Control. Filmul.

• Cronici de film şi teatru, Promo •

   Pe 17 Mai 2007 avea loc la Cannes premiera filmului Control, realizat de regizorul olandez Anton Corbijn, pelicula câştigând mai apoi cinci premii la festivalul BIFA de la Londra. Scenariul filmului are la bază cartea Touching from a Distance, scrisă de Deborah Curtis, nimeni alta decât soţia lui Ian Curtis, solistul trupei engleze de post-punk Joy Division. În fapt, filmul povesteşte tumultul anilor de dinaintea finalului nefericit al lui Ian Curtis, muzician cu aspiraţii, căzut într-o profundă depresie.

   Personajul Ian Curtis, interpretat de Sam Riley, este prezentat de la început ca fiind un introvertit, care îşi ghidează viaţa după versuri şi tâmpeniile făcute alături de colegii de şcoală, în perioada când locuia împreună cu părinţii şi sora lui. Atunci o cunoaşte pe Deborah, prietena celui mai bun amic de-al său, care devine mai apoi iubita sa. Cei doi îşi dau seama de atracţia dintre ei la un concert şi în scurt timp sfârşesc prin a se căsători şi a se muta împreună. Pentru Ian, ideea de mariaj s-a rezumat imediat după aceea la a sta izolat în camera lui şi a scrie poezie. Un pas important făcut rapid, deteriorat şi mai rapid.

   În 1976, pe când Curtis era deja angajat la oficiul forţelor de muncă, îi cunoaşte pe Bernard Sumner, Peter Hook şi Terry Mason, membrii unei trupe în căutare de vocal. Astfel, Curtis devine solistul formaţiei care iniţial se va numi Warsaw. În momentul înregistrării primului EP, Curtis propune numele de Joy Division, aşa cum publicul i-a cunoscut. Ascensiunea lor începe uşor să se producă. În paralel,  Curtis începe să-şi neglijeze din ce în ce mai mult soţia, îşi face un obicei din a pierde nopţile încărcate în alcool şi tutun, păstrându-şi în acelaşi timp şi jobul. Prima sa criză de epilepsie, într-o formă uşoară, nu a reuşit să-l facă să renunţe la stilul de viaţă care îi va măcina sănătatea şi mai mult, inclusiv cea mintală.

   Implicat din ce în ce mai mult în proiectul muzical, Ian ajunge să se izoleze inevitabil de mariajul său, ajungând să aibă o relaţie cu Annik Honore, personaj interpretat de actriţa germană de origine română Maria Lara. Oboseala accentuată va duce şi la renunţarea la locul de muncă dar şi la agravarea stărilor epileptice. Ajuns într-un moment delicat al vieţii, Ian începe să se afunde în psihoză şi începe să nu-şi mai găsească energie şi sens pentru a continua în vreun fel ceva. Căsnicia îi este ruinată, crizele îl dărâmă şi mai mult iar totul se va sfârşi cu sinuciderea sa, la numai 23 de ani, în casa în care a locuit.

   În film sunt punctate diverse momente din existenţa lui ca muzician, începând de la prima prestaţie live, evenimentele care au stat la baza anumitor cântece, relaţia cu membrii trupei. Per ansamblu pelicula reprezintă, în fapt, exact viaţa lui Curtis: scurtă şi condensată. Momentele de regret ale sale, atât din pricina neglijării pe cea care l-a iubit necondiţionat, a faptului că nu mai găsea resurse pentru a satisface publicul şi ascensiunea care li se întrevedea, boala care îi bloca fiecare gând spre viitor, toate acestea au dus către soluţia sinuciderii. Se pot trasa paralele între diversele planuri importante ale acelei perioade, fiecare având direcţii diferite: alunecarea vieţii de familie în derizoriu, creşterea succesului ca muzician, deteriorarea sănătăţii, liniştea găsită în preajma lui Annik. Epilogul se produce în momentul în care toate aceste capătă acelaşi punct: în jos.

