Meserii vechi, accepțiuni noi

• Editorial, Politica e un pornostar •

După alegerile de anul trecut, o parte din electorat a rămas pofund dezamăgită de turnura pe care aranjamentele de pe scena politică au luat-o imediat după aflarea rezultatelor oficiale. O mișcare cu iz de curvăsăraie, girată din plin de președintele Traian Băsescu, omul care a cules în 2004 numeroase voturi anti-PSD. Alianța venită la guvernare în acel moment, avându-l pe Emil Boc în frunte, ca premier, a stârnit numeroase reacții, mai ales din partea celor care erau susținători frivoli fie ai PD-L-ului, fie ai PSD-ului. Prostituția în politică există și fiecare act petrecut pe scena murdară a politicului din România ne dovedește din plin acest lucru.

Mai avem un pic și, iată, se apropie alegerile prezidențiale. Indiferent de cei care aspiră la fotoliul prezidențial, un lucru este cert: drogurile aruncate votanților dependenți de ele vor exista și în acest an. Deja se vorbește de turism electoral, în condițiile în care nici măcar nu a început campania electorală. Oprescu începe să-și anunțe proiecte mărețe la capitală (imaginare, de altfel), știind că cei care inhalează spusele sale îl vor vedea într-o lumină bună. Geoană, Antonescu, chiar și Băsescu sau oricare alt candidat, nu fac altceva decât să arunce doze suficiente (sau nu) pentru a scoate electoratul din starea de sevraj, în care s-a aflat patru ani de zile. Din păcate, există încă oameni dependenți de prafurile aruncate în ochi ale politicienilor.

Zilele trecute, Traian Băsescu anunța că ar fi recomandată legalizarea prostituției, precum și consumul de droguri ușoare. Un gir acordat de instituția prezidențială celor mai vechi și mai pline de mizerie plăgi ale oricărei societăți. Un gest care, făcând o paralelă, acordă statut de normalitate schimburilor pe bani făcute de politicieni dar și a iluziilor vândute sporadic celor din popor. Prostituția și consumul de droguri, extrapolând sensul original semantic al acestora, se găsesc în lumea politică românească aproape în toate ugherele sale. Iar legalizarea se întâmplă deja, din moment ce lumea încă se duce la vot.

Pas grăbit spre legalitate

• Editorial, Politica e un pornostar •

În ultima vreme, preşedintele României, Traian Băsescu, este un om politic extrem de ocupat. Alegerile prezidenţiale se apropie cu paşi repezi şi împiedicaţi iar contextul electoral actual este cu totul altul comparativ cu cel de acum cinci ani. Pentru câştigarea celui de-al doilea mandat, va fi mult de muncă. Dar între o baie de mulţime, un şpriţ de vară şi o apariţie televizată, preşedintele ţării îşi face vreme să-şi pună semnătura şi pe câte un raport întocmit de o comisie prezidenţială. Aşa se face că ultimul raport pe care şi-a lăsat semnătura, respectiv cel care printre multe altele aducea în discuţie şi legalizarea prostituţiei şi dezincriminarea consumului de droguri, a ridicat mai toată opinia publică cu curul în sus. Ce i-o fi trebuit comisiei să arunce la înaintare chestiuni aşa sensibile tocmai acum, înainte de alegeri, numai nenea Băse şi ai lui ştiu. Restul, facem calcule şi ne dăm cu presupusul.

La auzul că autorităţile au de gând să-i facă celei mai vechi meserii din lume carte de muncă, parcă nu s-au afişat aşa de mulţi contestatari. În afară de reprezentanţii Bisericii care condamnă vehement această iniţiativă şi alţi câţiva pioşi care n-au învăţat că orice alunecare în păcat, inclusiv preacurvia, se tratează cu succes prin rugăciune şi post, să mai fie cercul select ca nevestelor care nu şi-au înşelat niciodată bărbaţii şi cerul oval al bărbaţilor care afirmă că nu şi-ar înşela niciodată femeia.

