Unii pleacă, alţii vin

• Frustrări din cartier, Promo •

   Închisesem telefonul şi, deşi toată jumatatea aia de oră hăhăisem de numa-numa, începusem a răsufla iritat, simţind deja în gură amarul faptului că sunt român în România. Unul din prietenii din Sibiu mă anunţase că pleacă din ţară. Şi el şi soţia au prins un contract pe un an de zile în Germania. Până aici nu pare cine ştie ce. Pare chiar o idee bună. Dar gândul lor e să rămână. Se vor întoarce la anul doar cât să îşi ia şi fetiţa.

   E, când am aflat ce găsiseră de muncă, mi s-a făcut rău de-a binelea: lucrători într-un McDonald’s… Ei, cum p!zd@ mă-sii de treabă să ajungi să preferi să laşi casă, familie, prieteni pentru o slujbă cât se poate de modestă în altă ţară? Cu duhul blândeţii l-am întrebat lucrul ăsta.

„- Mă, Mişule, drept să-ţi spun mi se cam rupe ce fac acolo. Pot să spăl şi bude dacă atunci când ies pe stradă miros a parfum! Ideea e că nu mai suport acreala din ţara asta. Astea două săptămâni cât am alergat după hârtii m-au convins şi mai mult. Şi, Mişule, vreau ca fata mea să aibă, mă, un viitor. Aici nu vezi cum e?”

   Enervat binişor, mi-am umplut un pahar de vin, am aprins o ţigară şi am început să rumeg câteva gânduri. Mi-am adus aminte de toţi ai mei care au plecat până acum. Ai mei, ăia cu care am crescut…

Vali – în Spania – şi-a legat drumurile de o băştinaşă şi au împreună o fetiţă. L-am întrebat ultima oară: „Cum e? e bine?” „- Mă, e mai bine decât la noi”.

Gabi – în Anglia – însurat şi el cu o ucrainiancă oacheşă. „- Mai vii, mă?”. „- La ce, coaie? Pentru ce să mă chinui?”.

Ana – s-a măritat în India şi apoi au plecat în America. N-are nici un gând să se întoarcă.

Sorin – când s-a întors din excursia din Austria şi mi-a spus că se apucă să înveţe germana, că el se mută acolo, am crezut că glumeşte…

Jordan – mamăăă, cum ne mai ştiau atunci munţii… Acum aleargă prin Italia, are doi băieţi şi spune că viaţa îi este plină.

   E drept, am rămas destui. Suntem încă mulţi la masă când ne strângem să mai stăm la un pahar de vorbă. Dar se simt trist scaunele goale. Ne bucuram pentru cei plecaţi  şi le dăm dreptate. Mi-e ciudă, însă, că asta a fost soluţia cea mai bună. Pentru unii, singura soluţie de a face dracului ceva bun cu viaţa lor. Că am tot lăsat tot soiul de jigodii să ne învârtă pe degete, lăsându-ne să lătrăm nemulţumirea la porţi întotdeauna închise. Apoi a intervenit resemnarea. „Vii la vot?”. „Pentru ce?… pentru cine?”. Chiar! Când a încetat să ne pese?

   LOR oricum nu le mai pasă de mult. După mintea mea, aici nu se mai schimbă nimic până nu se vor ridica din nou spânzurători.

   În idioţenia mea, reumplând paharul (pe care l-am închinat celor plecaţi şi prieteniilor noastre frânte) şi licurind altă ţigară, am fost cât pe ce să îi acuz pe ai noştri guvernanţi (toţi, de la „revoluţie” încoace, nu doar ăştia de acum) de inconştienţă crasă. Îmi venea să le urlu : „- BĂĂĂ! Rămâne ţara asta goală! nu o să mai aveţi pe spatele cui trage!! Nici măcar atâta spirit de autoconservare nu vă mai bântuie creierii??”. Dar până să termin gândul, mi-am adus aminte de o conversaţie cu un amic basarabean…

…Nu ştiu cum, dar iar venise vorba de un prieten de-al lui pe care îl convinsese să-şi depună dosarul pentru viza în România.. „…şi i-am zis: Hai, mă, că după ce o iei (viza)  – o să poţi să pleci şi tu de-acolo… În România sau mai departe!”.