   Pelicula realizată alb-negru, cu o coloană sonoră pe măsură, induce stări de tristeţe dar şi de revoltă. Merită vizionată pentru că orice comentariu pe marginea filmului nu poate impresiona în vreun fel.

 

 

Acelaşi nou început

• Promo, Rătăciri lirice •

Un nou an început prematur cu gânduri democratice, fără spasme idilice, doar speranţa unei lupte drepte cu o conştiinţă terfelită arbitrar de terţe interacţiuni. Finalul introspecţiei, ambiguă puţin din cauza aerului greu de distilerie, din a treia zi după revelion era pozitivă, autoobservarea nu îţi mai provoca atâţia fiori. Ai lăsat în spate multe, nu le-ai călcat în picioare, ci doar le-ai umbrit puţin sub talpa piciorului de sprijin, precum un chiştoc ascuns subtil. Ai sperat că te vei schimba, că lumea va fi mai bună cu tine, că duşmăniile nu-şi mai au locul între semeni, porţia de viaţă putând fi împărţită cu lejeritate de către toţi. Ai tras linie, rigla nu era ciobită.

Au trecut mai mult de şapte milioane de secunde de când ai luat viaţa în piept cu adevărat, de când i-ai privit pe toţi mai cald, cu ochiul admiraţiei, în dauna condiţiei de român care a suferit mai multe piedici decât participanţii la un campionat de lupte greco-romane. Remarci că gustul de pelin n-a dispărut, ba chiar începe, din nou, să-ţi inunde simţurile. Oare chiar nimic nu se poate schimba p-aici? Oare toţi sunt dictaţi de propriile plăceri, de propria dorinţă de a subjuga persoana alăturată? Altruismul nu-şi are loc în dicţionarul explicativ carpato-danubiano-pontic?

Sperai să te schimbi, vroiai chiar. Eforturile depuse n-au avut niciun rezultat, te complaci acum, îmbrăţişsat suav de zâmbetul fals al celorlalţi. Discuţiile de complezenţă te înmoaie încet deşi le simţi ura în suflet. Începi să uiţi ce ţi-ai propus, vrei să le mai laşi un timp să ardă mocnăit, sperând că la început de an să nu fie stinse de tot. Promiţi că le vei lua de la capăt pe viitor. Trec patru luni şi-ţi place unde te afli: înconjurat de umbre cu chip familiar, orbit de tentaţii, convins că eşti mai bun decât alţii.

Laşi capul duios într-o parte, viaţa ţi se scurge încet … îţi place.

Alien versus homo sapiens

• Aberația de intelect, Promo •

   Cercetătorii britanici lovesc din nou! De data aceasta, distinşii oameni de ştiinţă au reuşit să dezlege misterul apariţiei vieţii pe Terra, atât de contestat între laici şi bisericoşi. Astfel, britanicul get-beget Chandra Wickramasinghe afrimă că oamenii sunt, de fapt, de origine extraterestră, bazându-se pe un studiu al său legat de sisteme solare, comete şi microbi care călătoresc interplanetar iar apoi se reproduc în draci. Cu alte cuvinte, oamenii şi viaţa de pe planeta albastră îşi au originile într-o colonie de microorganisme care, sătule de condiţiile precare de viaţă şi de şomajul tot mai ridicat de pe planeta X, aflată într-un colţ al galaxiei Y, au decis că este cazul să emigreze către planete mai calde şi cu posibilităţi de dezvoltare mai mari. Şi uite aşa, şi-au adunat bruma lor de zestre în trolley-ul ponosit rămas de la bunici, au prins cometa de şapte jumate şi au plecat la drum. După ani-lumină, au ajuns pe Terra, unde au găsit râuri cristaline, verdeaţă, iarbă, carne de porc şi mult spaţiu pentru a se lăfăi în voie. Şi, generaţii după generaţii, microbii au crescut într-un an cât alţii în zece şi au ajuns maimuţe şi apoi oameni. Q.e.d.

