Oana este sistematic furată! Câtă ură!

Dezastru! Publicația cultural-artistică Libertatea își anunță cititorii doctoranzi în științele exacte că Oana Zăvoranu a fost jefuită la OTV. Cu alte cuvinte, celebra și talentata prezentatoare a televiziunii celor mulți și culți a fost ușurată de multe chestii personale, chiar în cabina sa de probă.

Consultându-ne cu specialiștii Cioburi în chestiuni pierdute irevocabil, am făcut la rece o analiză caldă și am dedus că nu acesta este primul jaf căruia Oana Zăvoranu i-a căzut victimă. Și, bineînțeles, nu putem acuza doar OTV-ul pentru lipsurile, descoperite în timp, ale duduii. Așadar, dacă hoții reușesc să vadă acest mesaj, dacă au măcar o fărâmă de demnitate umană și morală în ei, dacă-i încearcă un mic sentiment de milă față de efortul depus de creatorii Zăvorancei, îi rugăm să înapoieze de urgență, la redacția OTV dacă se poate, următoarele lucruri personale ale femeii: partea din creier care se folosește, uleiul pentru ungerea coardelor vocale, bucățile de silicon păstrate pentru moș Crăciunul de anul acesta (salutări, Pepe!), averea lu’ mă-sa, invitații care nu cer bani la tv, dublura lu’ Pepe (aia roz, cu baterii și formă de fruct), precum și talentul…ăăă, nu, ăsta n-a fost al ei.

Și pentru că suntem de bon-ton, rugăm hoții să-i lase și un tub de adeziv, pentru gură dar și un set de privire inteligentă, pe care să o asorteze cu liniștea. Facem noi cinste.

Simboluri muzicale cu văduvaBOB

   Am zărit chipul unei lacrimi de întuneric în oglinda lăsată pentru suflet pe fundul oceanului de gânduri. Diafan, dunele formate de fantasmele ascunse în spatele ramei zâmbeau sadic un cântec viclean, dulce precum gustul rănilor crestate pe mâinile destinului primit la întâia rază de lumină. Un grup de meduze, străine de venin, mă purtau pe brațele lor false către luciul tremurând, șoptindu-mi negru și alb, fără nuanțe păcătoase, privind ascuns către lacrima mea de întuneric, reflectată din ce în ce mai clar în oglindă…Deasupra, firele suave ale zeului Soare spuneau noapte bună fiecărui por al pielii invadate de mici servitori grotești ai oceanului de gânduri, trăgând deasupra teatrului închipuit o pânză opacă, lipsită de esență. Eu cu lacrima mea ne-am strâns în brațe, refuzând cântecul oglinzii devenită un portret macabru al timpului pierdut de nepăsare, căutând un refugiu în fiecare colțișor al inimii îngreunate de portretele faptelor, actorilor, ploilor, rugăciunilor. Somnul deveni, pe rând, coral, prunc, oaste, sunet…

Un zâmbet apăru dinspre abis,

O mână cade peste pleoape,

Culori se tânguie din paradis

Visând un cântec peste noapte…

 

   În 2005, fantasmele ancorate în negru au dat luminii pe văduvaBOB. Demoni transpuși muzical, idei pictate în monoculori și imagine de altfel au conturat un început de drum în trei. Multă vreme, Peter, Costin și John au dat publicului o altă nuanță de sunete, nuanță care le-a oferit locul lor în ochii celor care i-au urmărit îndeaproape. Porniți în explorarea „sufletului, psihicului și a morții”, văduvaBOB reprezintă, cel puțin până acum, o altfel de trupă, componentă a peisajului muzical românesc.

   Prima lor apariție s-a consumat la Timișoara Underground Festival, repetată după un an și urmată, bineînțeles, de concerte în București. B’estival 2007 i-a făcut mai cunoscuți ascultătorului român de gen, motivându-i, probabil, și mai tare spre calea de comunicare pe care o aleseseră. Albumul The Secret Mouth of the Cyanide Erotique, lansat tot în 2007, a expus publicului acel Psycho Sexual Dirge Punk, astfel definit de vocalul Peter Stoica, care lipsea din peisajul underground de până atunci. Mulți i-au comparat cu Placebo, analizând la suprafață oferta lor muzicală dar, mai ales, datorită stilului vestimentar și estetic îmbrățișat pe scenă. Fiecare cu părerea sa, pâna la urmă. Important este crezul trupei, în fond, detașat de spusele „analiștilor” și înrădăcinat în adâncurile metafizicii proprii.

   Combinând interesant analize ale psihicului, sexualității, să-i spunem decadente, tabuuri și frustrări, versurile văduvaBOB, transpuse complementar pe elemente de punk, grunge, un pic de goth sau alternativ, oferă ascultătorului o armonie ciudat de plăcută, îndemnându-mă să-i urmăresc și în viitor. Au planuri, cum este și firesc, mai ales că 2009 îi găsește într-o nouă componență.

VăduvaBOB se regăsește acum în următoarea formulă:

Peter-vocal, chitară,

Costin-bass,

Dim-chitară,

Edi-tobe.

 

   Revista Cioburi a pus câteva întrebări lui Peter, vocalul trupei, acesta oferindu-ne părerea sa vis-a-vis de chestiunile abordate mai jos:

 

 

RevistaCioburi: văduvaBOB înseamnă mai mult decât muzică?

Peter: văduvaBOB s-a născut pe tărâmuri onirice. Fiind întrebat frecvent „de unde vine văduvaBOB?”, am răspuns mereu că simbolistica numelui și a conceptului este una mult prea intimă, o metaforă pentru fantasmele subconștientului, mitul androginului în opoziție cu mitul dedublării, narcisul care ura oglinzile… Pentru mai multe detalii, muzica vorbește de la sine.

 

R.C.: Care a fost impulsul care a generat ideea de formaţie?

Peter: Introvertit fiind, am avut nevoie de o metodă pentru a comunica cu ceilalți. Impulsul a fost unul extrem de puternic, conștient fiind că există posibilitatea de a dezvălui mult prea multe despre mine, a fost și este singura formă de catharsis. O infinită introspecție a sufletului, psihicului și a morții de până acum…

 

R.C.: Primele acorduri au avut la bază un scop sau un vis?

Peter: Țin minte primele acorduri și cât de mândru am fost când am compus primele melodii. Pentru prima oară, tot spleen-ul avea un sens. Au fost schițele de bază ale unui desen complicat care se continuă și se va continua.

 

R.C.: Stilul abordat a fost ales de la început ori s-a conturat pe parcurs?

Peter: Nu am plecat cu un „stil” muzical impus. Am cântat doar ce am simțit. Evident, cum este și natural, procesul de creație evoluează iar cu fiecare melodie am încercat să nu mă repet, nici muzical, nici la nivel liric. Perfecționist fiind, și foarte greu de mulțumit, evoluez odată cu muzica pe care o compun.

 

R.C.: Raportul vers/muzică este unul egal?

Peter: În mare parte, da. Simbioza trebuie să fie perfectă altfel melodia sau
„copilul” nu va fi mulțumit și nu va vrea să-i fie ascultată povestea. Sunt momente când versurile sunt mult mai importante, muzica fiind scara pe care se înalță conturul, pentru a da intensitatea poeziei.

 

R.C.: Nu înţeleg similitudinea cu Placebo…Voi?

Peter: Hmm… La început eu am rămas foarte surprins de această „asociere”, de multe ori răutăcioasă. Din lipsă de cunoaștere, mulți neștiind că Brian nu a fost și nu va fi singura persoană de gen masculin  care se machiază, se îmbracă în negru și își face unghiile, asemanarea era una „la sigur”, evident, neargumentată muzical ci doar superficială, la nivel de „look”. Dar, na, Placebo îmi plăceau mult înainte de ultimele albume dar nu sunt nici pe departe chintesența muzical/estetică văduvaBOB.

 

R.C.: Influenţele externe sunt definitorii pentru trupă?

Peter: Influențele sunt strict interne. Ce este în văduvaBOB, rămâne în văduvaBOB.

 

R.C.: De câtă vreme rezistaţi în underground?

Peter: Ne-am format prin 2005. Cu basistul meu, Costin, am fost încă de la început, tobarii s-au tot perindat. Din 2008 ni s-a alăturat al doilea chitarist, Dim iar din iulie avem cel mai bun tobar de până acum, Edi. Cred că este cea mai puternică formulă de până acum. Mă bucură faptul ca am lângă mine cei mai buni instrumentiști.

 

R.C.: Ultimul concert este mereu cel mai bun?

Peter: Nu neapărat. Aici, într-adevăr, există factori externi care pot influența desfășurarea unui concert. Detalii profane care țin de sonorizare, toposul concertului, oamenii care vin, care nu sunt întotdeauna receptivi. Am avut concerte foarte reușite și altele mai puțin reușite. Noi am cântat mereu cu aceeași intensitate.

 

R.C.: Cât de dificil este să ai statut de indie, în sensul original al cuvântului?

Peter: Nu văd lucrurile astea ca fiind dificile sau ușoare. Este un proces foarte natural. La noi mulți nu cunosc etimologia termenului de muzică „indie” în sinonimie cu termenul de „underground”, o trupă care nu are casă de discuri cu un „major label”. Dar nu în asta constă calitatea unei opere de artă. Nu statutul de „indie” sau de „mainstream” este esențial. Independent de acești termeni, muzica este profundă sau superficială. Este fie doar „de ascultat” sau de „to die for”.

 

R.C.: Vor exista multe albume văduvaBOB?

