Căldură, asfalt, spaţii închise şi nervi aruncaţi pe fereastra cognitivă. O zi ca oricare alta, dintr-un ciclu nesfârşit al existenţei umane. Răsfoiesc pagini electronice în căutare de senzaţional, amăgindu-mi monotonia cu o evadare de câteva minute printre reţele şi coduri binare. Şi sare iepurele…
Dorel de la Timişoara, şeful clanului Dallas. Pitoresc nume, personaj proiectat din România celor o mie de ani de acum încolo. Părinte bun, îi face băiatului nuntă. Faima nu ţi-o clădeşti oricum. Teama sădită peste papagali trebuie udată, crescută cu grijă. Cu mii de invitaţi, cu straie din vest, scumpe. 13 000 de euro rochia miresei. Cristale Swarovski, limuzine, cefe groase, pieile roşii. Prostimea stă la geamuri, mestecând invidie. Unii au, alţii n-au. Drumul e blocat. La fel şi reacţiile celor care sunt plătiţi din banii prostimii ca să asigure ordine şi disciplină, conform legii. E greu, sună nemţeşte.
Ei au vrut să facă ceva frumos. Acolo în stradă, să se bucure toată lumea de fericirea lui Dorel. Au vrut să arate că ei, rromii, pot să fie eleganţi, aranjaţi, la modă. În stradă, că se vede mai bine de sus. Lanţuri de aur, parc auto cât PIB-ul Somaliei şi gălăgie. Sfidare. Ceva frumos, în ciuda capetelor de cretă. Care au venit cu amenzile la final, ca la dar. 0,01% valoarea lor, faţă de suma din tolba mirilor. Dar impozitul, cât e impozitul?
Unii sfidează, alţii pompează. Unii bălesc, alţii ciordesc. Unii plătesc, alţii primesc. România, ţara tuturor extremităţilor. Nunţi cu bani neimpozabili şi drumuri blocate. Săraci pe margine, cu ochii după un rest de os. Discriminare, dar în ce sens? Dacă îmi spune cineva că plecatul din ţară nu e soluţia, îl sparg la C.A.S..