   Ca o recompensă maximă pentru studiul şi rezultatele fascinante ale britanicului Chandra, îl invităm pe acesta pe tărâmurile mioritice pentru a observa în clar originea extraterestră a speciei umane, aici păstrându-se nealterate trăsăturile aliene. Omul va fi fericit să găsească oamenii-stârci din lanul de porumb, cu ochii bulbucaţi şi roşii, humanoizii-târâtori, cu faţa buhăită şi aflaţi într-o simbioză perfectă cu moleculele de alcool sau bipezii-tuciurii, atraşi mai mereu de metale grele şi foarte grele. Atunci să te ţii studii!

Filip şi lupta dusă degeaba

• Promo, Rătăciri lirice •

Filip îmi tot spune că fiecare moment al vieţii este o luptă. Filip a început să-mi dea sfaturi, ce să spun…El, care tot crede în zâne, soare, fulgi de nea. Un căcat. Filip e doar un prost care are impresia că poate ajuta personajele de basm să redevină luminoase. Vă spun eu, nu poate ajuta pe nimeni.

Lupta, într-adevăr, există. Speranţa unui epilog cu zâmbete şi culoare rezistă, de obicei, dar mai apoi se duce naibii.  Iar Filip îmi tot spune să mă ghidez după un clişeu nenorocit, cel legat de pierderea lucrurilor frumoase. O, da! Nu-l pot contrazice. Sunt bătălii în care cred, şi tot cred, şi tot cred până realizez că alerg orbeşte pe un câmp plin cu flori de gheaţă, gol, secătuit de voinţă. Ştiu, basmele nu sunt basme cu adevărat, visele nu sunt vise iar Filip e singura certitudine. Până la urmă, e un prieten bun.

Sunt lupte pe care trebuie să le dăm singuri. Trebuie să le dăm cu noi, pentru noi, ignorând gloata sfătoasă din jur, cu armuri şi cavaleri din tablă. Filip îmi spune că le poţi râde triumfător piticilor din stomac, atunci când aceştia se agaţă cu unghiuţele lor murdare de pereţii burţii, spunându-le că fiecare zi este ultima zi. El crede că în acest caz planurile s-ar topi într-o mare de întrebări şi lacrimi mute. M-a întrebat ce aş face dacă aş şti că mâine ar fi ultima zi. Aş iubi? Aş vărsa lacrimi patetic de disperate? Aş da o fugă până pe lună? Aş tăia un porc? Aş sta? Aş mai lupta? Filip, taci!

Lupta mea este cu Filip. Îl credeam un bun prieten dar m-a dezamăgit mereu, în ciuda speranţelor mele şi a confesiunilor făcute. Calea o aleg eu. Nu destinul, nu astrele, nu evenimentele, ci eu. Dacă va fi bună sau rea, probabil mi se va rupe.

Apariţii şi alegeri

• Frustrări din cartier, Promo •

Credeam că au dispărut. Cel puţin din capitală Sau cel puţin că şi-au schimbat cursul vieţii şi astfel s-au transformat în cu totul altceva. Ce-i drept, urmărindu-le comportamentul, nu îi mai recunoşti. Îi vezi grupuri, dar tot mai rar, atât de trişti, de înceţi, de încorsetaţi de cuvintele şi acţiunile altora, încât nu iţi vine să crezi că sunt ceea ce lumea spune că sunt. Şi oricum, sunt din ce în ce mai rar văzuţi. Dar ne-am obişnuit, cred că am uitat şi noi cum ar trebui să fie.

Păcat. Când eram copil, toată lumea se bucura să îi vadă liberi, fără constrângeri, bucurându-se de viaţă şi de spaţiul oferit. Aveau tot ce îşi doreau, aveau locul lor în spaţiu şi timp, recunoscut şi protejat din umbră, nu erau nevoiţi să le fie frică, sa fie păziţi, să fie ţinuţi captivi. Acum, cei care îi mai au, stau cu grijă, nu îi mai lasă liberi, nu îi lasă să se descopere, să se cunoască, să greşească, astfel transformându-se în ceea ce noi, azi nu mai recunoaştem. Dar ne-am obişnuit.