E, vorbele astea mi s-au lipit de creier. Amicul ăsta al meu a reuşit, în câteva cuvinte, să ilustreze cealaltă faţă a monedei capitaliste: pentru mulţi alţii, de aici începe LUMEA. Pentru mulţi alţii, de aici încep speranţele. Cred că au aici sentimentul ăla, cam cum ţi se pare că simţi marea de cum te dai jos din tren pe peronul gării.  Pare ciudat, nu? Şi atunci mi-am dat seama că şi aspectul ăsta a fost luat în calcul.

   Până la urmă şi basarabenii, şi chinezii, şi toţi naturalizaţii plătesc impozite la fel de bine ca toţi ceilalţi…

 

 

   De ceva vreme, frate-miu mă tot bate la cap că a vorbit cu un coleg de-al lui care a plecat cu familia în Australia…

 

Dunăre

Încotro?

• Promo, Rătăciri lirice •

Oamenii reacţionează diferit în faţa zidurilor ridicate de gânduri, fapte sau situaţii. Unii dintre noi ne vom opri brusc, acceptând resemnaţi fiecare cărămidă a peretelui iar alţii îşi vor toci buricele degetelor până vor reuşi să treacă de partea cealaltă. Cei care vor privi tâmp către capătul de drum din faţa lor nu vor şti niciodată să vorbească, să râdă, să înveţe. Ei vor fi cei care, temându-se pentru negrul celor lăsaţi dincolo, vor fi primii înconjuraţi de umbre, gheaţă, cioburi. Întocmai ca pe cărarea de unde au venit, vor agăţa doar ceea ce îi doare, vor gusta doar clipele murdare, ignorând fiecare rază de soare care îi aşteaptă necondiţionat. Sunt oameni care nu vor îmbrăca niciodată armura unui cavaler care să conducă victorios o luptă. Singurul aliat al lor va fi mândria de a putea privi zidul, de a-l accepta şi de a trăi resemnaţi că umilinţa nu i-a atins.

Cei care se vor strădui din răsputeri să arunce în aer bariera din calea lor sunt indivizii care învaţă să fie fericiţi. Sunt oamenii care vor câştiga bătălii, vor secătui şi ultima picătură de sânge din ei pentru a putea păşi pe Lună, vor arunca orgolii, secunde moarte sau bucăţi de suflet murdar. Vor preţui fiecare clipă care le va da forţa să escaladeze stâncă după stâncă, crezând cu tărie că dincolo de crestele umede şi reci străluceşte astrul suprem.

Există lucruri care fac diferenţa între zi şi noapte, între alb şi negru. Cei care vor lupta pentru lumină, vor trăi. Restul, vor fi sclavii zeului întunecat.

Ne daţi ori nu ne angajaţi

• Editorial, Martor şi tartor •

Un celebru „dicton” care acoperea de rânjet faţa lucrătorului român spune că „oricât de prost ne-ar plăti ei, noi tot vom munci mai puţin de atât”. Chestiune izvorâtă din adâncul sufletului autohton, obişnuit din ce în ce mai mult cu frecarea de mentă. Nu spun că nu există oameni care muncesc dar dacă aceştia ar fi majoritari probabil că lucrurile s-ar mişca altfel. Vina o poartă, nu neg, şi o parte din angajatori, specialişti în a spăla creiere sau în a demotiva treptat roboţeii din companie. Iar acest lucru se vede cel mai mult în relaţia angajat-client, indiferent de domeniu.

