocuri de iarba pentru a mai face un pas sau doi. Alaturi de drumul nostru se avantau grabite in vale apele unui rau, al carui ecou se indrepta catre noi din toate partile. Din cand in cand, cararuia se arunca la randul ei peste umerii apelor involburate, fiind ajutata de cateva trunchiuri rapuse de vreme. Popasurile noastre se inmultisera, uneori pentru a mai ne odihni si a ne potoli setea, alteori pentru a privi si asculta pur si simplu spectacolul din jurul nostru. Erau momente cand oboseala nu o simteam, doar gandindu-ne cat de norocosi eram pentru ceea ce ne oferea in acele clipe natura…Dupa inca vreo doua ceasuri, desisul de pana atunci incepea sa faca loc unei minunate pajisti, vegheata de o parte si de alta de inaltimile crestelor apasate de cer. Privelistea se transforma aproape in totalitate, sunetele se topeau deodata, bolta parea mai aproape…In timp ce eram intinsi pe covorul de verdeata, privind linistiti cerul si sorbind cu nesat aerul proaspat, soarele ne mangaia pe fiecare, parand ca ne ureaza bun-venit. Eram un pic epuizati de urcus insa oboseala placuta ne indemna sa mergem mai departe. Insa valea era toata a noastra. Nu vroiam sa mergem mai departe. Undeva, catre varful crestei se vedeau cateva urme de zapada. Pajistea, urcand catre stancile din fata era presarata din loc in loc de pete de culoare iar linistea incepea usor, usor sa ne acopere…

De fiecare data ramaneam cel putin o noapte pe Valea Sambetei, caci aceasta este zona unde am avut privilegiul sa merg de multe ori in anii trecuti. Alaturi de noi, alti turisti iubitori de munte. Seara ne adunam cu totii in jurul unui foc si impartaseam ganduri si fapte. Cerul senin era atat de aproape incat aveam impresia ca pot culege stelele de pe bolta. De aici, uneori am continuat drumetia catre traseul principal de creasta, spre Podragu sau Balea, alteori ne multumeam doar cu aceasta vizita scurta, luandu-ne ramas bun a doua zi de la cele inconjuratoare. Pot spune ca am avut ocazia sa fiu, la un moment dat, cel mai inalt om din tara, urcand pe Moldoveanu. Se spune ca se vede Marea Neagra sau Dunarea de aici, atunci cand este foarte senin. Eu, de fiecare data, nu am putut sa vad la mai mult de doi metri din cauza cetii… Nu voi compara cu alte zone montane din tara pentru ca fiecare are frumusetea ei si nici nu am fost in alte locuri. Consider, chiar si asa, ca Fagarasul ofera cele mai frumoase amintiri pentru cei care ajung sa-i atinga umerii.

Pana una alta, lasati ATV-ul, luati rucsacul in spinare si porniti la pas pe orice poteca montana, ascultati linistea padurii, admirati de la inaltime albastrul cerului, respirati aerul tare si rece…