Cei mai buni prieteni şi protectori le erau străzile, Soarele, Luna, cerul albastru, zăpada, Mama Natură, Infinitul şi cei asemeni lor. Lumea era a lor şi nimeni nu contesta acest lucru. Acum, cei mai buni prieteni s-au transformat în praf, mizerie, frică, constrângeri, limitări, imitaţii şi iluzii, semeni ireali şi virtuali.

Credeam că au dispărut. Îmi părea rău de ei. Bucurau pe toata lumea, cu glasul lor, cu lumea lor, cu imaginea lor, cu jocul lor.

Dar i-am redescoperit, într-o zonă a capitalei de care nu ştiam nimic. Acolo îşi primesc din nou drepturile, acolo se bucura iar de tot ce ne-am bucurat şi noi, copii fiind. Se bucură de libertate, de curăţenie, de coloratul pe asfalt, se bucură unii de alţii, fără să le fie frică, fără a avea gardieni, fără a fi limitaţi sau afectaţi de monstrul ce l-am creat în jurul lor, tipul de “viaţă modernă”.

Ei sunt copiii, lăsaţi să fie copii, lăsaţi să se bucure de orice alegere, lăsaţi să se joace, să alerge, să greşească, necondiţionaţi de statul în casă din cauza mizeriilor, fricilor şi temerilor “celor mari”.

Dacă mă impresionează un astfel de fenomen, devenit rar ce-i drept, stau şi mă întreb cât de schilodită e imaginea noastră despre viaţă? Cât de degradate ne sunt trăirile şi vieţile? Cu ce drept spunem că ştim să trăim?

Dacă toţi ar vedea cum am văzut eu, dacă toţi şi-ar deschide sufletele şi cu adevărat ar vedea aceste lucruri “banale”, poate lumea ar învăţa să se schimbe, să se îndrepte, să se bucure.

O singura şansă mai avem să ne bucuram de viaţă: să lăsăm copiii să ne înveţe să trăim curat! Ce vom alege în final?

Diana Cereşmiş

Madonna – culoare fără fond

• Aberația de intelect, Promo •

madonna_lNu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine, când mă gândesc la Madonna, mă doare capul. Nu, nu aruncaţi cu roşii-n mine. Să vă explic cum vine asta. Ei bine, Madonna îmi provoacă dureri de cap aşa cum îmi provoacă şi Guţă, Cătălin Crişan sau Ana Lesko. Muzica ei îmi pare o lălăială obosită ce îndeamnă la superficialitate. Probabil acesta-i motivul pentru care a şi prins la public.

Zilele astea am tot auzit cuvinte de laudă despre divă. În discuţiile purtate cu diverşi dar mai ales cu diverse, mi s-a tot spus că arată bine pentru o babă, că este dinamică, plină de energie, că a reuşit în viaţă, că este o imagine reprezentativă în întreaga lume. Păi tocmai astea sunt motivele pentru care ar trebui ca noi să fim critici la adresa ei.

Ceea ce societatea promovează astăzi este viteza, graba, sclipiciul şi bâlciul fără conţinut. Din păcate nu pot fi de acord cu semnificaţiile care mi se impun zilnic mie ca om. Refuz să cred că trăim pentru a fi eficienţi, rapizi în rezolvarea problemelor. Nu pot accepta ca viaţa mea să fie ambalată în sclipici şi paiete colorate fără sens şi scop. De aceea nu pot vedea partea bună a unui show sau unei persoane care reprezintă cu atâta succes lumea de căcat în care trăim. Suntem învăţaţi de mici să iubim circul, să acceptăm valori sclipitoare dar găunoase. Acum ni se dă circ şi aplaudăm ca nişte oligofreni. Îmi pare rău dar mie personal mi se face silă. Madonna reprezintă toate acestea, precum alţi artişti de succes care promovează frumuseţea Barbie pe bandă rulantă, succesul la mase sau energia vitală debordantă. Nu pot să accept că viaţa unui om cuprinde doar fumul acesta. Ar trebui să ne gândim, chiar dacă nu vrem să vedem, că oamenii sunt şi bolnavi dar şi plini de speranţe, şi egoişti dar şi amabili, şi urâţi dar şi sufletişti. A fi om înseamnă a fi mai mult decât a fi plăcut, de succes sau eficient.