Eh, dar când s-a auzit de dezincriminarea consumului de droguri, lumea parcă a luat foc. Până s-a încercat a se lămuri ce presupune de fapt această măsură, marea majoritatea a consumatorului de media a înţeles că Băsescu vrea să legalizeze drogurile cu totul, nene. De fapt, la ce altceva să te aştepţi într-o societate în care dependentul de droguri este departe de a fi perceput ca o victimă?…

Concluzionând, asemenea iniţiative sunt mai mult decât salutare. Dar încă o dată… De ce a fost nevoie ca această problemă să fie pusă pe tapet tocmai acum? Să fie oare o măsură de precauţie pe care şi-o ia preşedintele en titre Băsescu, în situaţia în care va pierde alegerile şi va intra în sevraj în lipsa puterii? Sau pentru a putea slobozi o muie regulamentară, în studio, în cazul în care va afla că le-a câştigat iarăşi?

O Românie perfectă

• Aberația de intelect, Editorial •

Imaginaţi-vă o Românie perfectă. O Românie relaxată, cu cetăţeni numai un zâmbet de dimineaţă şi până seara, cu muncă puţină şi şefi înţelegători, cu salarii mari şi pensii mai mult decât satisfăcătoare, cu funcţionari suspect de amabili şi vecini negălăgioşi, cu străzi perfect asfaltate şi mii de kilometri de autostradă. În fiecare localitate să dispunem de câte o bază sportivă şi cu toate acestea bunul simţ să fie cel ridicat la rangul de sport naţional.

Oraşele să fie atât de curate încât prafului să-i fie ruşine să se aştearnă peste ele. Intersecţiile să nu cunoască ce-i acela un ambuteiaj iar şoferii să fi uitat la ce foloseşte claxonul. Pietonii să se întoarcă din drum pentru a aduna hârtiile şi pungile ecologice pe care vântul, singurul care mai face pe nebunul, le-a deranjat din coşul de gunoi şi le-a rostogolit pe trotuarul impecabil de curat. Câinii comunitari să nu te mai muşte atunci când le violezi teritoriul, ci să te roage frumos să pleci.

Ideea discriminării să se dilueze atât de mult încât să se rezume doar la situaţii în care un cetăţean străin, pesemne invidios, să pretindă că un om de-al locului a fost mai puţin atent şi bun cu el decât cu alt rătăcit al planetei venit în România să se convingă de perfecta armonia ce ne caracterizează ca naţie. Ungurii să fie mândri că sunt români, ţiganii să fie daţi exemplu de corectitudine, preoţii să participe la parade gay iar Mircea Badea să fie invitat permanent la Cronica Cârcotaşilor.

Să avem o clasă politică imaculată care să te umple de mândrie atunci când îi observi aplombul cu care îţi reprezintă interesele şi să dispunem de un guvern pestriţ în care membrii săi să îşi dea demisia de onoare la cel mai mic derapaj, alegătorii compătimindu-i şi respectându-le în acelaşi timp decizia. O societate fără de cusur în care termeni precum crimă sau infracţionalitate să fie pomeniţi doar în cărţile de istorie sau în buletinele de ştiri externe, o societate în care secţiile de poliţie să fie transformate în mici muzee locale iar funcţiile poliţieneşti să devină pur decorative.

Televiziunile să difuzeze doar emisiuni de top, filme de Oscar şi muzică impecabilă. PROTV-ul să difuzeze în fiecare zi Faptele bune de la ora 5, Taraf TV ne prezinte seară de seară câte un manelist cântând muzică clasică iar Elodia să aibă o rubrică culturală la OTV.

Imaginaţi-vă toate acestea şi apoi răspundeţi-vă sincer. N-ar fi complet de căcat!? S-ar mai putea numi asta România?…

Cu ochii larg închişi

• Editorial •

Este ora 7:00 a.m. Mă trezesc voios cu gândul că începe o nouă zi de muncă. Îmi place să lucrez. Motanul încă doarme nestingherit. Urmăresc ştirile dimineţii savurând o cafea cu lapte. Găurile din stratul de ozon au dispărut în totalitate. Eforturile mondiale au dat roade în sfârşit. Mai aflu şi că România a devenit a şasea ţară din Europa care se foloseşte doar de energie alternativă.

