Garcea în slujba comunităţii

sapcaCând o să fiu mare vreau să mă fac poliţist. Cum adică? Adică ignorant, cu un limbaj stereotip, fără să ezit niciun moment să fac abuz în serviciu şi să acţionez în primul rând în slujba mea, apoi a cetăţeanului. Dacă o să învăţ să-mi etalez şi burta ca pe un artifact ce impune respect dar şi ca pe un simbol al prosperităţii, profilul ar fi aproape complet. Apoi, o să fiu deranjat de orice sesizare ce îmi va întrerupe siesta din timpul serviciului şi o să rezolv cazurile şi o să aplanez conflictele ca şi cum ţi-aş face un mare serviciu, ţie, cetăţeanule. Odată ajuns, cu intervenţii, în structuri, tot ce voi face este să aştept pentru ca anii să treacă şi să mă crească de la sine în grad. În tot acest timp, servilismul faţă de superiori va fi permanent în presing. Dacă mă voi lipi şi de o diplomă universitară obţinută în urma susţinerii unor cursuri ale unei forme de învăţământ la distanţă, evoluţia profesională va fi cu atât mai prodigioasă. Apoi o să ies la pensie şi o să-mi crească inima atunci când nepotul îmi va spune plin de înflăcărare că atunci când va fi mare vrea să fie poliţist aşa cum a fost şi bunicul.

Cam acesta ar fi profilul poliţistului modern de România pe care ar trebui să-l respecte orice puşti de grădiniţă dornic să devină om al legii. Bine, aşa s-ar profila modelul poliţistului cu care cetăţeanul interactionează zi de zi. Sunt absolut convins că în spatele acestor produse de serie stau ascunşi adevăraţii trăgători de sfori. Este evident acest lucru când ştim cu toţii că aceleaşi structuri au acţionat constant şi eficient, cu o inteligenţă diabolică, ani la rând împotriva populaţiei. Mai ales că este foarte probabil ca marii granguri aflaţi astăzi în fruntea poliţiei să fi operat cu un foarte mare succes şi o şi mai bună eficienţă în slujba organului de represiune în urma cu mai bine de douăzeci de ani. Dar asta e deja altă poveste.

Revenind la tablagii noştri, aş putea susţine că dacă există un factor determinant pentru degradarea imaginii Poliţiei Române ca instituţie şi implicit a imaginii poliţistului care o reprezintă, acesta este constituit în primul rând de modul în care au văzut factorii decizionali remodelarea acestor structuri în anii petrecuţi sub comunism. Înlăturarea prin diverse metode a cadrelor cu adevărat capabile şi înlocuirea lor cu tot soiul de incompetenţi al căror grad de obedienţă se mula perfect pe cerinţele sistemului, au condus la deformarea pe bună dreptate a imaginii poliţistului autohton. Nici poliţistul rus, de exemplu, nu cred că este departe de o asemenea încadrare. Modelul instrumentului miliţienesc persistă încă şi la ruşi poate într-o şi mai mare măsură.

Dacă în timpul regimului comunist uniforma de poliţist emana frică în rândul cetăţenilor, din simplu motiv că cel ce o purta era un instrument al organului represiv, astăzi poliţistul este perceput ca un personaj fad, neimpozant, lipsit de autoritate şi care inspiră orice altceva în afara de siguranţă şi încredere. Din păcate însă, până la proba contrarie, va fi nevoie ca multe serii de recruţi să îşi tocească coatele pe băncile şcolii.

Miliţia de azi, poliţia de mâine.

politia_romanaPoliţia înseamnă protecţie şi pază. Poliţia Română înseamnă “siguranţă şi  încredere”. Ce înseamnă acest lucru pentru mine, un simplu cetăţean plătitor de taxe? Ei bine, dacă în perioada comunistă  Miliţia răspândea teamă şi nesiguranţă, astăzi putem spune că lucrurile s-au schimbat într-o oarecare măsură. Astăzi nu îmi mai este teamă, şi nu mă mai feresc de poliţiştii de pe stradă. Trec pe lângă ei pe stradă sau pe trotuar fără a-mi mai fi teamă că ar putea să mă ridice (cum auzeam când eram mic) sau că ar putea să mă acuze pe nedrept de ceva. Poliţia, astăzi nu prezintă un pericol direct pentru cetăţean. Când trec pe lângă poliţistul român nu-mi mai este frică de el. Astfel, pot spune că mă simt în siguranţă.