Mi se pare descurajator pentru noi ca oameni că promovăm aceste valori. Astăzi, totul îmi pare un concurs de prost gust. Cine arată mai bine, conform standardelor? Cine este mai de succes? Cine se află în top 10 cel-mai-nu-ştiu-cum şi cât rezistă acolo? Pierdem din vedere că dacă ar trebui să ne tranformăm viaţa într-un concurs, singurul la care ar trebui să participăm este cel cu noi înşine. Restul este deşertăciune.

Dacă există un argument pro-Madonna acesta ar fi că face muzică bună. Mie personal nu mi se pare, însă fiecare are gusturile sale. Dar chiar şi această percepţie asupra muzicii ne spune ce fel de oameni suntem şi care ne sunt priorităţile în viaţă.

În încheiere, nu pot spune decât că sper ca cei 70 de mii de spectatori să se bucure de muzica ei în seara asta la Izvor. Însă cred că majoritatea sunt acolo doar aşa ca să povestească că au fost şi ei la Madonna. După cum spuneam… paiete şi sclipici.

Stan Tookie – violenţă versus pace

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Sătul de filmele siropoase împinse pe gâtul audiovizualului, am avut ocazia şi plăcerea de a viziona, cedând sfaturilor unui prieten, o poveste pe cât de reală, pe atât de cutremurătoare : Redemption – The Stan Tookie Story. Filmul ,regizat de Vondie Curtis-Hall, cunoscut cinefililor strict pentru roluri secundare din multe seriale de acţiune americane, urmăreşte toate etapele vieţii lui Stan Tookie Williams III ( în film interpretat extraordinar de Jamie Foxx).

Bun, cine este Stan Tookie vă veţi întreba? A fost un tânăr afro-american, născut în New Orleans, fondatorul primei şi celei mai puternice şi violente găşti din istoria americii denumită „Crips”.

Începutul filmului, acţiunea se pretrece  la finele anului 2004, evocă încercarea disperată a unei jurnaliste, Barbara Becnel, de a găsi o modalitate de a „rupe gura târgului” cu un articol despre găşti. Firul poveştii o duce către un singur nume : Stan Tookie, nume pronunţat cu mândrie dar şi cu teamă de majoritatea gangsterilor intervievaţi. Surprinsă de acest fapt, ea află că persoana care era pe buzele tuturor este închisă, din 1979 pentru multiple omucideri, şi condamnată la moarte într-un penitenciar de maximă siguranţă din California. Încearcă să-l contacteze în scopul obţinerii unui interviu cu el dar este refuzată de nenumărate ori. Într-un final Stan acceptă, cei doi se întălnesc în timpul orelor de vizită, moment în care Barbara realizează faptul că Tookie este un om diferit faţă de ce îşi închipuise ea, inteligent, un adevărat orator, cu o putere de convingere ieşită din comun. Căpătând  încredere în jurnalistă, Stan îşi deschide sufletul, oferindu-i acesteia o poveste de viaţă, un articol complet şi captivant. Cuprins de remuşcări faţă de ce construise în adolescenţă, Tookie porneşte o serie de acţiuni menite să împiedice tinerii să intre în găşti de cartier, acţiuni finalizate printr-o serie de cărţi pentru copii (acestea au avut un impact foarte puternic şi pozitiv la nivel global) şi numeroase monoloage din spatele gratiilor. Pentru aceste lucruri a fost propus pentru premiul Nobel pentru pace şi pentru literatură în anul 2005 de către multe nume cu rezonantă mondială. Un moment cu o încărcătură specială este reletat în film, un lucru neştiut până atunci şi anume vizita soţiei lui Nelson Mandela care a venit să-i mulţumească pentru cărţile scrise şi, de asemenea, să-i semneze una din cărţi pentru soţul ei.