Ies îmi iau ziarul de la chioşc. Lumea mă salută politicos. Le întorc favorul. Pe mulţi nu îî cunosc. La zece metri în faţa mea doi liceeni se grăbesc să ajute un bătrân să treacă strada. Nu este grabă, toate maşinile oprind fără să claxoneze. Lumea zâmbeşte, am şi uitat cum este să priveşti nişte chipuri curate, vesele.

Peste o zi sunt alegerile, se preconizează o rată de participare a cetăţenilor năucitoare de aproape 97%, cu 3% mai mult decât în alegerile precedente. Este clar cine va câştiga. În ultimii ani ţara noastră a depăşit multe ţări europene din punctul de vedere al stabilităţii financiare. Constituţia a fost modificată, legile de asemenea. Trendul este ascendent. Şomajul nu mai este un subiect tabu, de fapt nu mai este un subiect deloc, un procent de 0,03% fiind nedemn de luat în seamă. Speranţa la viaţă a crescut până la vârsta de 79 de ani. Totul este acaparat de latura pozitivă a oamenilor.

Aglomeraţia din Bucureşti a dispărut demult. Poate şi datorită podurilor şi pasajelor suspendate, dar în primul rând datorită şoferilor, nimeni nu se grăbeşte, nu blochează intersecţia. Capitala a fost votată prin primele cinci oraşe din lume din punct de vedere al curăţeniei şi al siguranţei. Toată lumea îşi face treaba, nu există niciun fel de comentariu. Şpaga a fost eradicată, este drept în timp şi cu multă dibăcie.

Sunt fericit că sunt român. Nu speram să ajung vreodată să văd o aşa schimbare .

Dar ce vorbesc ? Iar am aţipit în metrou, noroc că mi-a dat ghiont un nene să-i fac loc. În drumul spre casă un puşti m-a scuipat în faţă. A început să râdă. Eu … eu doar visez cu ochii larg închişi.

Prima zi de viaţă, ultima zi de şcoală

• Editorial, Frustrări din cartier •

Mi-au rămas în cap câteva cuvinte din discursul primarului manechin Radu Mazăre, în faţa elevilor unei şcoli, în care spune că el a pus mâna pe carte pentru a nu ajunge un fraier în viaţă, să ştie să vorbească şi să se descurce. Practic, acest adevăr reprezintă o adevărată definiţie a idealurilor unei generaţii care acum scrijeleşte pupitrele din clasa de studiu, aruncând cu priviri şmecheroase şi cretă în profesori.

În România de azi, şcoala profesorilor aflaţi mai mereu în grevă şi a elevilor păziţi de gardieni pierde tot mai mult în faţa aşa numitei şcoli a vieţii, a cărei bază de studiu începe din familie şi continuă în mijlocul turmei. A şti să vorbeşti înseamnă două lucruri diferite, dacă ne raportăm la cele două „sisteme de învăţământ”. A şti să vorbeşti corect gramatical, literar sau din orice alt punct de vedere tehnic, aşa cum spune manualul, este înlocuit treptat de a şti să vorbeşti astfel încât să fii tu ăl mai tare, mai şmecher, să obţii ce doreşti, indiferent de moralitate sau legalitate. Propaganda făcută de maeştrii emeriţi ai şcolii vieţii este atât de profundă încât vorbirea corectă a pierdut în esenţa sa conotaţiile şcolii care au modelat-o iniţial.