Cu toate acestea, această siguranţă este mai degrabă dată de natura pasivă a poliţistului român. Acesta nu acţionează în beneficiul cetăţeanului decât dacă îi este impus ierarhic, dacă legea impune acest lucru şi există o cerere scrisă sau înregistrată electronic în acest sens. Poliţistul român încă se luptă cu vechile mentalităţi, deşi îi apare din ce în ce mai clar că cetăţeanul nu există pentru a-l servi pe el şi că raportul este exact invers. “Organul” nu mai agasează, nu mai cere şpagă (din ce în ce mai rar în ultimii ani), nu mai face mişto de cetăţean în timpul reclamaţiei. Şi spun acestea prin comparaţia poliţistului de astăzi cu miliţianul de ieri. Însă poliţistul mai are mult de parcurs până îşi va înţelege rolul social pe care îl are în România.

Astăzi, poliţistul român lucrează pentru familia sa, pentru facilităţile oferite de Ministerul de Interne, pentru vacanţe mai bune, pentru o viaţă decentă. Din păcate, el nu lucrează pentru o stradă mai sigură, nu acţionează pentru liniştea cetăţeanului şi nici pentru păstrarea liniştii publice. Poliţistul român nu mai este “securist” însă a rămas un birocrat. Legea se aplică cu întârziere şi cu posibilitatea de a fi interpretată în mod convenabil la nivel mai înalt. Poliţistul de pe stradă rezonează cu stăpânirea. Acest lucru s-a întâmplat şi în comunism şi se întâmplă şi astăzi. Poliţistul este acrit de superiorii săi, aceiaşi de ieri, şi se comportă ca atare. Şi de ce să nu recunoaştem, poliţistul român de astăzi nu este unul dintre cei mai şcoliţi cetăţeni. Din păcate nu văd un poliţist român punându-şi probleme etice vis-à-vis de modul în care îşi face “jobul”. Poliţistul român încă se mai uită după fuste pe stradă, îşi face poze cu Ferrari în parcare, mănâncă shaorma în maşină, merge beat cu metroul, se face că nu vede scandalurile de cartier şi şuţii din autobuz. Poliţistul român se confundă cameleonic cu şefii săi dar şi cu cetăţeanul pe care ar trebui să-l protejeze.

Domnia sa, Mărimea

   Nu contează cât de mare este vaporul, important e cât de învolburată este marea, mi-a spus cineva odată. Cu alte cuvinte, tradus mot-a-mot, nu mărimea contează. Oare? Practica bate teoria de cele mai multe ori.

   Să presupunem că, Domnia sa, Mărimea, este o domnişoară bine, disperată după faimă, avere, dragoste, admiraţie, recunoaştere, putere sau orice altă entitate energetică, psihică sau materială. Într-o zi, ea şi-a propus să vină pe Pământ, sperând că-şi va împlini dorinţele aici. Şi de atunci, ca o mare vrajă, toată lumea şi-a dorit Mărimea. Ei, pentru că arăta foarte bine iar ele pentru că şi-ar fi dorit să arate aşa. Iar ea, Mărimea, a trecut pe la toţi.

   Empatic, toate dorinţele Mărimii şi-au găsit un loc în ochii fiecăruia. Imaginea sa a căpătat rădăcini puternice iar mai apoi s-a transformat în adevăr. Mărimea era tot ce conta. Paradoxal, deşi producea durere sau dezamăgire uneori, trezea o ambiţie stupidă în piept de fiecare dată, canalizând către dorinţe şi mai mari, mai grandioase. Mărimea, devenită acum una cu locuitorii planetei unde îşi căutase în trecut  visele, ajunsese cumva modelul unei societăţi nicidecum perfecte. Încet, încet, s-a transformat în sclavă.

   Zi de zi, o masă de indivizi cu ochii roşii stă la coadă, aşteptând o audienţă la Domnia sa, Mărimea. Acum, devenită un personaj cu puteri miraculoase, asculta gândurile fiecăruia, încercând să le ofere o mostră din existenţa sa. Fie că-şi realizau cerinţele, fie că nu, indivizii se aşezau din nou la coadă, sperând într-o finalitate mai bună data viitoare. Zi de zi, Mărimea era acolo, punând o pecete peste fruntea oricărui visător. Era cea mai dorită.