Peter: Ca albume finite, ambalate și distribuite, sperăm. Vrem să scoatem al doilea album care probabil va fi scos la aceeași casă de discuri „independentă”, unde l-am scos și pe primul, sau va fi 100% DIY. văduvaBOB oricum nu o să dispară cât timp va exista venin să fie împărtășit și cât timp vor exista cei care vor să primească veninul.

 

R.C.: Apariţia scenică face parte din spectacol sau este o componentă spirituală?

Peter: Pentru mine muzica, și arta în general, trebuie să fie un tot unitar. Muzică, versuri, estetică. Nu sunt de acord cu „aparițiile scenice”. Este pur și simplu o prelungire a muzicii. Fie o ai, fie nu.

 

R.C.: Cei care vă ascultă este obligatoriu să vă şi înţeleagă?

Peter: Nu mă aștept  la înțelegere. Mă aștept să fie simțită la un nivel cât mai adânc. La o empatie metafizică, să-i spunem.

 

R.C.: Muzica înseamnă, cu adevărat, artă?

Peter: Da. Cu cât este mai profundă, arta vindecă iar în același timp otrăvește. Muzica este balsamul și vitriolul.

 

R.C.: Decadenţa apare din frustrare?

Peter: Depinde de gradul de decadență. Decadentul fără „background” îmi este egal cu zero. Pentru mine, decadenții au fost niște vizionari. Nu le-a fost teamă să pătrundă în fântânile fără fund ale psihicului și să împărtășească și cu alții. Și da, există și oarecare frustrare, să-i zicem, mai degrabă o tristețe care provine din neînțelegerea din partea celorlalți.

 

R.C.: Orizontul poate exista fără paşii lăsaţi în urmă?

Peter: Zeii prezentului nu pot exista fără demonii din trecut. Fără continua analizare a ceea ce a fost, nu poți evolua.

 

R.C.: Ce este frumosul?

Peter: Pentru mine, frumusețea a avut întotdeauna miros de Thanatos. Frumusețea mă face să plâng în hohote, cere să fie devorată cu toate simțurile pentru inaccesibilitatea și pentru efemeritatea ei. Nu există „frumos” fără demonic. Frumosul nu umple, secătuiește.

 

R.C.: Daţi-ne un exemplu palpabil de ură…

Peter: Ura, ca și dragostea, nu este palpabilă. Când devine palpabilă, devine gratuită, prozaică. Ura este o parte componentă din văduvaBOB, din frumos. Urăsc ceea ce nu am avut niciodată, ceea ce am avut și am pierdut și ceea ce nu voi avea niciodată.

 

R.C.: Dacă aţi lua-o de la început, ar fi ceva ce nu aţi repeta?

Peter: Da. Ar fi câteva lucruri.

 

R.C.: Vă place România?

Peter: Este  o țară frumoasă. Păcat că este populată.

 

R.C.: Mulţumim pentru discuţie. Un sfat pentru progres?

Peter: Progresul se poate doar prin cultură. Iluminarea se ascunde în întunecimea sufletului.

Mulțumim pentru interesul acordat. Și vă așteptăm la următorul concert, care va fi prin octombrie, în noua formulă. Behold! văduvaBOB is back!

 

   Mulțumim și noi lui Peter Stoica pentru discuție, urându-i un drum plin de lumină în evoluția muzicală și nu numai. Intrați și pe http://www.myspace.com/vaduvabobofficial , pentru a asculta câteva idei muzicale ale trupei văduvaBOB.

Restaurant Zet, un moment de linişte şi răcoare

   Tot trecând prin preajma Palatului de Justiţie, am zărit la un moment dat o oază de verdeaţă cu organizare de cârciumă, chiar în spatele măreţei clădiri de pe splai. Am pus câteva întrebări domnului Google, pentru a-mi lămuri curiozitatea faţă de locul cu pricina, astfel aflând că locaţia are şi un nume şi chiar este vizitată. Mi-am propus să arunc un ochi şi eu.

   Ca atare, după-amiaza de ieri m-a găsit trecând pragul localului, denumit şi Restaurant Zet. Ca un cetăţean care îşi macină marea parte a existenţei printre betoane, gălăgie şi cioburi de cotidian prăfuit, terasa respectivă părea, cel puţin la prima vedere, un univers paralel cu cel real, un fel de portal către o lume aflată în totală contradicţie cu oraşul. Mulţi copaci, din toate părţile, răcoare şi linişte. Un domn destul de amabil ne-a condus către o masă unde urma să ne desfătăm cu licori şi mâncăruri. Terasa, destul de spaţioasă, împărţită din loc în loc în separeuri discrete, delimitate de arbuşti, oferea o privelişte plăcută, plină de verde. Culoare care se regăsea şi la umbrelele de deasupra. Copacii răsăreau din mijlocul terasei, câteva flori erau agăţate pe separatoarele dintre mese, piatră discretă pe jos, o mini-fântână într-un colţ, ciripit de păsărele din când în când. Pentru o zi toridă de vară, sună ideal. Puţină lume, ce-i drept, un lucru bun până la urmă. Am cerut un meniu şi am purces la documentare.

   Preţurile nu păreau exagerate dar am remarcat aceeaşi incoerenţă între diferitele produse din meniu. Mă rog, o fi asta o strategie, să oferi Tuborgul, de exemplu, cu 5 lei iar supa gulaş să fie 25 de lei. Oricum, meniul destul de variat, cu diverse oferte din mai multe zone ale mapamondului. Am dat comanda iar mâncarea a venit destul de repede. Picolii amabili, însă asta ţinea de caracterul fiecăruia, cred. Făcând o paranteză, unul din aceşti băieţi a scăpat o bere în timp ce se chinuia să o desfacă, o parte din conţinutul acesteia ducându-se peste poşeta unei domnişoare de la masă. Nu a urmat o sesiune de scuze iar sticla de bere a fost oferită aşa, un pic golită…Revenind la mâncare, pot afirma că este gustoasă, fără mari invenţii prin ea. Bine, acum a fost doar o ciorbă de văcuţă… Vedem data viitoare ce supunem testării.

   În rest, nimic spectaculos la Restaurantul Zet. Într-adevăr, locaţia în sine, spaţiul verde, generos îi conferă din start un mare avantaj. Lumea de la terasă pare în regulă (lângă noi au stat nişte turişti nemţi, ca idee), servirea destul de promptă iar preţurile, aşa cum spuneam, pot fi apreciate în funcţie de ceea ce consumi (strict pentru bere nu este scump). Toaletele sunt curate, nu există wireless iar muzica nu o remarci decât dacă eşti foarte atent (cred că mergea un post de radio). Există şi varianta acoperită a restaurantului, drăguţ decorată şi cu o atmosferă plăcută. Adresa este Palatul de Justiţie numărul 60 şi am înţeles că programul se întinde foarte târziu în noapte, chiar spre dimineaţă.

   Aşadar, pentru cei fără pretenţii exagerate, Restaurantul Zet poate fi  o soluţie. Fiecare decide, mai apoi, dacă revine sau nu.

De unde până unde?

Căzut în transa finalului de licoare, îmi aprind o ţigară. În pat. Privesc tâmp către fumul obosit care-mi iese din nări şi deschid uşa casei. Spaţiu mare, subsol, parter şi etaj. Pe o farfurie, doi peşti prăjiţi şi uitaţi de vreme. Mi-e foame. În curtea casei, o pisică tânjeşte după bucăţile de peşte. Mi-e foame. „Nu le mânca, sunt vechi”, îmi spune Marian Iancu, patron FC Timişoara.  Ce să fac, le dau la pisică. „Stai, aşa, ce caută Marian Iancu aici??”. Ies repede afară, pe bulevardul Alexandru Ioan Cuza, din Brăila. În faţa mea, Casa Căsătoriilor. Nu e bine. Trebuie să mă mut în casa mare. Dar ce iau, parterul sau subsolul?

Subsolul era foarte spaţios, cu două camere legate de un hol generos, care dădea într-o bucătărie deja aranjată cu tot ce trebuie. Ieşirea din spate dădea către o curte plină de pruni iar pe fundal, ţanţoşi, doi munţi se jucau cu norii. Parterul era format dintr-o singură cameră şi o bucătărie, nearanjate ambele şi pline de postere cu Sex Pistols. Aici am avut revelaţia unei despărţiri. M-am chinuit să scriu un bilet de adio dar ultimele două cuvinte nu stăteau pe hârtie, ci se ridicau în aer, sfidând gravitaţia. Nu înţelegeam. Era un semn? În spatele meu, un plânset înfundat îmi dădu de ştire că ar trebui să aleg unde mă mut. Îmi doream parterul dar nu găseam ieşirea către curte. Nu găseam nici toaleta. Ce fac, ce fac? Peste toate acestea, îmi era foame.