A şti să vorbeşti echivalează, de fapt, cu a şti să te descurci. Şcoala vieţii este  predată de generaţiile de părinţi rupţi prea brusc de cordonul ombilical al trecutului şi înfipţi mult prea adânc în tenebrele prezentului uitând că şcoala, aşa cum a fost ea gândită din antichitate, reprezintă un reper important în viaţa oricărui membru al societăţii. Iar Statul, cel care patronează flegmatic această instituţie, cultivă tot mai mult tipul de profesor demotivat din prima zi şi dezinteresat în a forma viitori constructori ai unui popor normal.

Radu Mazăre este tiparul noii generaţii de politicieni români. Exemplele şi sfaturile sale au la bază modelul noii şcoli româneşti, în speţă şcoala vieţii, cea care i-a dovedit că a şti să vorbeşti şi a şti să te descurci sunt repere indispensabile în viaţă, aşa cum este călăuzită întreaga societate românească. Şcoala din interiorul clădirii unde sună clopoţelul începe uşor, uşor, să se îndrepte către ultima zi.

Învăţământ, la pământ!

• Editorial, Frustrări din cartier •

Ieri a început şcoala. Cu mic, cu mare, de la clasa întâi până la clasa ultimă de liceu, de la proaspătul elev făuritor de bastonaşe până la şmecheraşul care a renunţat de mult să mai umble cu ţigara palmată pe coridoare, elevii au dat buzna în şcoli, dotaţi cu sictir dar şi cu regulamentarele şi inutilele buchete de flori pentru doamnele învăţătoare, profesoare sau diriginte. Fie că lucrările de renovare au fost sau nu terminate la termen, instituţiile de învăţământ preuniversitar şi-au deschis porţiile pentru un nou an şcolar, fiind pregătite pentru a reîncepe procesul de fabricare a nătrărăilor pe bandă rulantă, vorbele unui mare om în stat.

Acum că şcoala a început, e momentul să înceapă şi jocul de-a greva. Ce poate fi mai îmbucurător pentru un elev după o vacanţă, dacă nu o grevă a profesorilor… Cadrele didactice îşi cer din nou, după cum e şi firesc, dreptul. Dacă vrei să cultivi valori pentru a le putea culege într-un viitor care şi aşa se anunţă destul de sumbru, e nevoie în primul rând de un sistem de învăţământ foarte bine pus la punct. Statul român postdecembrist, indiferent de culorile politice ce l-au dirijat, a avut grijă să dea învăţământului doar cu ţârâita şi numai în situaţii de forţă majoră sau sub formă de pomenii electorale. Nu ştiu în ce măsură se poate pune actualmente problema, pe fondul mult mediatizatei crize economice,  de majorări salariale în breasla profesorilor. Restructurarea formelor de învăţământ care încă poartă strălucirea epocii de aur dar şi menţinerea tinerelor cadre didactice cu experienţă în sistem prin stimularea lor pe latura materială, ar fi trebuit în mod normal să-şi arate deja efectele benefice, acum, după aproape douăzeci de ani de tranziţie.

Dacă până acum mai bine de zece ani, sistemul de învăţământ – marcat în mare parte de aceleaşi valori moştenite din era comunistă – avea nişte repere solide, odată cu începerea operaţiunilor de experimentare a noi şi noi forme de admitere şi de evaluare, acesta şi-a pierdut considerabil din eficacitate. Nu susţin sub nicio formă ideea învăţământului românesc de sorginte muncitorească în care elevul era bombardat cu mii de informaţii inutile. Totuşi, formele actuale de învăţământ, sunt destul de departe de acea formulă optimă vizată. Cu cât mai multe experimente cu atât mai multe generaţii sacrificate. Efectele se vor resimţi când aceste generaţii vor ajunge la maturitate şi nu vor şti încotro să apuce. Până atunci, mai e doar puţin…

România, o piaţă cu aceeaşi piesă

• Editorial, Frustrări din cartier •

   Tot timpul m-am întrebat care sunt rapoartele cu lumea din exterior a celor care mai tot timpul îşi petrec existenţa prin pieţe. Piaţa ştie mai toată lumea ce este. Locul acela de unde cumpărăm de-ale gurii, unde ne târguim cu vânzătoarea de pătrunjel, unde miroase a legume şi gunoi, unde se află o mare parte din segmentul otv-ist sau al ştirilor de la ora cinci. Piaţa reprezintă o lume în interiorul altei lumi, cu valorile sale, cu regulile sale şi cu eroii mai mult sau mai puţin murdari ai săi.