   Într-o lume reală, mărimea nu este un personaj. Nu are vise, nu ascultă doleanţe. Într-o lume reală, de cele mai multe ori mărimea pare că ajută. Cu siguranţă, însă, Domnia sa, Mărimea, contează foarte mult. Cel puţin aşa vorbeşte lumea…

Măsura mărimii

   Ca orice generalizare, a spune că mărimea contează, nu poate constitui decât un clişeu verbal, o afirmaţie generală fără argument. Pentru a înţelege dacă mărimea contează sau nu, cred că este necesar să înţelegem că o astfel de afirmaţie trebuie asociată unei persoane / obiect / context pentru a avea sens.

   Mărimea contează în funcţie de scopul pe care îl are de atins obiectul respectiv. De exemplu putem vorbi despre mărimea maşinii, contului, casei, a bibliotecii sau – de ce nu ? – a curului, ţâţelor sau pulii. În funcţie de context, mărimea poate conta sau nu. Nu putem vorbi despre mărime doar în sens negativ sau pozitiv. Mărimea, în calitatea de criteriu definitoriu al cuiva / ceva nu poate constitui decât o mică parte din acel ceva. Obiectul sau persoana care deţine o anumită mărime, cu siguranţă nu este reprezentată doar de această calitate, adică de mărime. O persoană sau un obiect este suma calităţilor şi defectelor pe care le deţine. De aceea, ar fi eronat să catalogăm sau să judecăm pe cineva sau ceva doar prin prisma unei singure calităţi. Întregul ar avea de suferit iar imaginea noastră ar fi distorsionată. Astfel, din această perspectivă, mărimea nu contează, ci mai degrabă întregul are importanţă.

   Însă, cu toate acestea, mărimea poate conta. Există momente când, pentru obţinerea unui anumit rezultat, este absolut necesar un obiect / persoană de o anumită mărime. Iar fără caracteristica respectivă nu se poate atinge acel rezultat. Este evident că într-un astfel de caz mărimea contează.

   Însă ceea ce este important, şi cred că omitem zilnic acest lucru, este faptul că o anumită mărime nu este definitorie pentru o persoană. Persoana respectivă este mai mult decât acea unică caracteristică. De aceea, de multe ori, deşi alergăm după mărimi, căutăm altceva ce nu se poate ascunde în golul ascuns de măsuri. Spunând acestea, mă refer nu numai la mărimi dar şi la cantităţi. Suntem obsedaţi de cantitate şi nu de calitate. Încercăm să umplem golurile din ce în ce mai mari din vieţile noastre cu mărimi şi cantităţi. Din păcate, acestea nu pot satisface setea de nou indiferent de cât de mari sunt. Saţietatea ne-o putem potoli doar cu calitate. Şi spun acestea gândindu-mă că orice muzică bună se ascultă cu volumul dat în limite rezonabile pentru a putea fi “ascultată” şi orice muzică proastă suplineşte lipsa de mesaj/sens cu volumul dat la maxim. Minţile educate caută calitatea lecturii, a unei conversaţii inteligente sau a liniştii meditative iar minţile amputate se împlinesc prin mărimea casei, maşinii sau contului bancar sau, cel mai des, prin consumism oligofren.

   Deci, contează mărimea? Se pare că da. Însă nu aş putea spune dacă este rău sau bine. Depinde de perspectiva pe care o avem fiecare asupra vieţii. Sau cum ar spune un amic de-al meu: depinde de care parte a pulii te afli.

De unde până unde?

Căzut în transa finalului de licoare, îmi aprind o ţigară. În pat. Privesc tâmp către fumul obosit care-mi iese din nări şi deschid uşa casei. Spaţiu mare, subsol, parter şi etaj. Pe o farfurie, doi peşti prăjiţi şi uitaţi de vreme. Mi-e foame. În curtea casei, o pisică tânjeşte după bucăţile de peşte. Mi-e foame. „Nu le mânca, sunt vechi”, îmi spune Marian Iancu, patron FC Timişoara.  Ce să fac, le dau la pisică. „Stai, aşa, ce caută Marian Iancu aici??”. Ies repede afară, pe bulevardul Alexandru Ioan Cuza, din Brăila. În faţa mea, Casa Căsătoriilor. Nu e bine. Trebuie să mă mut în casa mare. Dar ce iau, parterul sau subsolul?