Am terminat ţigara. Brusc, mi-am dat seama că nu aveam nevoie să locuiesc în casa cea mare. Pisica era lângă mine, mâncase tot peştele iar acum se juca leneşă cu moţurile cuverturii aflată sub mine. În zare, am văzut deodată un nor gros de fum, gonind speriat către fereastra camerei. „Ce-o fi?”. Pisica apăru îmbrăcată în costum militar, având o pălărie cu pene şi o curea cu dinamită. „Haide, e timpul să-i stârpim pe ăştia!”, îmi spuse enervată de gălăgia care se apropia din ce în ce mai tare. M-am ridicat ca un resort, am făcut un pipi, m-am spălat pe dinţi, mi-am pus cămaşa şi cravata apoi am purces spre balcon. Acolo, colonia de muşte care-mi toca florile pregătise deja tot arsenalul pentru bătălia cu trupele de ocupaţie. „Vă iert pentru asta dar îmi cumpăraţi alte flori!” le-am spus dojenitor. Apoi, ştergându-ne sudoarea, am aşteptat…

Marian Iancu venise şi el, rugându-mă să mă mut în casa cea mare. Mi-a zis că vorbise şi cu un coleg de-al meu, care vroia să locuiască la parter şi poate aşa veneam şi eu. „Cum la parter?…La parter vreau eu. Bine, mă gândesc mai mult la nevastă-mea, nu pot s-o las la subsol, după atâţia ani de muncă…”. „Vorbeşte cu amicul, colegul ăsta al tău şi vedeţi cum faceţi. Mie îmi este indiferent cum staţi, atât timp cât staţi acolo. O să vă renovez eu casa, nu vă faceţi probleme. Acum, că jucăm în grupe, am bani.”. „Biiiine.”, spun eu. „Dar mai întâi trebuie să nimicim trupele de ocupaţie. Mai aduceţi-mi doi peşti pentru pisică, să mai câştige două vieţi. Nu, mai bine încă patru. Aşa o să aibă unşpe vieţi.”. Şi apoi mă pun pe aşteptat.

Norul se apropia rapid către garsonieră, lăsând în spatele lui lanuri de grâne călcate în forme geometrice. Un puternic miros de parfum dădea vijeliei un roz ţipător iar voci groase şi piţigăiate se încolăceau confuz. Muştele fixaseră armamentul către zece puncte fixe, urmărind comanda mea. Încremenit, mă chinuiam să prind câteva crâmpeie clare ale vocilor care se apropiau. Mai mult de un „hă, hă, hă” nu prindeam nimic. Pisica îmi raportă că a auzit şui ea un „motănel marinel” şi un „hi, hi”. Măi să fie…Or fi băieţii de la Cioburi? Nu ştiam ce să fac…Să dau comanda de atac sau nu? Muştele priveau nervoase iar aripile începuseră să le tremure sacadat. „Acum e momentul!”, am răcnit. Sergiu Nicolaescu îmi trimise un sms în care îmi lăudă iniţiativa. Muştele zburdară către ţinte, în timp ce pisica molfăia de zor la peştii pe care mi-i aduse Iancu. „Te rog, te-ai hotărât cu casa?”. Am crezut că-i dau una. „Iancule, eşti nebun? Tu nu vezi că trebuie să distrug norul ăsta?? Adică, s-au chinuit muştele astea degeaba să pregătească tot arsenalul din balcon? Pisica asta leneşă, până şi ea a pus mâna pe o armă şi a venit la oaste! Uite, se apropie războiul şi tu mă f#ţi cu casa ta! Eşti nebun??”. Marian, devenit nu ştiu cum Marean, mă privi nedumerit şi-mi zise:”Omule, eu te întreb dacă vrei să te muţi într-o casă iar tu îmi spui de muşte războinice, arsenalul pisicii şi războiul cu un nor?…Cine e nebun?”…Am simţit ultimele cuvinte ca o palmă. Aşa era. Eu eram nebun. Am vărsat o lacrimă şi m-am dus să-mi aprind o ţigară. În pat.

„-Băh, opriţi norul, că am ajuns!

-Unde, motănel?

-În paradis, vulpiţa mea!

-Vai, ce dulce eşti…Mergem în cameră?

-Da, hă, hă, hă! Bem ceva şi ne facem de cap!

-Bine, marinelul meu…Spune-i băiatului să-mi aducă şi cutiile cu pantofi.

-Boc, ai auzit ce-a zis doamna? Ia-i şi cutiile cu sandale. Iar mie să-mi aduci valiza cu băutură!

-Am auzit, în p#la mea…’Raţi-ai dreacu’, vă jucaţi cu minţile oamenilor…Da, da, să trăiţi!”

În spatele lor, perechile de ochi ale muştelor aşteptau comanda mea. S-aştepte…

Grimus, o pasăre cu aripi de stele

   O stea află în noapte că Soarele va muri, luând cu el toate amintirile Universului său. Pierdut într-un colţ îndepărtat al liniştii celeste, micul astru visă cum sunetele adunate cu atâta grijă se vor topi iar întunericul va răsări peste el, acoperindu-i banal fiecare clipă ce urmează. „Un Univers fără Soare este ca un drum fără peisaje. Anost, plictisitor, ucigător.”, gândi cu un strop de lacrimă steaua. Vorbi cu suratele ei dimprejurul celor mii de ani-lumină presăraţi cu sclipiri albastre, rugându-le să-şi unească fiecare câte o rază, pentru a învia Soarele. Ca o pasăre cu aripi de vânt, alergă printre comete, planete, lumini pierdute, inele, căutând să renască muzica exploziilor solare şi sperând să refacă privirea fierbinte a Astrului Suprem. Şoaptele din trecut i-au prezis că nu-şi va mai găsi colţul său îndepărtat şi mângâiat de linişte până când nu va reuşi acest lucru.
   O pasăre cu aripi de stele apăru din neant. Era născută din raze cu speranţă si aştri urmăriţi de întuneric. Adunase sunete, lumini, dorinţe, suficiente cât să ofere Soarelui încă un mileniu de strălucire. Apăruse din dorinţa micilor stele care îşi doreau drumuri cu peisaje, muzică celestă, clipe fără banal. Calea ei se contopise cu un destin melodic , aducând în preajma sa mii şi milioane de alte stele. Soarele va exista.
   Teo le-a spus Grimus iar ei şi-au propus să ţină aprinsă lumina astrului ce veghează orânduirea de sunete armonioase şi în legătura directă cu sufletul. Plecaţi pe drumul lor în 2005, născuţi în mare parte din Revers, şase tineri cu dorinţe muzicale, reuniţi sub Grimus, apar între multitudinea de sunete rătăcite ale plaiului mioritic. După câteva repetiţii, aceştia susţin pe 10 martie 2005 primul lor concert. Având un demo cu numai trei piese evoluţia acestora a fost fulminantă, dacă privim realizările după numai un an. Astfel, 2006 debutează pentru ei cu deschiderea concertului Kumm din Cluj. În martie ajung în Bucureşti iar de aici către Stuffstock nu a fost decât un pas. Piesa Solitude ajunge pe prima poziţie a topului anual 2006 de la City FM. În martie 2007, piesa In a glimpse pătrunde în acelaşi clasament, ocupând poziţia a doua în topul anual 2007. Compoziţiile lor ajung până la Insomnia Radio UK dar şi la un post radio din Bruxelles. O realizare, dacă ne gândim la vechimea trupei.
   Numeroasele reprezentaţii pe care cei de la Grimus le susţin în ţară (dar şi în afara ei) le sporesc popularitatea, atât prin linia melodică adoptată, cât şi prin atmosfera realizată pe scenă. A urmat şi participarea la Peninsula, Fan Fest, Coke Live, Rock la Mureş, Top T, deschiderea de la Sophie Ellis-Bextor iar marea realizare din 2007 a fost câştigarea trofeului de bronz la Global Battle of the Bands, în finala mondială de la Londra. Grimus era, astfel, „The best new band Romania 2007”, având ocazia unei întâlniri cu presedintele juriului, Glen Matlock (bassist Sex Pistols), acesta solicitându-le un CD cu piesele lor. De remarcat este şi faptul că trupa clujeană este prima trupă din România participantă la acest festival.
   Anul 2007 aduce şi formula finală a membrilor trupei, formulă rămasă până în prezent. Astfel, după ce prin formație şi-au lăsat amprenta şi Cristi Boţan, Dorin Ţifrea, Paul Pătraş, Adriana Stan, Cristi Andrieş, Robert Forgacs sau Istvan Kovacs, Grimus pare că a găsit îmbinarea aproape perfectă între instrumente şi cei care le mânuiesc. Aşadar, componenţa trupei este următoarea:
Bogdan Mezofi-vocal,
Valentin Rauca-chitară, versuri, compoziţie (lider al trupei, spune lumea ),
Cristian Csapo-chitară,
Titus Vădan-bass,
Tamas Adorjani-tobe,
Lehel Kiss-clape.
Stilul, în mare, rămâne acelaşi, un rock alternativ elaborat, cu oarece influenţe pop, cu un vocal de excepţie, trupa având prestaţiile live deosebit de spectaculoase şi atent lucrate. În afară de concertele din ţară, Grimus a susţinut reprezentaţii şi în Anglia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Serbia şi Moldova.
   În 2008 se produce lansarea albumului Panikon, album aşteptat cu deosebit interes de consumatorii genului şi care a reprezentat o primă linie trasă de cei de la Grimus după cei aproape trei ani de activitate. Materialul este excelent lucrat iar calitatea pieselor plasează formaţia pe un binemeritat loc de frunte al trupelor autohtone (şi nu numai), fiind declarat de critica autohtonă cel mai bun album al anului. Anul următor, 2009, le aduce în palmares participarea la B’estfest, la Bucureşti unde, în faţa unui public nu chiar numeros, îşi arată încă o dată potenţialul excelent. Urmează participarea la Szeget, în Ungaria.
   În săptămâna ce tocmai s-a încheiat, trupa a terminat filmările celui de-al doilea videoclip (primul este realizat la piesa Backseat Driver) al single-ului In a Glimpse, în regia lui Tudor Giurgiu. Din comunicatul de presă aflăm că „filmările au avut loc la fosta fabrică de pensule din Cluj-Napoca şi că lansarea oficială a videocliplui este prevăzută pentru a doua jumătate a lunii august”. Totodată, mai este precizat faptul că „Tudor Giurgiu este deţinătorul casei Independente de producţie Librafilm şi organizatorul Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), deţinând şi funcţia de director al TVR în perioada 2005-2007 iar în anul 2006 a regizat filmul Legături bolnăvicioase, avându-i ca protagonişti pe Maria Popistaşu, Ioana Barbu şi Tudor Chirilă. Colaborarea dintre Tudor Giurgiu şi Grimus nu se opreşte aici. Recent, Tudor Giurgiu a declarat că intenţionează să utilizeze piesa Political Animals, aflată de asemenea pe albumul Panikon, pe coloana sonoră a viitorului său film”. Mai jos puteţi urmări câteva instantanee realizate la filmările videoclipului:

   Vali Rauca şi Bogdan Mezofi au fost deosebit de amabili, răspunzând câtorva întrebări puse de Revista Cioburi:

 

Revista Cioburi: Grimus a pornit ca o idee sau ca un crez?