   Lăsând la o parte cele vândute acolo, imaginea „pieţarului” o asociez mereu cu cel aflat de cealaltă parte a tarabei, pe tărâmul său de saci, lădiţe şi hârtii pătate de mâncare. Zi de zi, cel puţin cât este sezonul în toi, vânzătorii din piaţă sunt acolo, la locul lor, făcând acelaşi lucru. Aceleaşi discuţii, aceleaşi invidii, aceleaşi îndeletniciri. Teoretic, nu pot aspira la mai mult, la un alt nivel. Taraba este tot ce au, mai departe nu pot ajunge. Pentru că nu există mai departe. Lumea lor este mică, limitată, fără orizonturi aşa cum, poate, şi le imaginează cei diferiţi de ei. Îşi pot compara morcovii, cartofii, pepenii, ţelina. Pot compara poziţia tarabei. Atât. Ei se retrag în spatele produselor, sperând că şi azi vor avea bani pentru acasă. Şi când pleacă de acolo, nu vor aduce nimic, bun sau rău, din exterior.

   Piaţa poate fi o ţară. O ţară unde regulile sunt făcute de oameni, în felul lor, respectate doar dacă li se pare normal. Acolo unde indivizii stau ascunşi în spatele a ceea ce-şi vând, chiar dacă acesta este sufletul. Zi de zi, fără a aspira la o ieşire din transa colectivă, târguindu-se pentru orice şi încercând să-şi submineze vecinul de parcelă. Bârfind fiecare ştire pătată cu sânge sau sclipici şi aruncând cu zâmbete retarde în oricine este din afară. O ţară fără orizonturi legate de progres.

   România este o piaţă. Iar pieţarii ei vor atârna tot timpul în spatele tarabei proprii, mulţumiţi de lumea lor dar, paradoxal, privindu-i cu invidie pe cei care vin şi cumpără. Iar când se închide poarta, aşteaptă ziua de mâine, ştiind că vor face la fel.

Piaţa românească….jale şi durere!

• Editorial, Frustrări din cartier •

            Am locuit până nu demult în zona pieţei Ialomiţei din Drumul Taberei.  Zi de zi, dimineaţă de dimineaţă, am trecut printre cei care de la ora 5 dimineaţa aşeaza marfa şi se pregătesc  pentru puhoiul de cetăţeni care le va goli tarabele. Sunt foarte sigur că aşa arată cam toate pieţele din Bucureşti şi nu numai, din toată ţara: ţărani, „discriminaţi” şi alţii puşi pe căpătuială de sezon, tarabe nespălate, zoaie scurse pe caldarâm, încât ţi se lipesc pantofii, şi nelipsitu-l “nu vă dau ceva?”. Excepţiile nu confirmă regula în cazul de faţă, cele câteva pieţe modernizate de către edili nu sunt altceva decât acţiuni de a câştiga voturile oamenilor .

   Nu se poate trece cu vederea faptul că starea deplorabilă  în care se află majoritatea acestor locaţii nu constituie o prioritate pentru autorităţi. Nu vreau să mă fac înţeles greşit, nu sunt pro-pieţe de cartier dar, măcar în momentul în care mă decid să merg într-un asfel de loc, nu aş vrea să plec de acasă cu inimă îndoită, cu greaţă sau cu teama hoţilor de buzunare. Prioritatea a dispărut în momentul apariţiei supermarketurilor, hypermarketurilor şi a altor lanţuri de magatine axate pe “food” ce au sufocat interiorul oraşelor mari. Da, fac referire la Bucureşti pentru că ar trebui sa fie un exemplu, NU?