Filmul este captivant, surprinzând drumul spre mântuire a unui condamnat la moarte. Recomand această dramă tuturor persoanelor care vor să cunoască viaţa unui om ce a trecut din sfera violenţei în cea a păcii.


Gunoiul din viaţa ta

• Editorial, Frustrări din cartier •

În ultima perioadă s-a pus din ce în ce mai frecvent problema selectării deşeurilor. O chestiune de bun simţ, dincolo de impactul pe care ar trebui să-l aibă asupra mediului. Selectarea gunoaielor aduce după sine reciclarea unora din ele, în scopul economisirii de resurse, reducerii de costuri sau, din nou, protecţiei mediului. În perspectivă, generaţiile următoare se vor bucura de un viitor mai curat, strâns legat de decizia fiecăruia din timpul prezent, de a-şi gestiona mizeria responsabil.

Din păcate, consumul exagerat al generaţiei noastre produce destule pagube lumii care ne găzduieşte. Începând de la pungi de tot felul, hârtii, pliante, plastice, cauciuc sintetic, detergenţi şi până la arsul becurilor în miezul zilei, totul a degenerat într-o permanentă apariţie de gunoaie, care mai de care mai pestriţe şi mai nocive. Lumea le vede dar le ignoră. Sunt din ce în ce mai mulţi care nu par a fi deranjaţi de mizeriile ce le intră în ochi zilnic. Gunoaiele le întâlnim la tot pasul şi am început uşor, uşor, să le considerăm parte din viaţă. Ne dorim, poate, să le eliminăm dar nu facem nimic concret. Nici mirosul nu ne mai uimeşte.

Iau un exemplu cotidian: campania electorală înseamnă consum de resurse (degeaba), şi multă mizerie rămasă în urmă. Afişe, pliante, bannere lăsate de izbelişte. Gunoi peste gunoi şi oameni nepăsători. Mai nocivă este, însă, murdăria izvorâtă dintre mesajele postate în hârtiile de pe jos. Un gunoi care, trist, face parte din cotidian. Nu poate fi reciclat, nu poate fi ars, nu este biodegradabil. Stă printre noi produs, în esenţă, tot de noi. Este toxic şi ameninţă tot mai tare viitorul.

Avem puterea de a curăţa mizeria. Decizia de a arunca hârtia la coşul de gunoi sau de a refolosi sticla de plastic este a noastră. În acelaşi mod, putem face să dispară deşeurile din politic. Organizat, selectiv şi definitiv. Gestul de azi schimbă viaţa de mâine. Copiii noştri ar avea aer curat şi sufletul împăcat. Tot ce trebuie să facem este să ne luăm ustensilele de curăţat şi să ieşim în stradă. Avem ceva de muncă dar merită.