Subsolul era foarte spaţios, cu două camere legate de un hol generos, care dădea într-o bucătărie deja aranjată cu tot ce trebuie. Ieşirea din spate dădea către o curte plină de pruni iar pe fundal, ţanţoşi, doi munţi se jucau cu norii. Parterul era format dintr-o singură cameră şi o bucătărie, nearanjate ambele şi pline de postere cu Sex Pistols. Aici am avut revelaţia unei despărţiri. M-am chinuit să scriu un bilet de adio dar ultimele două cuvinte nu stăteau pe hârtie, ci se ridicau în aer, sfidând gravitaţia. Nu înţelegeam. Era un semn? În spatele meu, un plânset înfundat îmi dădu de ştire că ar trebui să aleg unde mă mut. Îmi doream parterul dar nu găseam ieşirea către curte. Nu găseam nici toaleta. Ce fac, ce fac? Peste toate acestea, îmi era foame.

Am terminat ţigara. Brusc, mi-am dat seama că nu aveam nevoie să locuiesc în casa cea mare. Pisica era lângă mine, mâncase tot peştele iar acum se juca leneşă cu moţurile cuverturii aflată sub mine. În zare, am văzut deodată un nor gros de fum, gonind speriat către fereastra camerei. „Ce-o fi?”. Pisica apăru îmbrăcată în costum militar, având o pălărie cu pene şi o curea cu dinamită. „Haide, e timpul să-i stârpim pe ăştia!”, îmi spuse enervată de gălăgia care se apropia din ce în ce mai tare. M-am ridicat ca un resort, am făcut un pipi, m-am spălat pe dinţi, mi-am pus cămaşa şi cravata apoi am purces spre balcon. Acolo, colonia de muşte care-mi toca florile pregătise deja tot arsenalul pentru bătălia cu trupele de ocupaţie. „Vă iert pentru asta dar îmi cumpăraţi alte flori!” le-am spus dojenitor. Apoi, ştergându-ne sudoarea, am aşteptat…

Marian Iancu venise şi el, rugându-mă să mă mut în casa cea mare. Mi-a zis că vorbise şi cu un coleg de-al meu, care vroia să locuiască la parter şi poate aşa veneam şi eu. „Cum la parter?…La parter vreau eu. Bine, mă gândesc mai mult la nevastă-mea, nu pot s-o las la subsol, după atâţia ani de muncă…”. „Vorbeşte cu amicul, colegul ăsta al tău şi vedeţi cum faceţi. Mie îmi este indiferent cum staţi, atât timp cât staţi acolo. O să vă renovez eu casa, nu vă faceţi probleme. Acum, că jucăm în grupe, am bani.”. „Biiiine.”, spun eu. „Dar mai întâi trebuie să nimicim trupele de ocupaţie. Mai aduceţi-mi doi peşti pentru pisică, să mai câştige două vieţi. Nu, mai bine încă patru. Aşa o să aibă unşpe vieţi.”. Şi apoi mă pun pe aşteptat.

Norul se apropia rapid către garsonieră, lăsând în spatele lui lanuri de grâne călcate în forme geometrice. Un puternic miros de parfum dădea vijeliei un roz ţipător iar voci groase şi piţigăiate se încolăceau confuz. Muştele fixaseră armamentul către zece puncte fixe, urmărind comanda mea. Încremenit, mă chinuiam să prind câteva crâmpeie clare ale vocilor care se apropiau. Mai mult de un „hă, hă, hă” nu prindeam nimic. Pisica îmi raportă că a auzit şui ea un „motănel marinel” şi un „hi, hi”. Măi să fie…Or fi băieţii de la Cioburi? Nu ştiam ce să fac…Să dau comanda de atac sau nu? Muştele priveau nervoase iar aripile începuseră să le tremure sacadat. „Acum e momentul!”, am răcnit. Sergiu Nicolaescu îmi trimise un sms în care îmi lăudă iniţiativa. Muştele zburdară către ţinte, în timp ce pisica molfăia de zor la peştii pe care mi-i aduse Iancu. „Te rog, te-ai hotărât cu casa?”. Am crezut că-i dau una. „Iancule, eşti nebun? Tu nu vezi că trebuie să distrug norul ăsta?? Adică, s-au chinuit muştele astea degeaba să pregătească tot arsenalul din balcon? Pisica asta leneşă, până şi ea a pus mâna pe o armă şi a venit la oaste! Uite, se apropie războiul şi tu mă f#ţi cu casa ta! Eşti nebun??”. Marian, devenit nu ştiu cum Marean, mă privi nedumerit şi-mi zise:”Omule, eu te întreb dacă vrei să te muţi într-o casă iar tu îmi spui de muşte războinice, arsenalul pisicii şi războiul cu un nor?…Cine e nebun?”…Am simţit ultimele cuvinte ca o palmă. Aşa era. Eu eram nebun. Am vărsat o lacrimă şi m-am dus să-mi aprind o ţigară. În pat.