            În fiecare zi capitala absoarbe zeci de mii de oameni şi îi aglomerează în pieţe. Sunt atâţia şi atâţia care vin să-şi vândă produsele producţie proprie aici. Ideea cum că e singura lor sursă de venit şi că nu au din ce altceva să trăiască, decât din comerţul ilegal cu fructe, legume, lapte sau dracu’ mai ştie ce, mi se pare incorectă. Cum poate individul ăla să-mi garanteze că nu se va strica laptele până seara sau că găina lui s-a ouat de dimineaţă înainte să se urce el cu ouăle în rata de Urlaţi – Bucureşti?… În momentul în care sănatatea mea este în joc, prefer să am pe cine să reclam sau să dau în judecată doar citind eticheta de pe produsul cumpărat.

            Sunt, într-adevăr, reglementări legislative în sensul garantării calităţii şi respectării normelor impuse pentru diferite tipuri de produse dar cine cunoaşte un lucrător la Garda Financiară, Poliţia Economică sau Administraţia Pieţelor, ştie la fel de bine ca mine că dacă ar fi s-o dăm pe lege, 90% din tot ce-nseamnă piaţă…ar dispărea. Ori, în momentul acesta, putem spune fie că ne batem joc de noi mergând la piaţă, fie că îşi bat joc de noi prin neaplicarea legilor în vigoare.

   Tolerarea unei activităţi comerciale la negru nu face decât rău economiei noastre şi în ideea că am avea un fel de agricultură ecologică în curţile sau pe terenurile oamenilor, aceasta toleranţă nu se justifică. A trece cu vederea această activitate, prin neimplicare din partea aparatului administrativ al statului, este cu atât mai gravă când se bat cu pumnul în piept că implicarea lor socială e masivă. Ne îmbătăm cu apă rece!

Muzica, emblemă a erudiţiei

• Editorial, Frustrări din cartier •

În principiu, putem vorbi despre o legătură destul de strânsă între gradul de educaţie şi genurile muzicale preferate. Excludem atrofiaţii muzicali, fie că sunt idioţi sau intelectuali rasaţi. Există însă numeroase cazuri, când înainte de a fi strict un mijloc de manifestare al artei, muzica este percepută şi manipulată ca o emblemă a erudiţiei.

Poate că este firesc să te consideri superior unei persoane căreia tocmai ce i-au mijit simţurile muzicale, în condiţiile în care bagajul tău informaţional în ale muzicii este zece clase peste. Nu mi se pare firesc însă ca un astfel de personaj să afişeze un aer de superioritate faţă de cei care agrează stiluri muzicale categorisite drept inferioare. Şi asta pentru că nu cred în inferioritatea unui gen muzical în raport cu altul. Pot accepta că există stiluri muzicale facile sau stiluri muzicale complexe, stiluri superficiale sau stiluri profunde. Atâta vreme cât acordurile muzicii reuşesc să trezească ceva în cel ce le ascultă, ele şi-au atins scopul. Care este diferenţa între un afon care vibrează la acordurile celei mai infecte manele şi un meloman care intră în transă ascultându-l pe Bach? Nici una! Pentru că nu contează natura stimulilor, ci modul în care ei sunt interpretaţi ulterior de fiecare individ în parte.

Chiar şi în cazul celor cu pretenţii muzicale, gradul de complexitate şi de profunzime al muzicii preferate variază în funcţie de mai mulţi factori. Muzica momentului depinde de starea interioară, de anturaj, de conjunctură. Am văzut destui rockeri supăraţi, dansând beţi pe ritmuri lăutăreşti sau de manea. De ce? Pentru că alcoolul dezinhibă, alcoolul te scapă de prejudecăţi. De altfel, refuzul de a asculta diverse stiluri muzicale îşi trage seva în special din prejudecăţile dosite în subconştient. Nu ascult muzică lăutărească că e cântată de ţigani, nu ascult muzică de club că e ascultată de pastilaţi, nu îmi place melodia aia că o ascultă toate poţipoancele sau chiar şi nu ascult rock ca ăia sunt satanişti, sunt doar câteva din ideile preconcepute care îi regăsesc pe cei ce le invocă în postura de a refuza din start orice soi de contraargument menit să le contracareze convingerile muzicale. Spre exemplu, am dat peste persoane care agreau muzica celor de la ZdoB şi ZduB dar urau muzica populară românească. Păi dacă muzica populară te lasă rece, mai puţin atunci când este pusă pe acorduri de rock, ori reperele muzicale sunt încă şubrede, ori avem de-a face cu o idee preconcepută sau o formă de snobism.