Una la primărie, alta la bălărie…

• Frustrări din cartier •

Am remarcat în ultima perioadă, pe diferite suporturi media, isprăvile unor primari „vrednici” care, sanchi, se străduie în a schimba pozitiv imaginea localităţilor pe care le păstoresc. Sunt deja celebre fântânile multicolore, telegondolele, cu avize de plată peste norma suportată, moral, de contribuabil. Mai nou, cel puţin în capitală, unii edili au început a pune, cică, mare preţ pe spaţiile verzi decorative. Îmi vin în cap palmierii aşezaţi cu aroganţă şi snobism prin diferite intersecţii iar, mai nou, figurinele din plante, apărute ca nuca în perete prin unele sectoare. Pe lângă faptul că, iarăşi, facturile pentru aceste spoieli pot fi peste măsură, intervine şi totala lipsă de bun-simţ şi bun-gust. Dar nu aceasta este problema. Sunt un adept al conservării naturii precum şi al perpetuării exponenţiale a tot ceea ce înseamnă zonă verde, deci, într-un fel, mă bucură preocupările de acest gen. Mă doare, în schimb, faptul că se pot face cu banii cheltuiţi pe aceste porcării populiste şi linguşitoare unele lucruri cu adevărat serioase, din punct de vedere al conservării şi plantării de arbori. Sunt o groază de copaci lăsaţi să moară, există, de asemenea, foarte multe spaţii potenţial naturale neîngrijite. Dar, din păcate, ele nu ies cu nimic în evidenţă, ca şi amplasament. Intersecţiile sunt altceva. Acolo, băieţii cu tricolorul peste costum pot să-şi exprime la nesfârşit părerea lor despre fraierii care îi votează. Hrana spirituală a acestor mase de electori este dată de machiajul strident şi nepotrivit dar deosebit de scump al zonelor unde îşi freacă traseele zilnice. Ieşiţi din cartierele lor cenuşii, anoste, murdare şi betonate, aceşti bipezi cu mintea obosită şi odihnită în acelaşi timp, posesori de manevrabilitate a ştampilei în cabina de vot, sunt amăgiţi cu trei copaci exotici şi patru straturi de flori, încadrate strategic în peisajul oricum stricat al urbei. Relaxaţi de imaginea înfăţişată, indivizii uită de gropi, gunoi, transport jegos, aer murdar, câini vagabonzi, lipsa locurilor de joacă, a parcurilor, în fine, şterg puţin căte puţin lipsa unei vieţi normale. Iar când au tendinţa de revenire, au grijă aleşii să arunce o altă sesiune de transă urbană. Este revoltător faptul ca ne mirăm şi considerăm înfăptuiri măreţe nişte chestiuni care sunt normale şi sunt, oricum, plătite tot de noi. Mă refer aici la lauda exagerată atribuită unor primari care au mai cosmetizat câte ceva, peste medie, folosindu-se, oricum, tot de banul public. Am început să cred că, fără să inventăm vreo tehnologie, am descoperit în România călătoria în timp. Involuăm odată cu trecerea vremii. Deja îmi închipui urmaşii de neam, peste secole, hrănindu-se în copaci. Problema este că vor trebui să se adapteze pentru că, involuntar, copacii vor fi dispărut până atunci.

Maşina de spălat fără niciun simţ

• Brusturi media •

   Din ciclul „să nu ne spălăm rufele în familie” am remarcat zilele acestea o nouă telenovelă stoarsă la maxim de media românească şi anume „Lecţia de kung-fu. Tehnica Drăgulescu”. Să fiu sincer, mi se rupe ce a făcut olimpicul nostru cu nevastă-sa, la fel de mult cum nu mă interesează cu ce metode a trezit femeia monstrul din bărbată-su. Nu înţeleg, în schimb, de ce nu pot dormi unii din cauza asta. Diverşi „meseriaşi” în ale talk-show-ului s-au dat peste cap pentru a smulge măcar o minimă prezenţă în emisiunile lor a unuia din cei doi Drăguleşti, presărând mai apoi discuţia cu semne de mirare snoabe înfipte în retina turmei aflată de cealaltă parte a sticlei dar permiţându-şi totodată să ofere păreri de lupi moralişti şi cetăţeni perfecţi ce sunt ei. În fine, cazul acesta este mai recent însă fenomenul în sine există şi tinde să crească în popularitate atât timp cât audienţele se pot măsura pe seama tradiţiei de a urmări capra vecinului. Poporului îi place să privească păruiala la tv, cu cât mai mizerabilă, cu atât mai bine. Cu cât mai grobiană şi mai dezbrăcată, cu atât  punctele de rating se adună. Eu stau şi mă gândesc, până la urmă, la cei care aleg să pună în scenă acest spectacol de mahala, în speţă actorii voluntari (sau involuntari) de pe scena unei vieţi împărtăşită, într-un final, cu cei care îşi odihnesc neuronii privind acest film prost. Ce-i determină, de fapt, să prefere un curăţat public de garderobă, în loc să folosească baia proprie ? Bani, notorietate, orgoliu, răzbunare cruntă ? Căci intenţia de a arăta un exemplu nedemn de urmat, nu cred că-i solicită. Încă o dată, mahalaua rules !