„-Băh, opriţi norul, că am ajuns!

-Unde, motănel?

-În paradis, vulpiţa mea!

-Vai, ce dulce eşti…Mergem în cameră?

-Da, hă, hă, hă! Bem ceva şi ne facem de cap!

-Bine, marinelul meu…Spune-i băiatului să-mi aducă şi cutiile cu pantofi.

-Boc, ai auzit ce-a zis doamna? Ia-i şi cutiile cu sandale. Iar mie să-mi aduci valiza cu băutură!

-Am auzit, în p#la mea…’Raţi-ai dreacu’, vă jucaţi cu minţile oamenilor…Da, da, să trăiţi!”

În spatele lor, perechile de ochi ale muştelor aşteptau comanda mea. S-aştepte…

Tablou în degradare

Dunga timpului intersectează geometria ştirbă a unui cub cu toate colţurile gurii boante. O muşcătură rămasă fără gură se zbate în imediata vecinătate a cubului. Zvâcnirile îi duhnesc a descompunere. Un câine legat de lanţul timpului aşteaptă. E dresat doar să se nască şi să moară. A lătrat o singură dată, iar atunci timpul a luat-o din loc. Când s-a oprit epuizat, limbile ceasului îi atârnau de un cot iar axa îi vibra ca trupul unui fior născut în chinurile erosului.

Deodată, două unghiuri drepte se desprind şi o iau la fugă. Cubul, şchiopătând, o ia după ele. L-au lăsat atât de incomplet încât ar putea sfida perfecţiunea. Un pescar amator, cu un embrion înfipt în cârlig, stă pe marginea unei lacrimi, pescuind. Încă speră să mai prindă viaţă. Reflexia sa e pierdută în nemişcare. E limpede că e moartă.

O masă amorfă de culoarea albului aprins se lasă văzută. La doi paşi de ea umblă o vorbă împopoţonată cu tot felul de subînţelesuri surde care bâiguie cum că masa vâscoasă ce ar fi venit pe lume cu forma deja pierdută, e chiar partea frumoasă a Nevăzutului. Din fericire pentru pensula jilavă, nimeni nu mai are vreme să o creadă. Timpul se scurge mult prea grăbit prin orificiul prezentului.

Un ochi de sticlă se înfruptă cu lumina din culori. După ce a terminat de mestecat şi ultima nuanţă de roşu, se retrage în caverna unui craniu imens. Înăuntru, pe pereţii osoşi ai craniului încă se mai pot distinge urme de gânduri. După cum sunt încrustate, până şi omului i-ar fi uşor să realizeze că acolo a locuit cândva o minte închistată, inundată de tristeţe.

Două acorduri de chitară crestează pânza îngălbenită a zării încă nedesfăcute. În urma lor se ridică oblic conturul unui zâmbet. O pasăre cu ciocul prins în două capse stă cocoţată pe linia orizontului şi le priveşte cu resemnare. E prea multă linişte între culori ca să îi pese…

Prejudecata dintre noi

   Poporul român mă obsedează. Prin farmecul său grobian împletit mişeleşte cu idei păgâne şi figuri mioritice în esenţă. Prin faptul că transformă evoluţia în involuţie, prin faptul că face vinul apă, prin albul devenit gri, prin cioburi de caracter. Prin concepţiile rămase adânc înfipte în suflet precum rădăcinile unui gorun multisecular, rătăcit pe dealurile bătute de apusul soarelui. Un popor măcinat de prejudecăţi, prinse bine între firele albe de păr şi aurul dintre dinţi.