Există două tipuri mari de angajaţi în România: cei care sunt dedicaţi până la sânge angajatorului, reduşi la o viaţă socială egală cu programul unui pacient de la secţia de reanimare şi cei care, indiferent cu cât ar fi plătiţi, sunt veşnic nemulţumiţi de ceva din mediul de lucru. Există, să spunem, şi o a treia categorie, cei cărora nu le pasă, fiind în ton cu ceea ce li se întâmplă. Aceştia, mai mult decât ceilalţi, îşi doresc să-şi păstreze locul de muncă, neexcelând în niciun fel prin acţiunile lor din cadrul firmei unde au ştatul de plată. Dar nu sunt de lepădat, în cele mai multe cazuri.

Revenind la prima categorie amintită mai sus, respectiv băieţii şi fetele care se închină singurei divinităţi existente pentru ei, Angajatorul, am remarcat o chestiune: nu întotdeauna pachetul salarial îi ţine legaţi în halul acesta. Există persoane care o fac pentru că, pur şi simplu, asta trebuie făcut. De apreciat, oarecum. Orice companie se poate baza pe ei, la fel cum multe companii profită de ei. Din acest motiv pot fi compătimiţi. Cei care îşi lasă sângele pe tastaturi sau prin birouri, strâns legaţi de oferta financiară senzaţională, vor avea tot timpul o urmă de teamă să nu piardă nivelul la care au ajuns, motiv în plus să-şi piardă serile în faţa teancului de „to do list”. Este alegerea lor.

Urmează roboţeii, veşnicii nemulţumiţi. O parte din ei nu a fost aşa de la bun început. Dimpotrivă, au investit suflet, timp, performanţă. Cu timpul, însă, au devenit scârbiţi şi s-au transformat în alt model, cel care va încerca să fenteze sistemul pentru că sistemul l-a fentat pe el. Iar aici, în multe cazuri, aş da vina pe anagajator, entitatea care a stors la maxim energia din ei şi continuă să o facă fără să mai schimbe din componente. Din păcate, un om demotivat nu face performanţă, băgându-şi picioarele. Orice cerinţă a companiei nu va face decât să-i creeze starea de lehamite, făcând orice altceva decât să-şi vadă de treabă. Şi frustrările, de cele mai multe ori, se reflectă în calitatea comunicării cu sistemul relaţional, fie că acesta este în interior, fie că este în exterior. De câte ori nu v-aţi lovit de feţe acre şi răspunsuri în dodii, cerând o informaţie sau dorind să beneficiaţi de serviciul pe care l-aţi plătit?

Tot dintre roboţei i-aş aminti pe cei care sunt nemulţumiţi pentru că aşa sunt ei. Oricum, nu le place să muncească şi vor avea tot timpul impresia că ei merită mai mult decât li se oferă, indiferent de ofertă. Nu consideră că este cazul să-şi  demonstreze abilităţile profesionale mai înainte de a cere remuneraţia. Din păcate, este o tagmă care în România cucereşte tot mai mult teren.

Pe de altă parte, nici angajatorii nu sunt uşă de biserică. Multinaţionalele reuşesc să acumuleze în timp cel mai mare număr de frustraţi, indiferent de categoria din care fac ei parte, acest lucru datorându-se şi mediului de lucru, proastei gestionări a angajaţilor, lipsei de profesionişti în resurse umane, sistemul de bonusare şi promovare, etc. Din punctul meu de vedere, o multinaţionlă din România reprezintă imaginea la scară mai mică a sistemului economico-social românesc. Degeaba numele companiei poartă o rezonanţă grandioasă dacă odată ce a ajuns pe tărâm mioritic lucrurile brusc nu mai pot funcţiona ca în vest. Fapt care nu tot timpul este din vina angajaţilor români.

Timpul va dovedi dacă lucrurile vor intra pe un făgaş normal din punct de vedere al atitudinii faţă de muncă. Chestiune care, oricum, este strâns legată de tot ce înseamnă evoluţie social-economică a României. Înainte de asta, ar fi bine să ne asigurăm că „evoluţie” este termenul corect.