Vali Rauca: Grimus a pornit dintr-o nevoie alternativă de exprimare, dintr-o tensiune creativă, din nevoia de a schimba ceva la modul de viaţă care îşi urma prea firesc drumul spre o existenţă banală.

Bogdan Mezofi: Grimus e rezultatul dorinţei fiecăruia dintre noi de a-şi proiecta personalitatea prin muzică în faţa tuturor celor care sunt curioşi să asculte.

 

R.C.: Au existat nori deasupra, atunci când aţi pornit la drum?

Vali R.: Da, au existat, cei mai ameninţători au fost Cumulo Nimbus, care se adunau deasupra noastră cu intenţia clară de a ne speria.  De aceea primele repetiţii s-au desfăşurat într-un avion închiriat, deasupra norilor, la zece mii de metri unde cerul e mereu senin.

Bogdan M.: La fel ca toate trupele existente în lume, şi noi ne-am dat seama la început cât de diferiţi suntem unul de altul şi cât de greu e să ajungi la un numitor comun atunci când o piesă urmează a fi creata din 6 puncte de vedere. (Bogdan

 

R.C.: Ce spuneţi pe portativ?

Vali R.: Pe portativ trecem bobiţele alea negre care în preajma unui instrument se transformă în sunete ca omizile în fluturi. Sub portativ spunem mai multe despre ce iubim, ce ne sperie, ce vrem să se schimbe, ce nu vrem să se schimbe niciodată.

Bogdan M.: Piesele noastre au fost compuse întotdeauna prin prisma a 6 moduri de a privi lumea şi de aceea eu cred că fiecare dintre noi se identifică diferit faţă de ceea ce s-a creat. Eu am privit piesele întotdeauna ca fiind un semnal de alarmă născut din nevoia unei schimbări sau un îndemn la a-ţi trăi viaţa cu ochii larg deschişi.

 

R.C.: De ce acest stil? Transmite mai bine mesajul vostru?

Vali R.: Toate trupele ar trebui să cânte ceea ce le reprezintă, în acest sens stilul te alege pe tine, nu tu alegi stilul. 

 

R.C.: Este mai pertinent versul în engleză?

Vali R.: Ne place foarte mult să cântăm în engleză. Avem şi vreo şapte piese în limba română care ne plac. Am ales ca pe albumul de debut să nu facem eternul ghiveci română-engleză prin care se încearcă să se împace şi capra şi varza. Am ales ca albumul de debut să conţină piesele care ne sunt nouă cele mai dragi.  Ca avantaje ale versurilor în limba engleză pot fi privite concertele Grimus susţinute în şase ţări şi difuzări la radiouri din străinătate.

Bogdan M.: Pe mine personal întotdeauna m-a impresionat muzicalitatea versurilor în limba engleză şi atunci din cauza acestui ataşament de natură muzicală faţă de această limbă am simţit că mă pot exprima exact aşa cum mă simt.

 

R.C.: Ce sunete au modelat stilul Grimus?

Vali R.: Ascultăm foarte multă muzică toţi din trupă. Vreau să mulţumesc pe această cale trupei Radiohead care ne-a făcut cunoştinţă mie şi chitarei. În rest, pot doar să spun ce ascult zilele astea : God is an Astronaut, Archive, She wants Revenge, 65daysofstatic, Bat for Lashes, Thom Yorke live @ Latitude, Porcupine Tree, Placebo, The Dead Weather .

Bogdan M.:Trecutul meu muzical a trecut prin schimbări radicale de stil începând cu hip hop, pop (omniprezent în playlist-urile mele Michael Jackson), muzică clasică şi în prezent cam tot ce înseamnă rock alternativ. Formaţii preferate: Editors, The Killers, Dredg, Cold War Kids, Interpol, Radiohead, Muse, Kings of Leon, Klaxons etc.

 

R.C.: În ce stadiu al evoluţiei voastre muzicale vă aflaţi acum?

Vali R.: Facem piese noi şi experimentăm, pe scenă ne simţim tot mai bine, observăm că tot mai multă lume ne cunoaşte piesele. Am trecut succesiv de la eclozarea trupei la stadiul de trupă larvă şi trupă nimfă. Consider că acum ne aflăm în stadiul de trupă pupă, ultimul stadiu al metamorfozei pâna la atingerea nivelului de trupă adultă cu potenţial maxim creativ.

Bogdan M.: Daca ar fi să asemănăm evoluţia unei trupe cu viaţa unui om atunci trupa Grimus are frumoasa vârstă de 20 de ani.

 

R.C.: Care este raportul succes/eşec?

Vali R.: Succes 95 % – eşec 5 %.

 

R.C.: Care este varianta ideală de comunicare cu oamenii, la un concert?

Vali R.: Varianta ideală de comunicare cu oamenii ar fi ca unul din membrii trupei Grimus să fie Xavier zis şi  „Professor X” din X-Men. Dar nu e nevoie de capacităţi telepatice pentru a atrage publicul. Se mai pot folosi mesaje subliminale şi gaz ilariant pentru a fi siguri că nu vor uita niciodata întâlnirea cu noi.

Bogdan M.: Să te prezinţi pe scenă exact aşa cum eşti.

 

R.C.: B’estfest este o realizare care vă obligă?

Vali R.: B’estfest a fost o realizare, Coke Live Peninsula a fost o realizare, festivalul Szin din Ungaria cu Macy Gray si Guano Apes va fi o realizare. Tot timpul suntem obligaţi să prestăm calitate şi să devenim mai buni, altfel nu ar fi interesantă viaţa de trupă.

Bogdan M.: B’estfest este o realizare care ne aduce cu un pas mai aproape de adevărata noastră identitate muzicală.

 

R.C.: Ce urmează în următorul an?

Vali R.: În următorul an sigur e ca vrem să înregistrăm un nou album. Pentru alte planuri e cam devreme şi oricum probabil vom mai vorbi până atunci J

 

R.C.: Pe ce culmi vă doriţi să fie Grimus în zece ani?

Vali R.: În zece ani Grimus va ajunge să umple stadioane. Adică în sensul că vom merge toţi şase la meciurile celor de la CFR Cluj.

 

R.C.: Ce şanse oferă România trupelor rock?

Vali R.: În România lucrurile se schimbă, publicul începe să aibă educaţia de concerte bune, începe să facă diferenţa între valoare şi papagalism. Sunt optimist azi. Maine probabil ţi-aş răspunde că ar fi bine să fugim toţi din ţara.

Bogdan M.: Deşi e posibil ca trupele străine să fie privilegiate din punct de vedere al stadiului în care se află cultura muzicală în ţările lor, până la urmă orice trupă, oriunde s-ar afla, e supusă inevitabil la un fel de ”ritual de iniţiere” sau perioadă de probă. Aşa că oriunde te-ai afla poţi întâmpina greutăţi.

 

R.C.: Evoluţia o vedeţi realizându-se după un plan sau ar trebui să se întâmple natural?

Vali R.: Tot timpul am fost adeptul neplanificării, a spontaneităţii gesturilor, a libertăţii conştiinţei. Pe de altă parte, o trupă rock trebuie să aibă în spate un mecanism foarte bine reglat, o echipă de oameni devotaţi care fac foarte bine ce fac şi împing trupa din spate. Mă refer la manageri, publisheri, sunetişti, tehnici şi mulţi alţii. E foarte mult mult de lucru până la ceea ce vede publicul pe scenă, interfaţa unui angrenaj. Artistul evoluează natural dacă i se oferă un mediu în care să se întâmple asta.

Bogdan M.: Pentru a evolua în orice domeniu, pe lângă existenţa obligatorie a unor factori indispensabili evoluţiei, e nevoie de foarte multă voinţă şi încredere în propriile tale forţe.

 

R.C.: Există frustrări adunate până la momentul actual?

Vali R.: Nu se adună frustrările decât între două concerte. Pe scenă le descărcăm pe toate şi facem loc noilor frustrări care la rândul lor vor fi consumate la următorul concert. Frustrarea e un fel de benzină fără plumb. Îţi dă energie dacă ştii prin ce rezervoare să o treci.

 

R.C.: Cum ar trebui să arate o lume Grimus?

Vali R.: Într-o lume Grimus s-ar restabili contactul cu natura, cu spiritualitatea, s-ar încetini mult ritmul vieţii şi lumea şi-ar îndrepta atenţia spre ceea ce contează cu adevărat, viaţa ca parte dintr-un întreg fragil.

Bogdan M.: Ar fi o lume în care creativitatea ar ajunge pe cele mai înalte culmi.

 

R.C.: Oamenii chiar sunt altfel în Ardeal? J

Vali R.: Oamenii nu prea contează de unde sunt, contează ce au înăuntru.