   „Ce caută femeia la volan, în pula mea, nu vede că e aglomeraţie? Băi, cine le dă carnetul la tutele astea? Dom’le, eu nu înţeleg, de ce nu stă la cratiţă, aşa cum îi e locul, de ce se bagă ele, şi cu ţigara în gură, futu-le rasa-n cur! Uite, dă, fă, semnal!”. Oameni care cresc odrasle, care cresc mari, care trimit femeia în basmul de doi bani.

   „Ce le trebuie la unguri şcoli în maghiară? Dă-i în pula mea, nişte bozgori jegoşi care mai bine s-o sugă decât să stea în România! Afară, afară, cu ungurii din ţară! Muriţi, băh, asta nu-i ţara voastră. Ţi-ai dreacu’…”. Harghita are mult frig şi oameni care nu înţeleg de ce. Nici noi nu înţelegem dar am putea măcar să punem nişte haine pe noi.

   „Ia uite-i pe ăştia. Ptiu! Ce le trebuie lor păr lung şi cercei? Ai dreacu’ de pârţari…S-a întors lumea cu susu-n jos. Păi, un bărbat normal trebuie să fie tuns, frezat, nu cu  unghiile lăcuite. Cum poţi să munceşti aşa, eu nu înţeleg…Păi, dacă trebuie să dai cu sapa, nu te încurci în loaţele alea? Doamne, iartă-ne că am ajuns cu diavolu’ între noi.”. Sapa bate cartea. Haina nu-l face pe om versus imaginea contează. Poporul nu înţelege de ce.

   Femeile nu trebuie să înjure, profesoara nu are voie să facă sex, mireasa obligatoriu trebuie să fie fată mare, femeile frumoase sunt proaste, Dumnezeu nu ne-a făcut homosexuali, ţiganii sunt vinovaţi pentru toate relele iar pocăiţii nu au ce căuta printre oameni.

   „Ce-ţi trebuie maică tatuaje, eşti golan? Numai golanii şi puşcăriaşii au desene pe ei. Fă-ţi facultatea aia, că rămâi prost şi nu te angajează nimeni. Şi schimbă blugii ăia rupţi!”. Esenţa nu poate exista fără un înveliş corect. Corect, definit de popor. Care nu înţelege.

   Poporul român mă obsedează. Prin faptul că poartă ochelari de cal şi patine fără rotile. Prin imaginea fiecăruia, filtrată de personajele din basme, de valorile născute pe uliţă şi de refuzul evoluţiei. Un popor bătrân din prima zi de viaţă pentru că nu înţelege. O să murim cu pâinea şi sarea de gât.

Prejudecata sunt eu

   Se spune că orice glumă ascunde un adevăr. Referirea aluzivă la acel adevăr naşte râsul celorlalţi care înţeleg sensul glumei. Prejudecata are acelaşi model de acţiune însă referirea este directă, clară şi de cele mai multe ori generală. Cu toate acestea, prejudecata are o bază reală care poate fi interpretată fals sau eronat. Însăşi caracterul generalizator al prejudecăţii asigură în mai mică sau mai mare măsură un aspect eronat al acesteia.