Consider că, cu cât cunoştinţele muzicale devin mai vaste, ar trebui să se dezvolte o toleranţă faţă de cât mai multe genuri muzicale. După părerea mea, aceasta este singura dovadă de superioritate. Şi nu faţă de ceilalţi, ci faţă de sine, fază de persoana care erai înainte de a asculta o nouă melodie. Pentru că rolul muzicii este de a ne raporta prin ea la noi şi noi dimensiuni metafizice şi nu la cei din jurul nostru.

Muzica vieţii

• Aberația de intelect, Editorial •

Un player şi o pereche de căşti. Universul pentru multe persoane fixate pe subminarea anxietăţii, a plictiselii, a supărării. Pentru un mic grup cele două obiecte reprezintă doar marasmul celorlalţi.

Genurile muzicale sunt vaste şi în acelaşi timp diferite. Pornind de la soul, jazz, clasic, trecând prin rap, hip-hop, trip-hop, rock, trance şi terminând cu cele orientale, de petrecere. În viaţa cotidiană omul este caracterizat prost şi direct prin muzica şi artiştii pe care îi ascultă. Nu este departe de adevăr faptul că mulţi devin cotangenţi cu pătura socială care produce o anumită categorie muzicală. Ceea ce din punctul multora de vedere este josnic deoarece o treime din aceştia nu înţeleg mesajul concret al artistului, trecând bariera trăirilor, ajungând să se comporte în viaţa cotidiană altfel decât ar trebui. Eu nu judec, nu vreau şi nici nu am puterea necesară.

Dacă nu te „unge pe suflet” niciun gen muzical atunci te vei lua după anturaj. Vei ajunge să asculţi ce ascultă şi ei. Vei alege apoi dintre două sau mai multe genuri unul care se malează perfect gândirilor tale şi a stilului tău de viaţă. De aici începe totul. Începi să tresari de bucurie în momentul în care auzi o melodie, visezi cu ochii deschişi. Muzica ar trebui să insufle în primul rând optimism, în cele mai multe cazuri o face.

Paşii adolescenţei, perioada în care mentalul începe să ia contur, sunt mângâiaţi de artiştii preferaţi. De preferat ar fi să doar mângâiaţi, nu şi călăuziţi. Eu am fost atras, situat pe grinda copilăriei, de o parte mai puţin ascultată pe atunci, rap-ul. Nu mă refer aici la trupele consacrate de la noi cu sediul prin Socului sau Sălăjan. Run D.M.C., Funkz Four Plus One, Kool Jerc mi-au alinat timpanul, continuând cu băştinaşii de la Ran-s. De prea multe ori am fost judecat greşit datorită acestui gen muzical. Nu mă afecta decât modul grobian al oamenilor de catalogare în necunoştinţă de cauză. Am rămas fidel acestui gen şi acum deşi a dispărut îmbrăcămintea specifică din dotare. O să vină, cu siguranţă, vremea în care şi eu îi voi cataloga pe alţii. Cu toţii o vom intersecta, trebuie încercat să o întârziem voit deoarece atunci va fi momentul în care muzica va fi mai săracă cu doi-trei ascultători.

Muzica este într-o continuă schimbare, cu toate acestea ea nu va dispărea niciodată, fiind aici să ne aline serile. Nu vă mai chinuiţi să o înţelegi, să o despicaţi. Trebuie doar să o simţiţi.