 

R.C.: De ce nu suntem în stare să ne protejăm valorile culturale?

Vali R.: Suntem încă la stadiul în care privim cu gura căscată la ceea ce a fost declarat valoros dincolo, e o boală care va persista încă mult timp.

 

R.C.: Urmărind direcţia pe care a luat-o România, vedeţi cer senin sau furtună?

Vali R.: Văd cer senin cu ocazionale furtuni de vară soldate cu pagube.

Bogdan M.: Întotdeauna am privit viaţa ca pe o mare furtună întreruptă din când în când de momente cu cer senin. E mai interesantă viaţa aşa.

 

R.C.: Ce proiecte sociale vi se par ipocrite?

Vali R.: Mi se pare absolut ridicol ca o vedetă să vrea să participe la o acţiune caritabilă de împădurire alături de voluntari doar cu condiţia să aibă în protocol cel mai scump vin de pe piaţă. Mai aud şi eu poveşti de care mă crucesc, iar în general implicarea în proiecte sociale pentru boost de imagine mi se pare un lucru greţos.

Bogdan M.: Superficialitatea mascată în interes şi implicare cu care sunt tratate proiectele sociale la noi în ţară mi se pare cea mai mare ipocrizie.

 

R.C.: Ce este mai dăunător, pesimismul sau optimismul?

Vali R.: Pesimismul.

 

R.C.: Ca mesaj pentru fani, ce contează în viaţă?

Vali R.: Contează să fii sănătos la cap şi la trup, să fii liber şi să ai ochii deschişi, să te fereşti de dependenţe de orice natură, pentru a putea să te bucuri de viaţă.  

Bogdan M.: Echilibru în tot ceea ce faci.

 

   Managementul trupei ne-a confirmat şi o discuţie filmată, în această toamnă, cu membrii Grimus, discuţie care sperăm să ne dezvăluie mai multe substraturi ale viziunilor lor. Până atunci, aruncaţi un ochi pe www.grimus.ro pentru a vă face o idee despre sound-ul trupei. Mai jos, primul videoclip al băieţilor:

Prejudecata dintre noi

   Poporul român mă obsedează. Prin farmecul său grobian împletit mişeleşte cu idei păgâne şi figuri mioritice în esenţă. Prin faptul că transformă evoluţia în involuţie, prin faptul că face vinul apă, prin albul devenit gri, prin cioburi de caracter. Prin concepţiile rămase adânc înfipte în suflet precum rădăcinile unui gorun multisecular, rătăcit pe dealurile bătute de apusul soarelui. Un popor măcinat de prejudecăţi, prinse bine între firele albe de păr şi aurul dintre dinţi.

   „Ce caută femeia la volan, în pula mea, nu vede că e aglomeraţie? Băi, cine le dă carnetul la tutele astea? Dom’le, eu nu înţeleg, de ce nu stă la cratiţă, aşa cum îi e locul, de ce se bagă ele, şi cu ţigara în gură, futu-le rasa-n cur! Uite, dă, fă, semnal!”. Oameni care cresc odrasle, care cresc mari, care trimit femeia în basmul de doi bani.

   „Ce le trebuie la unguri şcoli în maghiară? Dă-i în pula mea, nişte bozgori jegoşi care mai bine s-o sugă decât să stea în România! Afară, afară, cu ungurii din ţară! Muriţi, băh, asta nu-i ţara voastră. Ţi-ai dreacu’…”. Harghita are mult frig şi oameni care nu înţeleg de ce. Nici noi nu înţelegem dar am putea măcar să punem nişte haine pe noi.

   „Ia uite-i pe ăştia. Ptiu! Ce le trebuie lor păr lung şi cercei? Ai dreacu’ de pârţari…S-a întors lumea cu susu-n jos. Păi, un bărbat normal trebuie să fie tuns, frezat, nu cu  unghiile lăcuite. Cum poţi să munceşti aşa, eu nu înţeleg…Păi, dacă trebuie să dai cu sapa, nu te încurci în loaţele alea? Doamne, iartă-ne că am ajuns cu diavolu’ între noi.”. Sapa bate cartea. Haina nu-l face pe om versus imaginea contează. Poporul nu înţelege de ce.

   Femeile nu trebuie să înjure, profesoara nu are voie să facă sex, mireasa obligatoriu trebuie să fie fată mare, femeile frumoase sunt proaste, Dumnezeu nu ne-a făcut homosexuali, ţiganii sunt vinovaţi pentru toate relele iar pocăiţii nu au ce căuta printre oameni.

   „Ce-ţi trebuie maică tatuaje, eşti golan? Numai golanii şi puşcăriaşii au desene pe ei. Fă-ţi facultatea aia, că rămâi prost şi nu te angajează nimeni. Şi schimbă blugii ăia rupţi!”. Esenţa nu poate exista fără un înveliş corect. Corect, definit de popor. Care nu înţelege.

   Poporul român mă obsedează. Prin faptul că poartă ochelari de cal şi patine fără rotile. Prin imaginea fiecăruia, filtrată de personajele din basme, de valorile născute pe uliţă şi de refuzul evoluţiei. Un popor bătrân din prima zi de viaţă pentru că nu înţelege. O să murim cu pâinea şi sarea de gât.

Zgârie Nori, normal în alt mod

O pasăre cu aripi de plastic apăru într-o zi în faţa blocului. Cu ochii perfect rotunzi şi având marginile nefinisate , întocmai ca o maşinărie ieftină, l-a urmărit dimineaţa până a dispărut după colţ. Se ducea la corporaţie şi avea alte gânduri, ciudata apariţie nu era prioritară în mintea lui. El este un tip organizat, cu şosetele grupate pe zile, cămăşile călcate pentru o lună în avans, mâncarea pentru pisică dozată corespunzător, florile au irigare programată iar banii pentru ieşit la cafenea, împreună cu lumea, sunt puşi deoparte. Are o maşină luată în urma unui studiu de piaţă, cu rată optimă. Urăşte cerinţele şefului dar le execută, pentru că aşa este normal. Până la urmă, jobul îi oferă doza cotidiană de calorii. Seara, când vine acasă, are un program bine pus la punct, astfel încât să-şi facă necesarul de somn. Este o persoană ca multe altele, care preferă o viaţă echilibrată, fără excese, cu pensie privată şi fără prieteni. Nu este normal să împarţi ideile. El este el, căci aşa a văzut să fie normal. Ce caută, totuşi, o pasăre de plastic în faţa scării?

A văzut-o azi cum încerca să zboare şi nu reuşea. Ochii îi avea finisaţi acum, după o săptămână. Plasticul i se murdărise, probabil de la maşinile din faţa bocului. Îl privea insistent, încât a crezut că vrea să o ajute. Nu poate ajuta o pasăre de plastic. Cum să zboare un plastic? Cardul şi pixul sunt din plastic iar ele nu zboară. Nu au suflet, deci sunt obiecte. Normal că nu se pot înălţa. Ciudat, uitându-se la ea, blocul  părea mai înalt. Ea era prea mică iar blocul e mare. Normal… Nu poate dormi noaptea. Este cald, pentru că e vară şi efectul de seră îşi face simţită suflarea. Pasărea de plastic este pe tavan, pe peretele din stânga, în oglinda de la baie, în cuptorul cu microunde. Este în privirea lui. Îi tulbură sistemul organizat după care trăieşte. De ce nu zboară odată? E din plastic, de aceea. Normal.

Azi de dimineaţă, blocului îi crescuseră etaje. Pasărea de plastic avea nişte zgârieturi şi ochii umezi. Era la etajul unu şi îl privea de pe pervaz. Şi-a dat seama că marţi a luat şosetele pe care scria miercuri. „Mă întreb dacă pasărea a zburat singură până acolo sau a lovit-o o maşină. Mă întreb unde se înalţă blocul meu. Mă întreb dacă pot zbura şi eu. Normal că nu. Trebuie să-mi revin, să mă duc la corporaţie, să-mi plătesc rata, să calc cămăşile, să urmăresc ştirile, să am grijă cu cine vorbesc, să pun banii de concediu deoparte, să respect dead-line-urile, să şterg praful, să…De ce mă uit spre cer?…Mi-e dor de pasărea de plastic.”…Azi nu mai era. Blocul atinge cerul. „Mă voi muta la ultimul etaj, aproape de cer. Sunt din plastic şi nu am ochii umezi. Normal. Vreau să zbor.” Fuck normality.

S-a născut Zgârie Nori. În 2007. Iustin şi Yawn, trecând la un nou nivel. Desprinşi de trecutul Rappace şi privind către un orizont altfel de normal. „Drumul cel mai scurt de la pământ la cer este un zgârie nori”. Drumul lor către altceva, visul celălalt. Au găsit în calea lor oameni care au rezonat şi au format un grup de idei şi sunete. Acum sunt zece şi privesc mai sus. Stilurile îmbinate aduc un suflu nou, clar, o întrepătrundere între vechi şi noi influenţe, aşezate cu grijă. Mesajul adună ură, bucurie, indiferenţă, o altfel de normalitate.

Debutul primelor concerte în formula aproape actuală se face în 2008. Sunt invitaţi la Radio3Net, cu moderator avându-l pe Eugen Mihăescu, unde au cules aprecierile realizatorilor, în urma prestaţiei live de acolo. Tot în 2008, lansează primul videoclip, la piesa „Visul tău”, rămas fără ecou în media românească, din păcate. Conceptul clipului este interesant, fiind realizat foarte bine.