   Nu doresc să vorbesc despre caracterul eronat al prejudecăţii deoarece acesta este dezbătut adesea, mai ales datorită corectitudinii politice cu care suntem bombardaţi zilnic. Ceea ce vreau să pun în evidenţă este resortul care naşte prejudecata. Aceasta, după cum spuneam mai devreme, apare ca o caracteristică definitorie pentru majoritatea indivizilor, fenomenelor, lucrurilor care formează un grup cu aproximativ aceleaşi trăsături. Prejudecata este interpretarea noastră dată comportamentului celorlaţi, dată evenimentelor sau lucrurilor care ne înconjoară. Această interpretare nu poate fi decât subiectivă, însă dacă o prejudecată este des întâlnită în cadrul unei populaţii nu putem spune decât că această prejudecată trebuie să ascundă un adevăr. Cred că este foarte important să înţelegem şi deţinătorii de prejudecăţi şi nu numai pe cei care constituie obiectul prejudecăţilor. Adevărul se află de multe ori undeva la mijloc, dar din păcate de cele mai multe ori nu ascultăm decât pe cei care se simt atacaţi de prejudecăţile celorlalţi. Cu toate acestea, prejudecata nu este altceva decât un sistem de apărare psihologic. Cei care au prejudecăţi se simt şi ei atacaţi. A blama existenţa prejudecăţii nu ajută pe nimeni. Nici pe cei care judecă pe ceilalţi, blamarea întărind prejudecata, şi nici pe cei judecaţi. Poate vă întrebaţi de ce cred că apărarea celor care fac obiectul prejudecăţilor nu îi ajută cu nimic. Psihologic vorbind, orice model comportamental nu este altceva decât o reacţie la stimulii sociali care ne înconjoară. Prin urmare, un comportament este în fapt o reacţie care poate fi acceptată social sau nu. În funcţie de acceptarea acestui comportament de către alte grupuri se poate vorbi despre prejudecată. În funcţie de comportamentul generic al anumitor grupuri (de meserii, etnice, cu preferinţe muzicale sau de origine, etc) celelalte grupuri vor stabili o interpretare cheie care va asigura recunoaşterea acelui grup. Astfel, prejudecata poate constitui un factor pozitiv sau negativ. Cu toate că prejudecata celorlalţi este de cele mai multe ori negativă, această fiind cea mai simplă metodă prin care ne putem evidenţia calităţile,cred că este necesar să ne şi întrebăm dacă cel care ne judecă nu are dreptate. De ce se spune despre ţigani că sunt hoţi şi excroci? De ce se spune despre români că sunt leneşi, duplicitari şi că nu îşi respectă cuvântul? De ce se spune despre blonde că sunt proaste? De ce se spune că politicienii români mint şi îşi apără doar propriile interese? Adevărul este undeva la mijloc. Cu siguranţă ambele extreme au dreptate însă adevărul, dacă vrem să fim corecţi, poate fi deţinut în egală măsură de ambele părţi. Ţiganii au un binecunoscut istoric în furturi, excrocherii, violuri ,etc. Însă cu siguranţă au fost defavorizaţi de situaţia socială precară pe care au avut-o de-a lungul secolelor în România. De asemenea au dovedit că prin educaţie se pot integra în societate ca orice alt cetăţean.

   Este adevărat că am întâlnit blonde foarte proaste dar nu mai multe decât brunete sau roşcate şi cu siguranţă nu mai multe decât bărbaţi. Mai mult, să fim cinstiţi, într-o societate care glorifică ţâţele, cracii, sex-apeal-ul şi muşchii, credeţi că cineva care deţine oricare dintre acestea va mai fi interesat să obţină de la viaţă ceea ce doreşte prin alte metode? Ar mai învăţa blonda porno ceva? Din păcate, doar acest tip de blonde ne acaparează privirea şi nu le mai vedem pe cel urâţele de bibliotecă.

   După cum spuneam, adevărul este deţinut de toţi. Adevărul este împărţit între noi astfel încât doar prin înţelegere putem progresa. De aceea, dacă cineva îţi spune pletos împuţit sau îi vezi pe ţigani ca infractori, dacă vezi un emo trist sau un moş care îşi târâie băşinile, nu uita că toţi se ascund în tine.

Căldura, românul şi bordura …

După o serie îndelungată de plânsete aruncate palmat, dintr-un terţ local acoperit, către furtunile de la începutul verii, furtuni care nu te lăsau să te bucuri de cele patru ore de relaxare cotidiană după terminarea orelor satanice de serviciu, iată că mama natură a aruncat cu găleţi de soare in capul românului pe întreaga perioadă a lunii in curs.

Caniculă, caniculă, caniculă…furnicarul românesc a prins viaţă. Lumea s-a trezit direct în şlapi pe litoral, la munte ori în binecunoscutele ciupercuţe de Bucureşti numite ştranduri.

Ca în fiecare an principalii votanţi ai comunismului, ă…pesedismului, ă… persoanele trecute cu numeroase decenii de a treia tinereţe,  şi-au propus şi acum să încerce a răsturna recordul mondial de decese datorate căldurii. Ăsta ar fi singurul motiv plauzibil pentru care, în zilele în care nici măcar Bacillus Anthracis n-ar rezista mai mult de trei minute, se găsesc bătrânii să colinde oraşul în lung şi în lat fără o destinaţie precisă.