Mioriţa la români

• Editorial •

un20cioban20in20varf20de20munte_jpg-mica

Românul este mândru. Chiar dacă nu are de ce, românul este mândru. Dacă nu avem motive le inventăm, iar dacă realitatea ne contrazice, o putem reinterpreta. De ce să recunoaştem că suntem adepţii statului degeaba? Nu stăm, ci medităm, filosofăm. Românul s-a născut poet, lăutar, filosof. Românul nu este prost. Ştie dar nu vrea să epateze, este modest. Românul nu atacă el doar se apără, iar uneori nici măcar asta. Românul este creştinul ideal. Cel puţin la nivel declarativ.

Mioriţa ne învaţă că românul munceşte aici dar trăieşte în alte sfere. Românul înţelege realitatea, universul, înţelege raportul dintre fiinţă şi spirit aşa cum nimeni nu le poate înţelege. Nici măcar ceilalţi baci conlocuitori. Românul este în legătură cu divinitatea. Este foarte posibil ca acestea să fie adevărate, ca românul să aibe o înclinaţie către despicatul firului în patru. Habar nu am. Însă dacă aşa este, cu siguranţă nu ne-a ajutat în evoluţia noastră ca societate şi ca naţiune.

Cred însă ca Mioriţa ascunde şi altceva care se poate observa cu uşurinţă şi astăzi la majoritatea românilor. Ne place să ne victimizăm. Suntem aidoma fotbaliştilor fătălăi care dacă iau una scurtă la gioale se tăvălesc pe jos plângând de saltă cămaşa pe ei. În toată istoria noastră ca naţiune am avut de suferit de pe urma tuturor popoarelor vecine, a invaziilor barbare, a politicienilor proşti, a evreilor, nemţilor, americanilor, homosexualilor, ţiganilor, câinilor vagabonzi, etc. Niciodată nu am fost de vină noi înşine pentru ceea ce ni s-a întâmplat. Cred că trebuie să recunoaştem că pasivitatea noastră în faţa evenimentelor, ridicatul din umeri nu ne-a ajutat absolut deloc. Inacţiunea este un fenomen tipic românesc. Ne căciulim în faţa celor care ne conduc vieţile fără voia noastră şi aşteptăm ca inevitabilul să se întâmple. Din păcate nu înţelegem că lucrurile “se întâmplă” tocmai pentru că sunt lăsate în seama altora. Pentru a fi cum dorim trebuie făcute de noi înşine. Realitatea nu se poate schimba decât prin acţiune asupra ei şi nu prin aşteptarea unei schimbări. Suntem victime ale acţiunilor celorlalţi pentru că lăsăm să se întâmple.

Baciul român nu moare pentru că are o legătură transcendentală. Baciul român nu moare pentru că înţelege că moartea este tot o viaţă dar “dincolo”. Baciul nostru ar putea asculta oaia aia proastă şi ar mai putea creea ceva, ar mai putea învăţa pe ceilalţi să vadă ce vede el în stele, cum a făcut el businessul ăla cu oi multe şi cornute, etc. Cu toate astea el alege să moară. Însuşi faptul că ciobanul nostru de poveste se gândeşte deja unde va fi îngropat şi cum va fi plâns de oi, ne arată înclinaţia românului către victimizare, către acuzarea celuilalt pentru toate nedreptăţile care “i se întâmplă”.

Nu vi se pare o poză cunoscută? Nu ştiţi pe nimeni care îşi ţine sicriul în pod dar nu se duce la medic?

Nu aşteptăm invitabilul, doar o frecăm aiurea. Nu suntem resemnaţi în faţa sorţii, n-avem coaie să ne cerem drepturile şi să ne asumăm responsabilităţile. Excelăm în ridicatul din umeri, aruncatul pisicii moarte şi moartea caprei vecinului. Când trebuie să ne analizăm acţiunile şi rezultatele dăm dovadă de impotenţă intelectuală iar descurcăreala românească devine nesimţire şi bădărănie. Suntem nemulţumiţi continuu de viaţă şi îi acuzăm pe ceilalţi pentru nereuşitele noastre. Din păcate, chiar dacă ne facem că nu vedem, rezultatul final ne arată că optica aceasta nu este numai stupidă dar şi păguboasă.