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2009/07/zgarienoriVisulTauofficial.flv” /]

Anul 2009, pe lângă noul toboşar, le aduce invitaţia la “Apropo TV”, realizată de Andi Moisescu, concerte la Timişoara, Ploiești şi Bucureşti. Au în plan numeroase alte concerte pentru acest an dar şi realizarea celui de-al doilea videoclip, la piesa “Îngerii şi iubirea”, având la bază romanul “Despre îngeri” al lui Andrei Pleşu.

Creaţia celor de la Zgârie Nori, complexă în esenţă, bazată pe îmbinarea celor şapte instrumente, a versurilor profunde, a combinării interesante de hip-hop, rock alternativ, blues, poate trip-hop, a instrumentaţiei bine alese, reprezintă o alternativă la muzica actuală, mai ales în afara sferei underground. Merită aprecieri iar evoluţia lor poate deveni spectaculoasă, dacă vor avea sprijinul necesar.

Zgârie Nori sunt:

Yawn şi Eugen Iustin-vocali

Adi Neacşu-bass

Bogdan “Bozzo” Iliescu-tobe

Călina Epuran-violoncel

Cătălin Coman-clape

Cătălin “Tzetze” Rădulescu-muzicuţă

Cristi Chelsoi-chitară electrică

Maria Colţatu-violă

Cristina Păun-backing vocals

A urmat şi interviul, Iustin şi Yawn răspunzând întrebărilor Revistei Cioburi. Vă prezentăm esenţa acestuia:

Revista Cioburi: De unde până unde Zgârie Nori?

Iustin: Ne-am căutat un nume şi am plecat de la ideea de „după blocuri”. Zgârie Nori e după blocuri, deci e mai mult decât hip-hop, e o construcţie care îţi dă perspective diferite de la nivele diferite, înseamnă parte pământ şi parte cer, înseamnă şi periferie, înseamnă şi centru, înseamnă şi interior şi exterior.

R.C.: Este mai important instrumentul de scris decât cel de cântat?

Yawn: Arta este un mijloc prin care te exprimi. Muzica şi poezia se subordonează inconstant una alteia, nu este una din ele pe primul loc. Un sentiment pe care îl transmiţi are acordurile astea şi versurile astea, ele slujesc ideii pe care vrei s-o transmiţi.

R.C.: Când aţi pornit la drum v-aţi propus cât timp să rezistaţi, până unde vă vedeţi?

Iustin: Nu ne spunem cât mai rezistăm, ce-am făcut, ce mai facem… Lucrurile se întâmplă foarte natural, ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla.

R.C.: Care este mesajul vostru şi cui îl adresaţi?

Iustin: În esenţă, noi prezentăm modelul de om care nu are modele.

Yawn: Fii tu însuţi! Dacă eşti tu însuţi şi-ţi trăieşti viaţa, înţelegând cu adevărat  clişeul cu Carpe Diem, s-ar putea să nu te deranjeze dacă vine unul şi-ţi înfige cuţitul în spate. Bine, este un exemplu extrem…

R.C.: Pe cine aţi călca pe cap?

Iustin: Pe nimeni. Noi nu credem că suntem modelul ideal pentru societate, noi nu putem judeca pe nimeni. Nu cred în chestiile de genul că nu trebuie să fim ca ăia sau ca ăia. De ce trebuie să merg la operă, de ce nu trebuie să merg la concert la Salam? Unde-i punctul zero, la ce ne raportăm? Chestia cu minorităţile exclud alte minorităţi mi se pare absolut imbecilă.

R.C.: Credeţi în globalizare?

Iustin: Globalizarea înseamnă, pentru mine, mai multe opţiuni. În primul rând, avem marea putere de alegere şi noi pentru asta milităm. Faceţi alegerile care vi se potrivesc.

R.C.: De ce nu votaţi?

Yawn: Bazându-ne pe ultima alianţă, făcută între două partide care la un moment dat erau concurente.

R.C.: Unde vă simţiţi mai confortabil, în natură sau între blocuri?

Yawn: Trebuie să existe un echilibru între ele. Eu, personal, îmi găsesc natura între blocuri, uşi, ferestre. Dar, normal, îţi trebuie şi o plecare la mare.

R.C.: Mesaj pentru fani…

Yawn: Vă salutăm!

Mai jos, vă puteţi delecta cu filmul discuţiei cu băieţii.  Aruncaţi un ochi şi pe site-ul trupei, www.zgarienorii.ro ,  unde puteți descoperi  piese care merită ascultate.

Definiţi-vă normalitatea. Fiţi indivizi, nu inşi.

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2009/07/interviuzgarienoriJointoXvid.flv” /]

sursa foto: www.zgarienorii.ro

Vive la Noiz, ceartă cu zgomotul

Ţara de dincolo de pădure ascunde şi astăzi comori şi sensuri ale trecutului, lumini din prezent şi idei de viitor. Uneori le descopăr şi asta mă face fericit. Le păstrez cu grijă în ierbarul sufletului, alături de zâmbete. Fiecare turlă legată de cer, fiecare grădină din geam, fiecare rid apărut pese case, toate înseamnă bogăţie. Uneori, este mai bine să fie cunoscută doar celor dragi ei.

Obsesiv, îmi tot spun că zgomotul nu este o soluţie. În forma lui brută, poate deveni foarte uşor distrugător de suflete sau comori. Zgomotul, în forma lui monotonă şi fără sens, ucide bogăţia adunată cu grijă din turle, grădini şi case. Cearta îi poate da o altă cale de urmat, dacă are cine să o facă. Zgomotul poate fi certat suav, melodios, profund, făcându-l îndrăgit. Vive la Noiz este dovada.

În 2006 a existat White Noise, nume ce a consolidat, pentru mai târziu, ideea de sunet. Un început furios, presărat de activitate şi apreciere. Probleme de copyright sau interpretări cu substrat rasist ale numelui au decis trecerea la un alt nivel. Astfel, Vive la Noiz a debutat în 2007, pe aceeaşi linie, obişnuind publicul destul de repede cu noua formulă. Anul 2008 aduce o relaxare a reprezentaţiilor, fapt ce le permite să se dedice modelării primului E.P., Dark Clouds and Silver Linings. Cu un sound având o altă abordare, reflectând conotaţii luminoase în ochii ascultătorului dedicat, E.P.-ul vede lumina în 2009, an ce marchează o nouă modificare a componenţei. Una din părerile de rău adunate în tolba regretelor, după cum spun ei, pentru că desele schimbări le întârzie drumul către orizont. Tot pentru 2009, sunt programate concerte în ţară dar şi la Budapesta, aşa cum sade bine unei trupe cu aspiraţii.

Stilul celor de la Vive la Noiz, încadrat în curentul indie, este un amestec armonios de sunete, cu influenţe din sfera rock’n’roll, alternative, un pic de funk, un pic de psychedelic, poate indie-pop. Cert este că o parte din fiecare membru al trupei se regăseşte în sunetul lor. Vocea feminină, nu des întâlnită la trupele underground, se mulează cu succes în melanjul redat de instrumente, alături de prezenţa scenică. Vive la Noiz este o trupă din Ardeal şi merită să-şi realizeze visul. Cu un mesaj optimist pe alocuri, poate trist şi melancolic prin alte locuri, băieţii şi fetele din trupă reuşesc să capteze atenţia, dovedind un real potenţial pentru viitor. Mult succes lor, Adela Bindea-vocal, Angela Seserman-chitară, Attila Szabo-bass şi Lehel Makfalvi-tobe.

Ca de obicei, Revista Cioburi a dorit să afle un pic din substratul Vive la Noiz. Iar ei au fost dispuşi să ne arate:

RevistaCioburi: Ce şi-a propus Vive la Noiz la apariţia sa?

Adela: Nu cred că aveam un plan şi nici măcar o idee despre unde vor duce repetiţiile, mai în joacă, mai în serios, din subsolul Casei de Cultură din Bistriţa. Ne doream doar să cântăm, indiferent dacă ne era dat s-o facem şi în faţa unui public sau nu.

R.C.: Ce numitor comun aţi găsit încă de la început?

Angi: Faptul că voiam să cântăm şi altceva decât Nirvana şi Metallica, faptul că voiam să facem muzica noastră, faptul că veneam cu un mesaj şi un feeling optimist.

Adela: Lipsa unei ambiţii de a ajunge ”mari” în sensul comun.

R.C.: Cum v-aţi propus să bătătoriţi calea spre succes?

Adela: O trupă nu e visul boem cu multe cântări şi oameni receptivi; presupune o muncă de sclav întâi: ore bune de repetiţii zilnice, bani investiţi şi probleme la tot pasul; dar, combinând efortul cu momentele de destindere, sperăm să trecem peste dificultăţi.

Angi: Iar mai pragmatic, în lunile iulie şi august vom face concerte în toate oraşele din ţară în care se mai cântă vara şi câteva pe litoral, la toamnă urmează apariţii radio şi tv cu un nou single (de fapt o piesă veche) şi sperăm un album cât de curând.

R.C.: Există proiecte care nu v-au reuşit?

Angi: Se întâmplă să nu iasă întotdeauna cum vrem noi dar întotdeauna privim partea bună a lucrurilor, the silver lining J

Adela: Sunt anumite proiecte pe care mai degrabă le-am amânat din cauza unor oprelişti temporare dar nu am renunţat la ele cu totul.

R.C.: Există realizări cu care vă mândriţi fără falsă modestie?

Angi: Ne mândrim că mai existăm.

Adela: Într-adevăr, în ziua de azi privim cum tot mai multe trupe se destramă, fie din motive interne, fie că nu sunt suficient apreciate, deci faptul că nu am renunţat încă, e un motiv de mândrie. Ne mai putem mândri şi cu EP înregistrat şi masterizat în cea mai mare parte de noi, cu ajutorul KMZ (studioul din Tg. Mureş).