Desigur, şi-au făcut apariţia şi mult aşteptaţii adepţi ai lui Sartre, continuatorii existenţialismului, gânditorii de lângă bordură, oameni supăraţi trimişi dimineaţa de soţie să cumpere un pepene şi două pâini, care s-au întors seara fericiţi, arşi de soare pe o parte, cu jumătate de bere la pet şi-un câine comunitar.

Dacă am face un studiu de caz ar reieşi cu siguranţă că în niciun domeniu angajaţii nu au mai dat randament în această lună. Bărbaţii, bălind toată ziua pe tastatură doar la reclamele ce includ patru beri reci, o terasă, 6 amici plus trei perechi de ţâţe care sar nevinovat doar din dorinţa de a mai răcori atmosfera. Gândirea persoanelor de sex feminin pe timpul verii a rămas în continuare un tabu, însă cu siguranţă la serviciu stăteau şi verificau reducerile şi orarele de la Zara, Zasha, Ingrid Vlasov şi Agnes Toma . Plus că scapau pe jos, total întâmplător, în faţa soţului, amantului ori  iubitului două-trei broşuri cu sejururi în zone litorale mai uşor de mimat decît de pronunţat.

Berea curge, micii sar în grătare, fetele sunt cât mai sumar îmbrăcate, băieţii îşi etalează muşchii şi tatuajele, banii îşi urmează circuitul uzual cu o viteză în plus. Până când soarelele nu va trage draperiile ne va durea în p#lă că şoselele se topesc, că şinele se dilată, că recolta nu e irigată, că natura moare treptat, că plaja se retrage, că ne vindem sufletul pentru un sejur în Mamaia, că gunoaiele lăsate în urma noastră echivalează în tone cu populaţia Africii de Sud. Suntem români, iubim căldura, suntem mândri de noi. Suntem proşti. Păcat că ultravioletele nu produc o reacţie imediată mai violentă.

Ies să beau o bere căci nu mai pot de cald, ne vedem la mare.

Toropeală

soare1Relatare de sub jetul uscat al aparatului de aer condiţionat:

Masele de aer cald au început să ne tranziteze meleagurile în valuri, valuri. Toată săptămâna trecută am visat numai pinguini şi urşi polari. Supraîncălzit, inconştientul se descarcă. Văd bazine olimpice sub reflexiile apei stătute, aruncată pe trotuar de câte o florăreasă apatică. Văd patinoare în mijlocul intersecţiilor ce se conturează tremurânde la fel ca mirajele deşertului. Când păşesc apăsat pe zebra aplicată nemilos pe asfaltul încins, trupul mi-e îngreunat de parcă aş căra pe mine întreg echipamentul unui portar de hochei. Soarele mă loveşte în cap cu o crosă.

În autobuze zăpuşeala se înghesuie printre oameni. Respiraţiile grele concurează adierile timide ale evantaielor. Radioul îngână gânduri glaciale. Mirosurile se împăienjenesc creând un curcubeu olfactiv nemaivăzut de nimeni, nicicând. Dar lumea ştie că-i acolo. Dimineaţa oamenii miros a nesomn. Seara în schimb, duhnesc a muncă de parcă tot efortul zilnic s-ar fi îngrămădit să iasă la iveală prin toţi porii din piele. Parfumuri ieftine şi transpiraţii scumpe. Oameni care iau munca în serios şi job-uri care iau oamenii în derâdere. Pensionari deschişi la culoare. Toate, într-un cuptor ambulant la pupitrul căruia se află un şofer intransigent; între staţii nu se deschid uşile.

Încă de la primele ore ale dimineţii şi până noaptea adânc, căldura se caţără pe betoanele de un ars-cenuşiu precum un monstru de foc ce-şi vâră limbile înfierbântate în cutiile prevăzute cu geamuri, topind florile de gheaţă de pe tapet. Penumbra apartamentelor imită umbrele difuze ale unui imens cuptor. Materia parcă se topeşte. Ici-colo un ventilator sau un aparat de aer condiţionat zgribuleşte volume infime de aer. Încotro mergem dacă am ajuns până să ne şi condiţionăm aerul!? Nu vă supăraţi, unde este ieşirea din stare?