R.C.: Care ar fi cea mai mare dezamăgire Vive la Noiz de până acum?

Angi: Ne pare rău doar de faptul că am avut foarte multe schimbări de componenţă, fapt ce ne-a încetinit foarte mult. Deşi trupa există de aproape patru ani deja, activitatea propriu-zisă se poate reduce la doi.

R.C.: Ce trăiri le transformaţi în notele de pe portativ?

Adela: Nu încercăm să le selectăm voluntar. Piesele compuse se regăsesc într-adevăr în gânduri sau evenimente pe care le trăim dar o bună dispoziţie fugară dinainte de compunerea unei piese poate să influenţeze la fel de mult ca o dezamăgire care ne-a marcat profund.

R.C.: Influenţele muzicale merită precizate?

Angi: Precizaţi-le voi J Noi nu ştim. Fiecare e cu „bagajul” lui muzical. Trupa în sine nu are influenţe directe.

R.C.: Ce a existat mai întâi în spatele melodiilor, versul sau muzica?

Angi: De cele mai multe ori, muzica. Sau întotdeauna? Niciodată n-am conceput piese cu un anumit scop, mesaj, text, acestea din urmă vin de la sine. La repetiţii facem multe jam-session-uri productive, din care rezultă teme sau structuri şi uneori şi versuri sau idei de versuri, care mai apoi se dezvoltă.

R.C.: Cât timp vă dedicaţi pentru a cânta?

Adela: Cântatul efectiv are loc aproape zilnic, cel puţin câteva ore dar din păcate nu e suficient să cânţi ca să ieşi la suprafaţă. Orelor de cântat li se adaugă ore de scris, comunicate de presă şi mailuri, de conceput postere şi tot ce ţine de impresariat; deci trupa e oarecum full-time.

R.C.: Merită munca pe care o depuneţi?

Angi: Merită fiecare supă la plic mâncată după ce banii se duc pe scule, merită fiecare noapte nedormită, merită fiecare examen ratat J Merită pentru că aşa ieşim noi din rutină şi pentru că muzica e esenţială pentru noi.

Adela: Satisfacţia noastră e un concert reuşit, public receptiv, chiar şi un singur om care ne spune că se regăseşte în muzica noastră. Nici nu cred că mi-aş dori să creştem fără să trecem prin etapa asta; reuşitele fără muncă nu au niciun farmec.

R.C.: Sunt diferenţe de mentalitate între cei care vă ascultă?

Angi: Avem un public foarte divers, ceea ce e bine. Mulţi dintre apropiaţii trupei vin cu sfaturi şi idei despre ce înseamnă Vive la Noiz sau ar trebui să însemne dar din păcate nu putem împăca pe toată lumea. Ne rezumăm la a fi în primul rând noi mulţumiţi de ceea ce suntem şi ceea ce cântăm iar cine vrea să ne asculte e binevenit la concerte, la o bere, la o discuţie.

Adela: Având în vedere faptul că abordăm stiluri diverse, e normal ca şi publicul să fie aşa; dar cred că muzica e în primul rând despre asemănări, nu despre diferenţe.

R.C.: Concertele sunt cu două tăişuri?

Angi: Pot fi. Se întâmplă să avem concerte foarte reuşite din punct de vedere al atmosferei şi al publicului dar să fie, totuşi, probleme cu sonorizarea. Sau invers.

R.C.: Este greu să produci un album non-comercial în România?

Adela: Nu produsul e cel mai greu pas. Unii au bani suficienţi să acopere costurile de studio. Dar nimeni nu scoate un album ca să-l ţină în sertar.

Angi: În general, când produci un album, îl produci în scop comercial, adică pentru a fi vândut. În momentul în care nu ai o casă de discuri/producţie, se limiteaza şi posibilităşile de promovare. Câte trupe îşi permit să îşi facă un videoclip profesionist din bani proprii?

R.C.: Or să vă lase nervii la un moment dat?

Angi: Sper că nu. Nu ne-au lăsat nici până acum, cred că dacă am ajuns până aici, o să putem continua încă mult timp. În plus, facem muzică pentru a ne relaxa J

Adela: Într-adevăr, am trecut proba de foc. Mai rău decât a fost nu cred că se poate, aşa că putem să fim optimişti de aici încoloJ

R.C.: De ce într-o ţară cu aproape 22 milioane de oameni nu există concerte pe stadion, numai cu trupe româneşti?

Angi: Cred că aici ţine de modul de gândire al organizatorilor, care investesc enorm în trupe din afară şi se aşteaptă ca trupele româneşti să sune profesionist dar să cânte pe bani puţini. Or echipamentul necesar unei trupe, să sune profesionist (mă refer aici doar la backline), costă la fel de mult cât pentru o trupă din străinătate.

Adela: Eu cred că mentalitatea publicului e motivul. Suntem prea obişnuiţi să apreciem tot ce vine din afară şi să ignorăm propriile valori.

R.C.: România este o ţară?

Angi: Ţara tuturor posibilităţilor… J

R.C.: Ce are Clujul în plus faţă de alte oraşe, muzical vorbind?

Adela: Trupele din Cluj au mai puţin acces la mass-media, ceea ce probabil îi descurajează în a se ghida după nivelul de comercial al pieselor.

Angi: Iar publicul e mai cald şi mai receptiv decât în multe alte locuri.

R.C.: Avem vreo şansă de progres?

Angi: Da, ne mişcăm încet dar sigur. Foarte încet…

R.C.: Numiţi-ne, vă rugăm, câteva trupe din România care merită aplauze.

Angi: Kumm, Urma, Blazzaj, Persona, Travka, Grimus, AB4, O.C.S., i-am vazut live pe Melting Carousel şi mi-au plăcut foarte mult, sper să mai aud de ei.

R.C.: Un cuvânt de final pentru cei care vă apreciază…

Adela: Datorită lor efortul nostru îşi găseşte un sens.

Angi: Mulţumim!

Atât a fost, deocamdată. Revista Cioburi vă recomandă să urmăriţi Vive la Noiz, prezentându-vă pe final primul lor videoclip:

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2009/07/vivelanoizBirdSongofficial.flv” /]

sursa foto: www.vivelanoiz.com .

Aparenţele contează

aparenteMajoritatea dintre noi este de acord cu faptul că aparenţele înşeală. Dar, paradoxal, recunoaştem că prima impresie contează. Oricare din aceste două afirmaţii se leagă, inseparabil, de imagine. Imagine care, de cele mai multe ori, se rezumă nu la fapte ci la etichetă. O chestiune de care m-am lovit destul de des în ultimii ani.

Aparenţele înşeală, aşa cum spuneam. De acord. De multe ori judecăm după un gest, o haină, o faptă nepotrivită, într-un loc nepotrivit. O scenă luată ca atare şi ruptă din întregul film poate transmite un mesaj total diferit, comparând cu aceeaşi scenă văzută în totalitate. Sunt oameni care nu pot trece peste această barieră, rămânând în ochi cu imaginea impregnată iniţial, deşi timpul scurs ulterior demonstrează de fiecare dată contrariul. Aşa a apărut faza cu prima impresie contează.

Eticheta reprezintă pentru numeroşi indivizi principalul reper în a cataloga semenii. Mai concret, imaginea reprezentată de ţinută este supremul judecător, singurul şi adevăratul legiuitor menit să dea verdicte despre caracter. Un fel de „spune-mi cum te îmbraci ca să-ţi spun cine eşti.”. Dacă nu ai cravată, dau un exemplu, nu eşti concret. Mai ales dacă aşa îţi cere postul, nimeni nu ştie de ce. Faptele tale, rezultatele nu contează. Cravata este de bază. Iar acesta este un exemplu individual, scenariul putând găsi cu uşurinţă similitudini în alte circumstanţe.

Eu sunt adeptul aparenţelor înşelătoare, în sensul că oamenii nu trebuie judecaţi, aşa cum spuneam mai sus, după fapte întâmplătoare. În plus de acest lucru, în spatele multor oameni aşa-zişi de succes se ascund întâmplări şi cuvinte murdare. Imaginea „bună” este susţinută, uneori, de ziduri pline de mucegai, aspect de nebăgat în seamă de mulţi. Aceştia sunt promotorii unei lumi pline de făţărnicie şi, practic, lipsită de esenţă. Rânjetele goale pe interior, apărute doar pentru a „da bine” sau pentru a demonstra că se mănâncă din acelaşi căcat, reprezintă blazonul grupurilor acoperite cu o pojghiţă de gheaţă, gata să se rupă şi să înghită tot ce este deasupra lor. O mare de cioburi, gata să rănească pe oricine, la o adică.

Trăim într-o societate unde aparenţele sunt la rang de obsesie, unde faptele, fie pozitive, fie negative, nu pot creea verdicte. Suntem ascunşi după măşti pudrate excesiv la suprafaţă dar încărcate de cioburi pe interior. Şi cu cât rănile provocate de ele se acutizează, cu atât mai mult pierdem esenţa. Degeaba ploaia spală pudra.

Procedura UPS – regal de imbecilitate în servicii

Omul vrea să-şi facă nuntă. S-a pregătit cu restaurant, cu organizare, cu aproape tot ce-i trebe’ unui proaspăt decis să-şi pună pirostriile.  A intervenit şi partea cu garderoba, normal. A avut, însă, neobrăzarea să vrea nişte pantofi de peste graniţă. Are omul o pasiune, asta e. Nu-i vina lui că nu-i găseşte în România. Şi atunci, ce face? Dă-i comandă online, cu livrare prin UPS. Companie mare, cu iz de profesionişti. Asta până trece de Nădlac, încoace.  Cum aşa? Uite-aşa:

<< În primul rând vreau să precizez că voi vorbi în cele ce urmează despre UPS România, nu despre UPS global, unde lucrurile presupun că urmează un făgaş normal.

Ehhh…să încep cu începutul. Care va să zică, introducerea. Vreau să-mi cumpăr o pereche de pantofi Dr. Martens. Nu-i găsesc în România. Ca orice om ce se dă actual, pun mâna pe net şi-i găsesc în State. Nu e prima oară când îmi cumpăr ceva online şi până acu’ n-am avut surprize neplăcute, totu’ a mers ceas. Plătesc pantofii, transportu’ şi livrarea. 176 $ în total. Completez şi pe mama şi pe tata formulare online ca să mă asigur că totu’ merge ca focu’. Date de contact, număr fix de telefon, două numere mobile, mailuri, două adrese, să fiu găsit oriunde, oricând. Apoi, liniştit în naivitatea mea inexplicabilă (doar trăiesc în România şi trebuie să fiu în alertă tot timpul), mă pun pe aşteptat.

După două zile, americanii mă informează că pachetu’ a sosit în România şi urmează să-mi fie livrat de către UPS. Drept să spun, până acum nu mi-am încărcat nicodată memoria în mod special cu numele companiilor a căror servicii le plătesc. Dar nu întotdeauna beneficiez, dacă-mi permiteţi să anticipez niţel. Ce, voi reţineţi numele chelnerilor când mergeţi prin cârciumi ? În cazurile anterioare, atunci când mi-a venit vreun pachet comandat online, am găsit banala recomandată în cutia poştală, m-am dus unde trebuie şi mi-am ridicat pachetu’.

Trec vreo trei săptămâni, dacă nu luna, nu mă deranjează nimeni cu nimic. Pun mâna pe telefon, sun la UPS. Bună ziua…alea, alea. Şi începe distracţia, roboţeii cu chip de om cu care încerci să dialoghezi la telefon sunt mirobolanţi. Aflu stupefiat că pachetul a fost returnat în State.

“Aţi trimis copia după buletin?“  sunt întrebat. “Nu”, răspund io, “cum pot să fac ceva ce nu mi s-a cerut vreodată ?“.  Cyborgu’ bionic de la telefon are o atitudine de genul « iote ce imbecil, e la mintea cocoşului că trebuie să trimiţi copie după buletin, numa’ nebunu’ ăsta nu ştie ».  Încep să-i doresc să se scurtcircuiteze. « Aţi fost sunat  pe numărul de telefon fix de nenumărate ori, nu a răspuns nimeni, am returnat coletu ‘ » .

În glas i se simte cu greu mascată acea bucurie tipică funcţionarului de la administraţia financiară sau de la evidenţa populaţiei atunci când te anunţă că ai stat două ore de pomană la coadă pentru că-ţi lipseşte nu ştiu ce hârtie despre care habar nu aveai că-ţi trebuie şi nici nu te informase nimeni. Dar aici e UPS, brand internaţional de renume mondial, îmi spun io cu stupida speranţă în gând.

“Păi, când aţi sunat ?”.  “Păi, în timpul orelor noastre de program.”. “Păi, normal că n-am răspuns, am şi io ore de program în alt loc decât cel de acasă. De ce nu m-aţi contactat şi pe alte căi de comunicare?”,  îi întind eu viclean o capcană. Şi atunci aud prima oară cuvântul care-mi va marca relaţia cu UPS-ul, cuvânt pavăză protectoare împotriva clientului plătitor-agresor.

“Îmi pare rău dar asta e procedura.”. Satisfacţia de a-mi da o veste proastă e concurată doar de plictiseala care-l cuprinde. E clar că e sătul de anormali ca mine care după ce plătesc un serviciu mai au şi pretenţia absurdă de a şi beneficia de acesta.

“Păi, bine, dom’le, asta-i procedura, da’ mi-a adus-o la cunoştinţă cineva ? Am semnat io vreun formular de hârtie sau online că am luat cunoştinţă de procedura asta ? Dacă aveaţi adresa de domiciliu, de ce nu aţi trimis pe cineva să-mi lase ceva, un semn, un petec de hârtie, orice, în cutia poştală? “,  întreb eu urmând un fir ce mi se pare numai mie logic.

“Păi, ce vreţi, ca la fiecare client să trimitem pe cineva la uşă?“ mă întreabă el iritat de enormitatea care-mi trecuse prin cap. “Aceasta este procedura la noi.“.

“Păi, şi ce rezolvare găsim?“, întreb eu cu glas pierdut şi cu rezervele de logică cam pe sponci.

“Luaţi legătura cu americanii să vă trimită pachetu’ înapoi. Asta e procedura.“

Năuc, închid telefonu’, simt că dacă mai aud odată de procedură fac ceva nemaipomenit : atac de panică, de cord, de apoplexie sau de tip kamikaze la sediul UPS.

Americanii iau ei legatura cu mine înainte s-o iau io cu ei şi mă anunţă sec într-un e-mail că pachetul s-a întors şi, scăzând nu-ştiu-ce taxe de shipping şi de altele, îmi vor returna 75$. Nu numai că am rămas fără pantofi, am şi pierdut 101$.

Revin cu telefon la UPS, speranţe aproape că nu mai am da’ vreau să mor eroic cu ei de gât. Cu roboţeii de la telefon însă nu poţi nimic eroic.  Nu ştiu dacă erau într-adevăr foarte ocupaţi sau îşi notaseră numărul meu de telefon dar de trei ori la rând am fost pus pe on hold, după care legătura se întrerupea. A patra oară apuc să spun, nu ştiu cât de ameninţător, că dacă mai sunt pus o dată pe on hold vin direct la sediu să discutăm face-to-face. Roboţelul-telefonic-umanoid mă preferă la telefon. După voce pare altul  dar sigur e din aceeaşi serie cu primul, are aceeaşi bandă, aţi ghicit, cea cu procedura. Discuţia anterioară aproape că se repetă. Rezistă implacabil salvei mele de argumente, şi cele vechi, legate de faptul că nu am cum să respect o procedură dacă nu am fost înştiinţat de ea, precum şi unele noi. Îl întreb că dacă într-o situaţie ipotetică eu aş datora bani UPS-ului, ei m-ar găsi şi-n gaură de şarpe, şi acasă, şi pe fix, şi pe mobil, şi la serviciu, şi la orice oră, nu numa-n cele de program? Admite că da, dar…”îmi pare rău, aceasta este procedura.”.

Un ochi mi se zbate incontrolabil, îmi curg lacrimi din el şi muci din nas. Visez pentru câteva clipe că sunt stăpânul Univesului şi că am puterea de a şterge acest cuvânt infam de peste tot, din toate limbile, din toate cărţile, din toate basoreliefurile şi din tăbliţele de lut, lumea îl va uita, nu-l va mai rosti sau scrie sub ameninţarea pedepsei capitale, precedate de şedinţe de totură medieval-orientală serioase. Îmi revin şi brusc am o epifanie, nu mai vreau să vorbesc cu umanoizii telefonici, vreau să vorbesc cu şefi, cu oameni cu care se poate discuta şi care au putere de decizie, cu care se poate dialoga mai creativ. Îmi exprim această dorinţă şi cer nişte date de contact, telefon sau e-mail ale persoanelor mai sus menţionate. Din nou sunt pus pe on hold. Aştept. “Îmi pare rău, sunt într-o şedinţă.”. Normal, la ce mă aşteptam… În fine…După foarte multe insistenţe primesc cu chiu cu vai un număr de fax unde pot să-mi reclam nemulţumirile.

Le-am scris, aştept să-mi răspundă, însă mi-e groază că acolo, printre rânduri, mă pândeşte, rapace, viclean, calculat, gata să mă eviscereze, cuvântul acela pe care nici nu-l mai pot rosti, de care mă tem, care-mi stăpâneşte coşmarul din fiecare noapte.

Mă fac vinovat că am crezut că pot să fac şi eu ce fac milioane de oameni de pe Pământ în mileniul III, să-mi comad un produs online. Mă fac vinovat că am crezut că-l voi avea, dacă tot l-am plătit. Mă fac vinovat că am crezut că un astfel de lucru banal rămâne, într-adevăr, banal, aşa cum ar trebui, nimic de remarcat, nicidecum o aventură şi un eşec oarecum costisitor. Mă fac vinovat că nu am ştiut procedura acestei companii despre care spuneam ceva mai sus că este un gigant mondial de la care ai anumite aşteptări. Corect şi, poate, că în majoritatea cazurilor aşa şi este dar, aici, în România, UPS se foloseşte, normal, de mâna de lucru autohtonă şi se românizează. Atunci se schimbă toată povestea. Căci lucrătorul român în servicii este legendă vie de rea voinţă, imbecilitate, inflexibilitate.

Ce pot să spun, o pereche de pantofi norocoşi vizitează lumea, se plimbă între două continente, zboară deasupra valurilor înspumate ale Atlanticului (pe care eu nu l-am vazut decât la televizor), fac semne cu şireturile lor mititele, poate spre Big Apple, poate turiştilor de pe vasele de croazieră sau celor de pe plajele din Canare sau Riviera. Tur-retur pe banii mei. >>

Pe om îl ştiţi, face caricaturile de la Revista Cioburi. Acum ştiţi şi dacă veţi folosi serviciile UPS România.